Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

FINIS/NUANŢE - Proză în 2 acte


de Noschuna la: 15/08/2005 23:47:00
modificat la: 18/08/2005 14:41:01
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Prolog

Tânărul îşi lipi mâna de corpul neînsufleţit al fetei întinse pe jos şi murmură:
- Dar oare a simţit ceva?... Adică...a simţit cum te-ai apropiat, a simţit cum i-a pătruns ranga în gambă?... A rostit ceva?
- Nu cred, îi răspunse candid a treia persoană care se mai afla în poiană. N-a durut-o nimic, înţelegi? S-a întors şi m-a sărutat.
- Şi asta ce crezi că însemna? ceru absent Août.
- Asta... îl fixă cel de-al doilea tânăr şi îl împinse către trunchiul mesteacănului bătrân ce veghea lângă ei, strecurându-şi mâinile pe sub tricoul lui, asta nu înseamnă nimic.
Août îşi rezemă capul de o denivelare a scoarţei şi îşi trecu uşor degetele prin părul blond al lui Olavi. Apoi păru a îi zâmbi blând doar pentru un moment, după care îşi întoarse din nou privirea către cer. Tricoul său alb cu dungi negre era acum pătat cu o culoare cel puţin ciudată, de o nuanţă între purpuriu şi galben copt.
- Mi se pare că de data asta am făcut-o lată.

Actul 1
Scena 1

- Im-po-si-bil, despărţi în silabe sacadat şi impersonal fata, afundându-se mai mult în canapeaua de piele neagră şi lăsându-şi piciorul stâng să poposească pe birou, cu un aer boem.
- Dar ascultă... Concertul a fost deja anunţat. Dacă lipseşti, asta se va putea interpreta în defavoarea ta, stărui profesorul de kantele, tamponându-şi cu batista des şi emoţionat tâmplele cărunte.
- Imposibil. Pentru că voi fi acolo.
Bătrânul îşi descheie încurcat primul nasture de la cămaşă şi se aşeză pe un taburet, aproape de canapea. Se întinse apoi către tânără şi, apucând-o de mână, îngăimă stins:
- Mara, te implor, nu te juca...
Gestul păru savurat din plin de fată, care se învioră cu un zâmbet măgulit şi reveni la poziţia de şezut cu intenţia de a prelungi scena melodramatică. Însă bietul profesor Vaara nu observă socoteala ei şi continuă, pe un ton umil şi plângăreţ:
- Mara, Mara... Ne-am chinuit atât cu tabulatura... Ar fi păcat să nu profiţi de şansa asta şi să nu te prezinţi la serata de mâine... Te rog... A fost anunţat deja....
- „Da, a fost anunţat deja......”, mieună Mara, imitându-l pe bătrânul îngrozit. Vino şi atinge cu graţia ta corzile efabilei inefabile kantele din lemn de anin din secolul XIX, încrustat cu dinţi de ştiucă, cu care prietenul cel mai bun al tatălui tău şi prietenul meu, directorul Academiei Regale de Muzică, îşi atrage mereu noile amante şi pe care probabil se masturbează ca un finlandez cu coamă de leu. Vino şi cântă la serata de mâine, alături de alte progenituri valoroase de-ale prietenilor prietenului meu.....” Cu tot respectul, domnule Vaara, voi fi prezentă mâine, acolo.
Profesorul trase adânc aer în piept şi îşi privi încruntat eleva, de la faldurile lungi ale rochiei albe de in până la capul mic, cu ochi negri de demon adormit şi sprâncene arcuite periculos.
- Mara, te iubesc ca pe propriul meu copil.
Mara îşi trase mâna prevăzătoare şi îşi întoarse privirea spre bolul mic de pe pervaz, în care se unduia plictisit un caras auriu. Razele soarelui buimăcit dis de dimineaţă pătrundeau răzleţ prin ochiurile perdelei mauve , colorând în nuanţe perverse apa. Undeva afară, o maşină începu să ţipe strident, acompaniată de incantaţiile înciudate ale pescăruşilor. Perdeaua se descompuse încet sub trilurile şi zvâcnirile carasului, apa deveni murdară şi râncedă, iar maşina de afară îşi aruncă dezgustată şoferul în stradă, urlându-i cu tupeu – „INCANDESCENT!”.
Mara îl privi pe bătrânul profesor Vaara cu drag:
- Domnule profesor, dacă aţi vedea ce văd eu... Şi doar am zis că am să vin mâine.

