METAMORFOZA

Metamorfoză


Ca un copac bătrân sub frunzele-i
uscate...
Ca o floare din ultima zi de toamnă...
când tristă, îşi coboară receptaculul,
cu petale cu tot...
Apun...
O parte din mine se rupe,
şi pleacă...
Coincid cu apusul soarelui,
Cu răsăritul opusului: luna,
(Vino aproape şi dă-mi mâna)
Retrăiesc momentele fericite,
Puţine, dar de emoţie pline...
Ultima rouă pe picioare desculţe...
Ciripitul din zori al rândunicii voioase...
Sunt amintirile mele frumoase...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aud vuietul bufniţei prin strania lumină a lunii,
Ochii ei, reflectând astrul mai palid ca niciodată.
Se apropie de mine, mă sperii,
Ochii-i închid, zic ultima rugăciune
Şi cad în genunchi, la marginea serii...
O lacrimă încearcă să curgă,
Dar-i înşfăcată de aridul obraz
Care de mult nu mai plânge, sau râde cu haz...
Iarba se pleacă, lăsând loc statuiei ce zace
Şi nici plânge, nici râde, nici cântă, doar tace
Înmiresmând-o ca pentru îngropare...
Doar bufniţa aşteaptă speriată deznodământul,
Este primul apus ce îl vede...
Şi-aşteaptă, şi-aşteaptă,
Şi nu mai vânează în noapteea aceea..
.Priveşte-o statuie doborâtă-n urcare,
Luna-şi continuă cursul
Vântul bate mai tare...
Pârâul strânge afluenţi de rouă,
Pădurea întreagă aşteaptă o transformare...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
„Dă-mi Doamne o inimă nouă!”
Se face linişte;statuia a vorbit.
Începe să plângă, să simtă, să se ridice...
Toate aşteapt-următorul cuvânt ce-l va zice...
E încă de noapte şi soarele se grăbeşte
Să-şi trimită prima rază spre colţul pădurii
În care dumnezeu a schimbatcursul naturii
Dând o inimă nouă făpturii...



dimasilviu@hotmail.com