Racoviteanule

Felicitarile trebuie trimise lui Dinu, Iulian si Radu, ale caror conferinte sunt un adevarat "regal"....

Racovitan,
fara E si fara U :))))

stiu :))

dar eu tot raman pe ideea ca felicitarile trebuie partajate si atunci spun:ma bucur foarte mult ca i-ai invitat :)

okei :)
sper ca si cei care ii vor urma sa va placa :)

nu e bine... treziti-va oameni buni... o injuratura, o ditiramba, o ceva acolo, sa fie si samintza de skandal ceva...

(daca-mi permiti aceasta mica intimitate)lasa ca sunt destui cei care nu se simt bine,intregi si sanatosi daca nu injura :)),deci sa nu le simtim lipsa.
Trecind peste lucrurile astea,am observat in pozele tale predilectia pentru singuratatea copacului sau copacul singur pe diferite anotimpuri.Asta imi aduce aminte de anii de copilarie cand plecam la bunici cu trenul si stiu ca ma impresiona foarte mult campia intinsa,pustie,insingurata alaturi de o iarna saraca si-un cer trist...in rastimpuri mai vedeam cate-un copac golit.Tin minte ca-mi lipeam nasul de geam si priveam ore intregi imaginile astea care se derulau calme in fuga trenului si care altora poate nu le spune nimic,dar pentru mine erau spatiul,nemarginirea....

Apoi aburul care se ridica dimineata din pamantul cald,din vegetatia proaspata a zilele de vara...un alt motiv care imi place in pozele tale pentru ca m-a impresionat si-n realitate.

Mi-a placut natura,acum marturisesc ca-mi lipseste un timp al contemplarii.

Si acum te intreb,daca ai putea sa fii una dintre pozele tale,care ai fi?

Il intrebam pe bunicul meu ce meserie au avut cei mai batrini din familie pe care i-a cunoscut; firul se rupe undeva dincolo de 1800... dar toti au fost tzarani din sudul Moldovei, cu ogoare mici pe care era cite o fintina cu cumpana si cite un nuc mare... poate de aici o chemare genetica pentru acei copaci singurateci; poate si altele sa fie resorturile ascunse... oricum eu nu am constientizat decit la armata ( am facut o armata relativ grea, pentru un dandy de Cishmigiu... la pifani la Vinju Mare, cu masca pe figura si marsuri de 40Km si stat in si sapat la shantzuri) - deci nu am constientizat decit atunci mirosul reavan al pamintului, ceatza de dimineatza si importanta pe care o au in viata citeva momente de liniste induse de un copac pe care te sprijini.
Cam tot in acele vremuri - erau anii `70 - am vazut un film polonez care m-a impresionat foarte tare; se numea "Iubire" si nu mai tin minte din pacate regizorul; eroul principal se cauta pe sine si a avut puterea sa faca acest lucru construindu-si citeva traiectorii diferite; a incercat sa se faca preot, dar de la A la Z, a incercat sa se faca alpinist, a incercat sa gaseasca raspunsul si in alte moduri, dar nu a gasit acest raspuns - dar a tot incercat.
Eu sunt mai fericit, caut numai in imagine - sau mai nefericit poate - si nu cred ca as putea sa ma vad ca sau intr-o imagine si nici nu stiu care imagine e mai aproape de ce ar trebui sa fie raportata la cunostintele si sentimentele mele din acea clipa - si nu stiu nici macar ce anume ar trebui sa fac.
Cautarea in sine e poate un balsam, poti sa iti zici ca ai alergat, nu ai luat medalia dar continui sa alergi pentru ca asa s-a nimerit sa te prinda bagheta celui de sus si de atunci tot alergi.
Imi este clar ca pentru ca sa faci o imagine buna trebuie sa cunosti daca nu vietile pictorilor si ale fotografilor pe dinafara macar foarte multa plastica, compozitie, culoare, tehnica, si ca in momentul in care faci fotografia trebuie sa ai puterea ca ceea ce stii sa transformi intr-un limbaj cit mai simplu, in simple verbe, adjective si substantive, si sa iti scrii propria poezie complicata folosind acel limbaj simplu.
In alta ordine de idei la mine imaginea devine, se transforma, prea deseori e o distanta mare intre ce memoreaza compact flash-ul la fotografiat si ce se poate vedea pe monitor dupa ce imaginea a fost editata in mai multe reprize.
Dar cred ca in timp se poate construi o amprenta, un stil, si acel stil unitar este esenta lucrarii fiecaruia, este ceea ce ramine, este deseori ca umbra unei scari cu un om pe un zid ars, asa cum am vazut intr-o imagine facuta de un fotograf de razboi american la Hirosima cu ceea ce ramine din noi dupa bomba atomica.
Suma tuturor imaginilor vazute, banuite si realizate, se transforma mereu in alambicul complicat al uitarii si al devenirii si da senzatia si speranta ca miine in sfirsit, sau cindva, voi face acea poza minunata in care as putea sa fiu. Dar cred ca mai am de sapat; si mai trebuie timp, har, noroc si chef. Grea combinatie...

putem spune ca fotografia artistica nu e "decat" o actualizare a picturii clasice?un Michel Angelo care-si cere din eternitate vocatia la prezenta in contemporan prin expresie...Putem asimila clasicul modernului?

Presupunand ca maine-i azi si ca ai reusit dealtminteri si deja poza ACEEA...ce-i "mai departe" pt tine, odata ce-acel 'prag' va fi fost, de-acum, trecut?

Ce se intimpla... nu exista fotografie artistica.
Asa cum exista regnul vegetal si cel animal, exista fotografie, balet, sculptura... etc.
Dar nu exista sculptura artistica sau muzica artistica.
Exista fotografie pur si simplu.
In cadrul genului, exista desigur nenumarate subspecii, ramuri, canale infundate, animale disparute si evolutii ciudate.
Cum am mai spus pe undeva pe aici, sunt mai multe curente dominante in fotografie si cei din fiecare barca se lupta continuu cu ceilalti, asa a fost si asa va fi mereu, asa e in fiecare arta.

Problema esentiala e a limbajului. Si la modernisti, si la impresionisti, si la clasici, si in fotografia de toate soiurile, un artist pentru a se exprima trebuie sa foloseasca cit de cit parti din limbajul plastic; dar a folosi compozitie, perspectiva, a sti regulile culorilor sau numarul de aur, nu inseamna si a avea vreo tangentza cu clasicul.

Cum ziceam, ar exista azi fotografia editorialista de factura clasica, gen Brassai sau Bresson sau Capa, apoi ar fi fotografia academica de salon, unde gasim si genul promovat de AFIAP, pe muchie de cutzit de multe ori cu kitsch-ul, si ar mai fi fotografia grafica,
experimentala, insalationista...

Fiecare adept al acestor curente crede ca ce fac ceilalti e rahat si se lupta sa demonstreze si sa arate viabilitatea drumului sau. E normal.

Deci nu putem asimila clasicul modernului pentru ca aparent nimic nu e clasic si, pe de alta parte, ce e modern e neclar mereu...

incercasem si eu,ca un profan ce sunt, sa aduc fotografia ca o succesoare a picturii,dar nu,asa e!exista fotografie pur si simplu,cum spui.Pentru mine insa arta inseamna Imagine,Cuvant,Sunet,Miscare,un fel de piloni pe care-si tine sau isi construieste altarul.Eu sunt profanul,fireste:).

Fotografia Dinu Lazar e frumoasa,totala,e ea insasi pentru ca reuseste sa-ti vorbeasca despre tine atunci cand un timp indiferent iti ia privilegiul contemplarii exterioare si interioare,mai ales, pe un trecut pe care de multe ori il credem atat de departe de noi cand de fapt e atat de aproape si inconstient ne duce inainte.

"Racovitan,
fara E si fara U :))))"

Toti Racovitanii pe care ii cunosc sar in sus la E si/U..:)))

"Toti Racovitanii pe care ii cunosc sar in sus la E si/U..:)))"

:)