Singura

Aprope de miezul noptii... caldura nu ma lasa sa dorm, tv-ul e pornit. Stau in pat cu ochii lipiti de ecran, dar cu mintea aiurea. Maine trebuie sa ma scol la sase. Groaznic! Partea buna e ca am un drum de facut la Cheia. Acolo ceva discutii cu unii (groaznic si asta!), dupa care sunt din nou stapana mea pentru cateva zile.
Tot cald, aproape ora unu...ma tot invart in pat si-mi tot schitez in minte discutiile pe care le voi avea maine. Toate scenariile par sa duca la acelasi punct mort. Imi pare ca nu-s buna de nimic...mi-au mai spus-o si altii si incep sa-i cred! Dar, cine stie, poate dimineata reusesc sa-mi intregesc gandurile...
Cineva suna la usa: doar o frantura de sunet al soneriei, ca si cum celui care a sunat i-ar fi alunecat degetul de pe buton. Sau ca si cum ar fi sunat dintr-o greseala, constientizata aproape instantaneu. Ma ridic din pat cu corpul amortit si cu pasi usori si nesiguri ma indrept spre usa. Habar n-am cine poate fi...poate doar vreun iubit uitat de peste mari si tari. Rad in sinea mea de gandul meu...doar in sinea mea, nu indraznesc sa fac nici un sunet. Sunetul soneriei, chiar daca a fost fugar, ca o inchipuire, mi-a trezit tot felul de angoase puerile.
Ajung in sfarsit la usa, ma uit pe vizor: nimic. De ce nimic? imi urla in minte. Nu mai indraznesc nici sa respir. De ce e bezna? Mii de explicatii imi napadesc mintea. Incerc sa nu intru in panica si le aleg doar pe cele banale: a furat cineva becul de pe scara, sunetul pe care l-am auzit a fost de la tv, sau poate l-am visat. Explicatii normale, de om cu capul pe umeri. Zambesc: doar imi dovedesc zilnic ca sunt cu capul pe umeri. Insa destinderea de moment nu reuseste sa-mi incetineasca bataile inimii. Plec de langa usa si, instinctiv, pasesc foarte usor.
Proasta ce esti! Cine crezi ca te aude? Si daca te aude ce-ti face!
Continui sa ma cert cu mine in drum spre bucatarie (mi s-a facut sete). Totusi...o curiozitate monstruoasa ma face sa ma intorc la usa. Ma uit inca o data pe vizor: tot bezna! E foarte liniste, ma straduiesc asa de tare sa aud ceva, incat urechile incep sa-mi tiuie. Imi lipesc urechea de usa. Draci! Nimic...cine m-a pus sa-mi pun usa izolata fonic?! Desigur ca stiu cine: intoleranta din mine, care nu suporta sa stie ca locuieste laolalta cu altii intr-un furnicar.
Stau cateva secunde (sau poate minute!) cu urechea lipita de usa. Se aude un zgomot firav, un fel de fosnet...sau nu! parca cineva a atins usa, dar nu cu vreo parte a corpului ci doar cu maneca de la haina. Ma uit din nou pe vizor: tot bezna... si deodata alte sunete. Un fel de fosgaiala nedefinita, sunet de trupuri care se ating agitate. Totul imi sugereaza miscari necontrolate, precipitate. Panica sta sa erupa in mine. Cu greu reusesc sa-mi stapanesc respiratia si bataile inimii.
Imi repet intr-una: fii calma, nu ai ce pati. Dar litania nu ajuta la nimic. Doar instinctul de conservare incearca sa ma mai salveze: hihihi! poate sunt doar doi amanti nesatui care n-au mai avut rabdare sa ajunga acasa! desigur tot ei, pudici, au desurubat becul de pe scara.
Deodata un tipat...a fost un glas de femeie. Un tipat scurt, care imi ascute teroarea ce ma macina deja. Apoi nimic! De ce nimic? un urlet mut imi inunda creierul!
Ma uit din nou pe vizor. Vad capul unei femei. O femei tanara, cu par lung, castaniu, coafat, probabil, de un maestru. Capul ii atarna spre stanga, ca si cum ar fi spanzurata. Ii admir parul. Aproape pot simti cat de moale este. Are ochii deschisi, dar nu le pot distinge culoarea. Buzele sunt rujate intr-o nuanta foarte aprinsa si gura e incremenita intr-un ranjet straniu. Un gand imi rasare in minte si stiu ca e singura dovada de luciditate din noaptea asta: femeia e moarta! Ma prabusesc pe dalele reci, hohote de plans isteric ma sufoca.
Ma trezesc plangand in patul fierbinte. Ma uit in jurul meu, inima imi tremura. Cosmarul se prelinge incet din mine.