Scena 2

Uşa camerei se deschise şi înăuntru poposi mai întâi o capă albastră, lungă, sfâşiată către partea de jos, iar mai apoi o figură epuizată până la ignobil şi grotesc, cu ochii înfundaţi în orbite şi bărbia zdrelită, cu părul atârnând dezordonat de jur împrejur. Août se târî calm până la barul livingului şi cercetă meticulos sticlele de şampanie şi vin vechi. Apoi se hotărî în faţa unui Gran Perlage mai mult sau mai puţin dubios, îi desfăcu dopul şi începu să îl toarne cu minuţiozitate mai întâi pe pantalonii negri, de-a lungul gambelor, pe pulpe, pe coapse, după care urcă înspre abdomen, pentru a finaliza cu pieptul şi antebraţele. Candid, se aşeză pe fotoliul din partea opusă a barului, mângâind în treacăt statueta de abanos ce înfaţişa un pescăruş Larus Ridibundus aplecat asupra unui cap balzacian faimos şi mânjit de sânge.
- De ce băutură pe haine? se prefăcu mirat Olavi, ridicându-şi capul somnoros din patul comod şi întorcându-se pe spate.
- Taci. Am răni pe dedesubt.
- Şi atunci un bandaj şi o sticlă de spirt nu ar fi fost mai cu cap?
- Olavi... zâmbi blând Août. Ce ştii tu? Sunt gata să pun rămăşag cu tine că nu ai suferit niciodată, că nimeni nu te-a apostrofat sau nu ţi-a dat în cap pentru absolut nimic. Din punctul ăsta de vedere, îţi sunt cu mult superior, chiar dacă tu mă violezi în fiecare seară. Da, da, tu şi cu privirea aia a ta....
- Doamne... rânji batjocoritor Olavi, frecându-se la ochi. Îmi pătezi fotoliul.
- Dac-ar fi numai asta... adăugă Août involuntar şi privi într-o parte. Uite, vezi cum se scurge fereastra aia? Am rugat-o de o mie de ori să facă dracului schimb cu televizorul... Oricum la ăla nu se uită nimeni. Dar mă scoate din minţi. Se scurge, picură mereu; şi apoi, când o să se termine, o să pătrundă aici lumina lunii şi o să plângă toată noaptea, ca un uragan, ca un iepure şchiop, ca un mai ştiu eu ce... Nu putem să punem perdele, înţelegi? Ălea au dinţi şi dacă nu le dai de mâncare, se dezbracă... Ne omoară cerul, Olavi, ne omoară...
Tânărul blond se ridică de pe pat şi trase cu ciudă de pantalonii dungaţi care îi păreau a aluneca de pe el. Zărind măsuţa de cafea pe care erau înşirate mormane de obiecte – cele mai multe nefolositoare – se apropie de ea şi o răsturnă cu grijă. Covoraşul de paie se umplu de pastile minuscule de Xanax şi Vicodin, iar pe parchet se rostogoliră cu zgomot o mulinetă de undiţă, câteva bile de metal de mărimea unei ascuţitoare, două măsele umane plombate, un pix gros, o sticlă de apă plată, o bombonieră goală........... Olavi apucă între degetul mare şi arătător mulineta, parcă cu excesivă grijă, şi şi-o trecu peste frunte cu nesaţ, şoptind:
- Ce utopie ar ieşi din asta... Août, mă asculţi tu acum? Obiectul ăsta ne-ar putea scoate din utopia camerei... N-ar mai trebui să fiinţăm mort, eseu, cotidian, cameristic... Mulineta ne oferă o alternativă fantastică!
Août se încruntă dintr-o dată, întorcându-se spre interlocutorul său şi pironindu-l cu privirea. În acelaşi timp, soarele se ascunse timid între nori, spionând grav altercaţia dintre două suflete pământene.

Scena 3

- E a zecea oară când vă fâţâiţi pe uşa aia, îngăimă supărat şi somnoros Olavi, nu înainte de a arunca cu un mănunchi de chei apucat de pe lângă pat în direcţia presupusului intrus.
În lumina fadă se distinse o siluetă subţire profilându-se pe lângă zidul camerei şi evitând cu precizie obstacolele din drum – un dicţionar Larousse, nişte cioburi de oglindă, un teanc răsfirat de CD-uri, o perdea sfâşiată. Mara se ivi pe marginea patului unde se odihnea Olavi, îmbrăcată doar cu un maieu subţire, de culoarea muştarului, şi o fustă lungă din saten, cu volane din tul. Părul prins în grabă la spate, într-un coc, se răsculase perfid şi îi stăruia în şuviţe blonde-castanii pe umeri.
- Îmi pari cunoscută, afectă tânărul şi zâmbi pe sub mustăţi. Apoi, văzând că nu i se răspunde, îşi reluă poziţia în pat, întinzându-se şi căscând cu zgomot.
- Olavi, am venit să îţi cer, pronunţă Mara fiecare cuvânt cu demnitate.
- Ce anume?
- Să mă ucideţi.
- Să te ucidem, o îngână Olavi cu seninătatea unui călău blazat.
- Am început să închipuiesc şi eu poveşti, ficţiuni, să văd obiecte cum prind viaţă sau cum mor, să vorbesc cu ele; aşa, ca voi. Am convingerea că alt apogeu nu există, deşi am citit prin cărţi despre utopii şi experienţe de genul ăsta. Desigur, suntem toţi trei nebuni, dar mi-ar plăcea să trec în nefiinţă aşa, acum... Ştii, am scris nişte nuvele... Nişte chestii pe care nu le-aş putea scoate la iveală niciodată în viaţa asta. Dar ca operă postumă... (şi aici fata zâmbi cu subînţeles) E perfect valabil că pe majoritatea scriitorilor importanţi nu-i preţuim cu adevărat decât după ce au murit. Cred că pentru mine groapa ar fi un fel de axis mundi.
Olavi înghiţi în sec şi stinse lampa de pe noptieră pentru a nu lăsa să i se vadă tenul palid şi ochii pierduţi.
- Când?
- Mâine dimineaţă. Nu vreau să cânt la serata tatălui tău.
- Şi Août?
- N-o să se supere. E fratele meu. Şi în plus, nu-l las singur – tu îl iubeşti oricum mai mult decât oricine.

