La 50 de metri de pământ, în bătaia vântului stau şi beau o bere. Singur, fără nici un om căruia să simt nevoia de a-i spune toate astea. Motivul e simplu: mi s-ar părea penibil. Nu ştiu de ce-mi place să stau aşa departe de sol, doar tot timpul am fost un fricos – poate să-mi placă doar izolarea. A, da, şi apusul! Apusul e extraordinar. Ar trebui ca asta să fie romantic? Mă îndoiesc. Ar trebui doar să fie frumos? Nici măcar. E doar complicat şi mie mi-au plăcut mereu lucrurile complicate, lucrurile la care nu se gândeşte nimeni. Privesc cu un fel de curiozitate spre orizontul uşor întunecat şi nu mă pot abţine să spun: sunt doar ecuaţii diferenţiale, sunt doar transformări Fourier bine estimate; în cele din urmă sunt doar şiruri de unu şi zero. Unuri şi Zerouri ne vor duce Acolo. Da! Poate, nu ştiu de ce, o să fie mai mulţi zero decât unu. Pentru unul care visează atât de mult ca mine, cu siguranţă aşa o să fie.
Mă ridic din ţărâna de pe masivul bloc de beton. Îmi scutur pantalonii de praf şi privesc în jos. Mă ia cu ameţeală. Ăsta chiar e un paradox inutil – ce scop să aibă senzaţia asta, care mai mult îmi creşte probabilitatea să cad? Iar am uitat! Nu există scop şi probabilitate – ci doar cauză şi efect. De exemplu, care ar fi cauza faptului că eu m-aş arunca acum? Curiozitatea, dezamăgirea, alcoolemie? Lipsa dorinţei de a trăi sau vreo genă sinucigaşă? N-o să mă arunc, fiţi liniştiţi. Adică, fiţi realişti – un cadavru care să spună restul poveştii? Sau să îmi narez viaţa în cădere liberă? Inevitabil, meditând la toate aspectele, asta fac – narez în cădere liberă. Se spune că în ultimele clipe îţi trece toată viaţa prin cap, dar am îndoielile mele. Ori nu e vorba despre toată viaţa, ori se pierd multe detalii şi se aleg momentele esenţiale. Cum spuneam, n-o să aflu prea curând, dar ăsta nu-i motiv ca să nu mă întreb. În clipa impactului mai apuci să simţi durerea? Îţi auzi oasele trosnindu-ţi? Pielea rupându-ţi-se ca hârtia igienică? Mai e timp să te doară? Zece etaje sunt un drum suficient de lung ca să te simţi imponderabil sau ca să mori literalmente de frică? Un singur lucru e sigur – lumea îţi dă mai puţin interes când trăieşti decât în clipa când mori. Probabil fiindcă îi deranjează mirosul de leş.
Am aruncat sticla urmărind-o cum se prăbuşeşte spre un moment singular de glorie.

Când m-am trezit, era dimineaţă şi soarele strălucea pe sub jaluzeaua pe jumătate lăsată. Încă un vis ciudat şi lipsit de sens. Pentru mine şi visurile sunt monotone. Nici măcar acolo nu pot să fiu altcineva, altceva. Plictiseala, monotonia mă urmăresc şi în visuri. Dorm, dar când visez sunt conştient, lucid. Nu mă pot lăsa sedus de minciuna visului, de realismul lui fals. Câteodată, mă trezesc cu flash-uri scurte şi discontinue, care dispar încet pe parcursul zilei, de parcă ar fi arse de lumină, de lume.
Mă dau jos din pat şi mă îndrept spre baie. Nu mă mai surprinde nici măcar răceala colacului WC-ului. Urmează un duş scurt. Mă rad şi vreau să mă spăl pe dinţi. Berea din vis îmi lăsase gustul ăla amar în gură? Am luat tubul de pastă de dinţi, dar când să apuc periuţa din paharul mereu umed şi, într-un fel cu care mă obişnuisem, jegos, am avut o surpriză: erau două periuţe. A mea: roşie, semitransparentă, cu peri tociţi. Cealaltă: albă, cu linii albastre, evident folosită de cineva, dar destul de îngrijită. Mi s-a părut amuzant. Mă intriga totuşi: îmi schimbasem periuţa şi uitasem sau îmi intrase cineva noaptea în garsonieră şi „plantase” respectivul intrument al igienei dentare, nu puteam să-mi dau seama. Pe de altă parte, poate era mâna Guvernului sau a extratereştrilor. Dacă aş fi continuat să-mi fac probleme şi pe seama asta, sigur mă îndreptam cu paşi repezi spre Spitalul 9. Am luat periuţa misterioasă şi am privit-o câteva clipe – imaginea ei nu-mi spunea nimic.
Era vremea pentru micul dejun. Două sandwich-uri băgate la microunde. Cât de previzibil. Am privit din nou pe geam şi eram plictisit. Încă 30 de secunde până caşcavalul avea să se topească şi să se reverse peste feliile de pâine. Am pus mâna pe un pix şi am început să-mi arunc ochii pe unul dintre pliantele alea pe care le primeşti prin poştă. „Superofertă de vacanţă, Insulele Tenerife”. Hai sictir! Brusc, m-a cuprins o dorinţă inexplicabilă de a măzgăli poza alăturată, prezentând o roşcată pe un plajă însorită, cu marea azurie în spate. Surprinzător, m-am calmat şi am desenat lin şi cu o precizie nemaiîntâlnită de mâna mea, o curbă exponenţială netedă, atât de netedă. O exponenţială scufundată! Asta mi-a stărnit râsul şi memoria unei întâmplări care mă marcase atât de mult, dar totuşi atât de nesemnificativă. Cursul gândului mi-a fost brusc întrerupt de piuitul enervant. Micul dejun era servit. Dar totuşi n-am putut să uit: o exponenţială scufundată. E ciudat cum toate tâmpeniile stârnesc obsesii, speranţe, amintiri şi alte informaţii excedentare care dau profunzime psihicului nostru – omnidisfuncţional.

Ce fac eu când ajung la serviciu? Mă joc Minesweeper şi aştept să se strice ceva. Sunt administrator de sistem la o firmă de... Mă rog, nici nu ştiu exact cu ce se ocupă şi de fapt nici nu mă interesează. În general, nu se strică nimic, fiindcă la fel de în general, nu merge nimic. Iluzia necesităţii mele acolo este păstrată doar de ajutorul prestat unor secretare, majoritatea ori prea grase, ori prea bătrâne, care îşi prind degetele în taste când trebuie să adune două numere. Bineînţeles, există excepţii şi există greşeli ... Ele sunt singura speranţă, ca un fel de drog. Fără ele ce ne-am face? Dar să lăsăm asta pe mai târziu.
Sunt un tip calm de obicei, dar când îl văd pe tipul ăsta, Marian, îmi vine să-i crăp capul în ritmuri de Wagner. De ce? E greu să explic clar. În primul rând, nu pot să-l suport, urăsc felul lui de a fi. Un sentiment foarte bine definit. Trebuie să am grijă să-mi termin cafeaua până vine el la birou, fiindcă altfel îmi vine greaţa. O greaţa atât de puternică încât nu mai pot nici să mă ating de o cafea fără zahăr. Când văd stropii de gel atârnând de pe freza lui meticulos aranjată trec deja la lucruri serioase, adică îmi vine să vomit. Judecând atât după cum arată, cât şi după cum vorbeşte, seamănă cu un şobolan neras care cioflăie boabe de porumb. Cel mai grav e când leagă câteva cuvinte pe engleză. Măcar dacă n-aş şti că şi-a luat diploma în management la facultatea din Cucurenii-de-Deal... În al doilea rând, îl invidiez – nu pentru ce e, ci pentru ceea ce văd alţii că e; parcă ar fi Superman sau ceva de genul ăsta. Bănuiesc că asta e o manifestare a dorinţei mele de putere. Nu ştiu dacă să devin misogin sau să revin la ideea cu Wagner. Dar eu suport în linişte...
Vorbeam despre o excepţie la regula secretarelor neinteresante... Excepţia se numeşte Sandra şi este, de două săptămâni de când lucrează în câmpul meu vizual, cel mai interesant lucru care se întâmplă de la 9 la 5. Este brunetă, are părul ondulat şi trecut de umeri, ochii mari şi negri, corpul suplu şi cel mai copilăros zâmbet din câte vă puteţi imagina. Acum, ţinând cont că realitatea e perversă şi de Dumnezeu nici să nu mai vorbesc, continuarea expunerii mele este previzibilă. Ea este secretara domnului greţos mai sus menţionat. De câteva ori m-a rugat să o ajut cu nişte probleme, ocazie pe care am acceptat-o cu plăcere. Alea au fost momente care mi-au hrănit speranţa. Dar am privit-o destul pentru a vedea că totul e determinat, totul e clar, totul e binar şi nu se poate întâmpla decât într-un singur fel – în acest caz particular, cum nu se poate mai rău.
Cele câteva vorbe schimbate cu Sandra în grabă dimineaţa sau în pauza de masă deveniseră cel mai bun motiv de a veni la serviciu, asta excluzând salariul. Mai rar se întâmplă ca dorinţa să depăşească nevoia ca şi prioritate, dar în cazul ăsta erau cam la egalitate.
Dar cât de orb eram? Nu sesizam oare acest deja-vu al eşecului? Nu sesizam că şi Sandra se pricepea la fel de mult la a aduna două numere ca şi sperietorile ei de colege? Pădurea n-o mai vedeam de copaci din cauza unei obsesii care, fie că vreau să recunosc sau nu, mă consuma. Similitudinea lumii o făcea probabil pe ea să-l vadă pe ... Wagner la fel exponenţializat cum o vedeam eu pe ea. Tragic, dar evident şi inevitabil. Ştiţi cât de penibil e să te întrebi brusc, fără absolut nici un motiv: „Unde e Sandra?”

În aceeaşi zi, când m-am întors acasă, am văzut periuţa de dinţi lăsată în grabă pe marginea chiuvetei. Eu o pusesem acolo? Nu puteam s-o neg, doar că nu mai ţineam minte. Nu i-am dat prea multă importanţă. Am mâncat ceva. Eram chiar obosit. Am adormit ascultând muzică.

Stau pe nisipul fin şi privesc cerul arzător de senin. Dar asta nu-i tot: e şi ea lângă mine. O simt cuibărită în braţele mele, îi simt părul lung, acum strâns la spate, mângâindu-mi umărul. Zâmbesc şi o privesc în ochi. Aceeaşi privire de copil, dar o mulţumire pe care n-am mai văzut-o vreodată. Îi ating linia curbată a spatelui. Un fior o pătrunde şi îmi şopteşte: „Marian...” Mă ridic brusc şi-mi pipăi chipul – chipul de şobolan! Părul plin de gel! „Ce e, Marian?” întreabă ea neînţelegând. N-o mai pot privi. Fug înspre apă, înspre mare. Pietrele îmi taie picioarele şi îmi curge sângele, dar durerea mă face să uit, să las totul în urmă. Mă las cuprins de valurile reci şi mă îndepărtez de mal, mă pierd în larg. În curând, nu mai simt decât apa sărată. Sunt aproape orbit şi mă simt tras la fund – o exponenţială scufundată? Dar e bine şi ciudat, fiindcă o simt pe ea aproape de mine – de mine. Soarele se stinge încet.

M-am trezit cu un ţipăt. Soarele nu se stinsese, ci îmi bătea în geam. Era destul de devreme, dar am decis să mă trezesc. Visul acesta era cel mai bun din câte ţineam minte. Îmi adusese speranţa aia absurdă pe care o găseşti în faţa morţii. În cazul meu, moartea era fictivă, dar speranţa e prin definiţie fictivă, aşa că nu era mai puţin semnificativă. „Fiecare dimineaţă începe cu speranţa bucuriei reproducerii, dar se termină cu dezamăgirea dorinţei sinuciderii”. În rest, aceeaşi rutină plictisitoare. Doar că memoria îmi juca din nou feste. Periuţa de dinţi străină era din nou lângă a mea. Nu ţineam minte să fi făcut eu asta. Începuse deja să mă enerveze toată povestea asta cu periuţa. Nu am băut decât un pahar de suc de roşii, m-am îmbrăcat şi am ieşit pe uşă. Periuţa am luat-o cu mine şi am aruncat-o pe ghenă, direct în gunoi. Mă gândeam că n-o să-mi mai creeze iluzii.
Când am ajuns la serviciu, lumina aia de neon mă obosea deja şi îmi scotea ochii cu albul ei. Mă simţeam ameţit şi cu greu mi-am găsit biroul şi m-am aşezat pe scaun. Sandra – era şi ea, numai ce ajunsese. Am salutat-o, cu un zâmbet pe buzele mele parcă arse. Am privit o vreme spre biroul ei, mic, plin de tot felul de dosare şi hârţoage, dar totuşi îngrijit, ordonat. M-am ridicat, am mers spre ea şi am întrebat ceva ce i s-a părut cel puţin ciudat: „Ce culoare are periuţa ta de dinţi?” „Dar de ce întrebi? E... albă, cu dungi albastre – cred. Ce-ţi veni?” „Nimic. Eram doar curios”. Râsul ei inocent mi-a atras atenţia pentru o clipă, după care m-am întors la cavoul de formă cubică, unde trebuia să lucrez sau cel puţin să mă prefac. Dar coincidenţa asta mi-a făcut inima să râdă dintr-un motiv necunoscut, ca şi cum aş fi avut impresia că există o legătură mistică în fluxul cauzalităţii, care complotează la împlinirea obsesiei mele.
Mai târziu, în aceeaşi zi, trecând prin setările computerului principal, am început a mă gândi cu o lehamite groaznică: Chiar am nevoie de toate astea? Muncă la birou, viaţă civilizată, un computer a cărui imensă putere de calcul este prost exploatată pentru a da un sens acestui dezastru complicat care este viaţa de zi cu zi? Dacă ne-ar vedea o specie superioară, s-ar putea să ne distrugă din milă. Eu aşa aş face, cel puţin. Ce rost au toate calculele astea, toate hârtiile? Mii şi milioane de asigurări şi de conturi bancare şi de poliţe şi de datorii şi de contracte – toate legate, toate constituind o reţea atât de complicată încât n-o înţelege nimeni. Cei care au construit-o au fost mulţi, nimeni n-a avut schema de ansamblu; oricum, acum toţi sunt morţi sau concediaţi – nu ştiu care variantă e mai nasoală. Am rămas eu şi cu ceilalţi idioţi, cu slujbele noastre la birou, închişi în labirintul ăsta pentru hamsteri, făcând doar suficient de mult ca să nu ne pierdem statutul social, încercând să supravieţuim în era corporaţională. Ce rahat! De multe ori mă gândesc că aş fi mai fericit dacă aş da la sapă undeva, într-un colţ uitat de lume – suficient de mult ca să am ce mânca. Acelaşi efort, mai multe satisfacţii, fără obsesia asta tâmpită a modernismulului. Adică nu e oare atingerea unei fete drăguţe, brunete, cu părul ondulat, revărsat peste umeri, de o mie de ori mai preţioasă decât un WC cu comandă vocală? Spun unii că evoluţia e inevitabilă... Asta nu e evoluţie, e tâmpire în masă, e atrofierea individului.
Abia aşteptam să se termine ziua... Nu aveam nici un scop anume, nu aşteptam decât să se termine, să ajung acasă şi să uit de mirosul închis de aer condiţionat. Număram secundele... Mă gândeam tot mai serios la a o scoate pe Sandra în oraş. Ce aveam de pierdut? Oricum, era mai mult de câştigat decât era de pierdut. Nu ne cunoşteam prea bine, dar tocmai ăsta era scopul, nu? Totuşi, aveam de pierdut ceva, iar atunci era prea devreme ca să-mi dau seama – visul, iluzia, speranţa. Speranţa moare ultima, dar în cele din urmă, inevitabil şi ea moare. Era joi – aveam să-i spun a doua zi. Am un stil de a îmi face planuri de adolescent, într-un mod lipsit de orice urmă de impunere asupra lumii; cred că şi în clasa a şasea gândeam tot la fel – şi pierdeam tot la fel.
Ştii că o să vină, nu-i nici o îndoială. De fapt, chiar vrei să-i grăbeşti indubitabila sosire. Ai vrea să strângi soarta de gât şi s-o întrebi „Da’ vine astăzi?”. Ştiţi la ce mă refer: la zero. El este marca sănătăţii speranţei tale, el este măsura speranţei tale, el este moartea speranţei tale... Orice mare expectativă, orice mare vis, orice mare fantezie, se poate termina într-un singur fel: în zero. În eşec, în dezamăgire. Dezamăgirea e proporţională cu pătratul entuziasmului. Dacă obsesia te incită până pe culmile nebuniei, atunci n-ai nici o şansă să ţi se îndeplinească dorinţa. Fiindcă o dorinţă – odată îndeplinită, cade încet în neant. Dar pentru lucrurile măreţe nu există „lin” sau „treptat”; pentru lucrurile măreţe există doar zero şi unu, plus şi minus infinit. Şi cum ai putea numi o speranţă extraordinară, dacă ea ar fi realizabilă? Nu ai putea.
Încercând să-ţi realizezi visul îl pierzi. Dar el este atât de dulce, ca o beţie. Ai impresia câteodată că te sufocă. Ai impresia că legăturile se fac atât de repede în mintea ta, încât o să se scurt-circuiteze. O iei razna exact când nu te aştepţi. Atunci vine un şoc, şocul visului, al obsesiei tale, care te tulbură până în adâncul sufletului. El rupe, omoară, distruge şi astfel creează o imagine în jurul căreia orbitează toată lumea ta penibilă şi mică.
Se făcuse deja cinci după-amiaza – era vremea să plec. Mi-am luat haina şi am ieşit pe uşile, tot ca realitatea, mari şi frigide.

Am ajuns acasă, din nou. Vroiam să urmăresc un serial, să mă relaxez singur în faţa televizorului, cu un bol de cereale cu lapte în faţă. Episodul nu începuse de mult şi părea destul de interesant. Deodată, pauză publicitară – un alt beneficiu al televiziunii prin cablu. Merg la baie, mai mult din lipsă de ocupaţie. Acolo, spre marea mea surprindere, mă aştepta neclintită periuţa de dinţi... Era imposibil, era de neînţeles... Cum se putea aşa ceva? De data asta ştiam clar! O aruncasem! O văzusem, o auzisem rostogolindu-se pe ghenă. Era o glumă proastă?! „Ce mama dracu’?” am exclamat fără să-mi dau seama. Am luat ciudatul obiect şi l-am analizat, l-am studiat, l-am mirosit. Nu dădea impresia să fi fost în gunoi, cu toate că era o periuţă folosită – se vedea că nu e nouă. Contemplarea mi-a fost întreruptă de sonerie. Era seara deja. Cine putea să fi fost la ora aia? M-am uitat pe vizor, dar n-am văzut nimic. Nu era nimeni. Doar holul prost luminat. M-am gândit că erau nişte golani plictisiţi sau altcineva. După câteva minute, timp în care publicitatea se terminase, situaţia se repetă. Aceeaşi sonerie, aceeaşi desăvârşită linişte pe hol. Nu după mult, s-a întâmplat şi a treia oară. Fără să mai privesc pe vizor, nervos, sperând să-i prind pe mucoşii care nu-mi dau pace am deschis uşa. Era Sandra – la aşa ceva chiar nu mă aşteptam. „Bună” spune ea foarte dezinvoltă. „Bună” îi răspund eu, plăcut impresionat de vizita ei. „Intră; cu ce pot să te ajut?” „Păi, am venit să-mi iau periuţa de dinţi... aia alb cu albastru... Ştii, am căutat-o foarte mult timp, dar azi când m-ai întrebat, mi-am adus aminte.” „Ahh, nu ştiu. Când ai lăsat tu periuţa aia la mine? Nu mai ţin minte” „Hai, lăsa glumele... Nu am chef.” M-am dus să-i aduc periuţa şi cu toate că nu înţelgeam nimic din toate astea, am realizat că asta putea să fie ocazia pe care o aşteptasem. Cum venise? De ce? Când venise ocazia asta? Nu ştiu, dar nu aveam s-o ratez din cauza unor întrebări d-astea existenţiale. „Ce zici? Vrei să mergem să ne plimbăm puţin?” „Da, bine.”
Am ieşit la braţ cu frumoasa brunetă. Pe de o parte îmi aducea aminte de visul pe care îl avusesem. Visurile au un fel de a fi mai şocante decât realitatea. Dar realitatea are un fel de a fi mai incredibilă decât unele visuri, atunci când este imprevizibilă. Mi-am trecut mâna peste faţă, ca să constat cu o oarecare satisfacţie că – n-am barbă. „O să ţi se pară ciudat, dar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu periuţa aia de dinţi...” îi spun eu „Ştiu că nu mai vrei să-ţi aminteşti, dar te rog să înţelegi că aşa stă situaţia...” „Situaţia?!” întreb eu mirat. Se lasă liniştea şi continuăm să ne plimbăm prin întunericul din port. Întunericul ală care ne înghiţea tot mai mult era atât de calmant, atât de misterios. „Vreau să-ţi spun ceva, dar îmi e frică ... de ce ar însemna dacă ţi-aş spune... mi-e însă mult mai frică de cât o să regret dacă nu-ţi spun. Aş vrea să fim împreună... N-am mai întâlnit niciodată pe cineva ca tine”. Ea a zâmbit şi am simţit că ne apropiem. „Ce pot să-ţi spun? Eşti ca în prima zi. Nu te-ai schimbat deloc...” Nu înţelegeam nimic. Prima zi?! Asta era prima zi! Am privit în ochii ei negri, umeziţi deja de lacrimi şi strălucind imperceptibil în bătaia lunii. „O să ţi se pară ciudat... dar chiar nu mai ştiu cum a început totul”. Chiar nu mai ştiam? Sau nu îmi dădeam seama? Nu-mi aminteam sau cel mai probabil, nu se întâmplase niciodată nimic. Suspinând, ea mi-a mângâiat faţa cu mâna ei suavă. Era o plăcere atât de mică, atât de profundă, atât de intimă, într-un sens penibil al cuvântului. „Câteodată, crede-mă, nici eu nu ştiu cum a început ... sau cum am ajuns aici. Totul e o ceaţă” Şi aşa era – totul era o ceaţă densă, care, cu cât încercai s-o pătrunzi, cu atât se îndesea. Oare visul meu, visurile mele... visele mele fuseseră doar atât? Sau erau poate amintiri ale unei vieţi uitate? Nu-mi puteam aminti şi un nod în gât mi se punea de fiecare dată când încercam să disting între vis şi realitate. O linie, o delimitare atât de fină, atât de schimbătoare, atât de neclară. Lumea mea era ca o mănuşă ruptă – atât de uşor să treci din viaţă în fantezie. Dar oare mai conta unde se termină visul şi începe realitatea? Mai conta unde se termină plăcerea şi începe chinul...?
Am sărutat uşor buzele Sandrei şi un sentiment exagerat de împlinire m-a cuprins. Ea a suspinat din nou şi privindu-mă în ochi mi-a zis: „Chiar asta îţi doreşti? Mâine pe vremea asta voi fi plecat... Se poate să nu ne mai vedem vreodată...” „Atunci, noaptea asta nu va rămâne decât un – vis frumos.” Şi atunci am cuprins buzele ei într-ale mele şi aşa ne-am pierdut în noapte şi în nepăsare, acolo, pe marginea apei.
Din nou el... el purta toată vina. Soarele. Soarele răsărind cu razele lui strălucitoare m-a trezit. Eram tot în port, culcat pe jos. Corpul îmi era amorţit de frig, dar nu era o senzaţie neplăcută. Da! Aşa era! Se întâmplase... Noapte nu fusese doar imaginaţia mea, nu fusese doar o plăsmuire a minţii mele. Încă mai percepeam prezenţa Sandrei, dar, după cum am constatat cu dezamăgire, ea nu mai era. Plecase. Aveam s-o găsesc la birou.

Nici n-am mai trecut pe acasă. M-am îndreptat direct spre serviciu. Am ajuns, ca niciodată, printre primii. O aşteptam pe Sandra. Vroiam s-o văd entuziasmată, vroiam s-o văd îndrăgostită, simţind pentru mine măcar jumătate din ce simţeam eu pentru ea. Vroiam s-o văd fericită – a mea. Dar nu mai venea... Unde era? Se făcuse deja nouă şi jumătate. Situaţia nu-mi plăcea, dar nu aveam de ales, trebuia să-l întreb pe Marian.
„Ai văzut-o pe Sandra cumva în dimineaţa asta?” „Ha?!” a întrebat el sec, continuând să se uite pe hârtiile lui. „Sandra, secretara ta, unde e?” „Ce secretară? N-am nici o secretară...” „Nu mă mai duce cu vorba şi spune-mi unde-i Sandra. N-am chef de faze d-astea...”. Evident ofensat, Marian a răspuns: „Ascultă, domnule administrator de sistem, îţi mai spun o dată: n-am avut, nu am şi considerând reducerile de personal din ultima vreme, nici nu cred c-o să am prea curând o secretară... Nu ştiu la cine te referi... Nu ştiu despre ce Sandra vorbeşti... Dar cred că ar trebui să fii cu capul pe umeri şi să te gândeşti de două ori înainte de a veni arătând în halul ăsta la lucru.” A plecat.
Ce se întâmplase? Cum se întâmplase? Unde era Sandra? Poate nu venise la serviciu, dar asta nu explica nimic... Nu explica de ce Marian se comporta ca şi cum ea n-ar fi existat... N-am mai putut suporta... M-am întors acasă – oricât de absurd părea, dar acolo mă aşteptam s-o găsesc.
Nu era însă nimeni. Nici o urmă că fusese cineva pe acolo. Bolul cu cereale, pe jumătate gol, era pe masă. În baie, periuţa de dinţi, nu mai era. Pe oglindă era totuşi un bileţel mâzgălit în grabă:
„Un om s-a visat fluture, dar trezindu-se nu a înţeles: este el un om care s-a visat fluture sau un fluture care se visează om? S.”