Actul 2

Poiana de lângă oraş se deschise larg în faţa tinerei desculţe, presărându-i parcă înaintea tălpilor fragede petale violacee sau însângerate. Pe trunchiurile copacilor şi în ochiurile de apă poposeau umbre vagi, alungate doar de freamătul frunzelor în bătaia vântului. Mara îşi lepădă melancolică eşarfa de la gât, care porni unduindu-se spre veacuri mai bune.
- Ce mâini reci ai, o trase Olavi înspre el.
- Ah, rânji fata. Nu vreau să mor aici. Fii serios...
Olavi o privi inocent.
- Dar unde?
- Sus, pe bloc. Pe blocul vostru. Acolo unde a început totul. Îţi mai aminteşti, Olavi?Hai să refacem o singură dată scena, ia-o ca pe o ultimă dorinţă a unui condamnat la moarte dacă vrei. Îmi doresc ca poiana asta să aibă măcar ultima amintire a unui prozator nebun, să ştie de ce te-am pus să mă ucizi. Şi apoi, presimt că o să îmi aduci trupul aici după....şi o să-l minţi pe Août... Hai, Olavi, haide... Încep eu: era decembrie, iarnă... Pe terasa unui bloc oarecare dintr-un oraş mai mult sau mai puţin cunoscut al unei ţări oarecare – spune dacă nu sună bine...! – stăteau la taclale...ba nu, discutau doi tineri, un francez şaten cu ochi negri, mari, pierduţi, cu trăsături fragile şi fluenţă în principii, şi un finlandez blond, bine-dispus, haotic, îndrăgostit. Discutau. Discutau despre vrute şi nevrute – politică, filozofie, carte... Iar la un moment dat, cei doi au realizat că se plictisiseră. Just like that, cum zice englezul. Şi atunci au început.....
- ...Şi atunci au început un joc nebun, o întrerupse Olavi pe fată. N-ar trebui menţionat aici.
- ...Dar noi o vom face oricum, zâmbi învingătoare Mara. Cei doi au hotărât să lărgească barierele vieţii, să schimbe regulile conversaţiei; au început să atribuie obiectelor însuşiri şi acţiuni omeneşti sau, în fine, diferite de cele speculate în normele morale, sănătoase. Mai mult, au hotărât să „vadă” ceea ce discutau, ca şi cum jocul ar fi fost de fapt realitate.
- Şi au „văzut”? se amuză Olavi.
- Şi au văzut întocmai. Olavi, dă-mi o ţigare. Da, am 17 ani. Îmi dai sau nu? se răsfăţă Mara. Numai că la începutul poveştii, acolo sus, pe bloc, se mai afla o a treia persoană, un copil bleg care a băgat la cap tot ceea ce au discutat cei doi tineri. Desigur, atunci, demult, nu a interesat-o jocul, dar acum... Copila i-a urmat pe cei doi, pe francez şi pe finlandez.
- A scris nuvele, o completă Olavi.
- A văzut pernele din pat urlând pentru că le era foame şi cărţile din bibliotecă dându-se pe tavă luminii lustrei – perversele! îl înfruntă Mara. Ele m-au învăţat să înjur. Nu e hierofanie aici, pentru că noi am inventat asta. Iar kantele... Ei bine, kantele sunt tăcute. Numai pe a tatălui tău nu vreau să o ating...
- Tata se masturbează pe kantele, râse cu poftă tânărul. Şi kantele mereu urlă chestia asta, la petreceri, la cină..... Dacă mama ar sta să asculte tot ce are de spus...
- Hai, Olavi, hai sus, pe bloc, îl strânse Mara în braţe. Am 17 ani, voi, 26, şi să ştii că vă iubesc, şi pe tine, şi pe Août, în nuanţe, dar la fel de mult.

Sfârşit.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: