Operatorul

O zi

Mikal este operator de când se ştie. Astăzi, el a fost trezit de ceasul deşteptător şi după câteva momente s-a ridicat din patul mic, dar călduros. Ca şi în orice altă dimineaţă, se simte odihnit. Se îndreaptă spre baia neîncăpătoare, unde zăboveşte câteva minute; îşi spală mâinile şi faţa cu multă grijă şi săpun; dinţii urmează a fi periaţi, din ce în ce mai repede. Se priveşte în oglindă pentru câteva momente, după care se întoarce în dormitor. Pe masa de acolo îşi pregăteşte sandwichul şi ceaiul de dimineaţă, pe care le savurează în linişte, fără a se grăbi. Îşi alege o cămaşă şi o pereche de pantaloni negrii; nu poartă cravată azi; se încalţă şi priveşte sec garsoniera sa luminată slab, tenebros, de un bec prafuit şi gălbui, ce arde într-un colţ afumat. Mikal iese pe uşă şi o încuie. Nici până acum nu s-a obişnuit; încă se mai aşteaptă ca aerul de afară să fie mai proaspăt decât cel din locuinţa lui fără ferestre. Nu este însă aşa; niciodată nu este. Afară e umed şi rece, dar mirosul sulfuros şi acru persistă nemilos. Străbate culoarul ce se desfăcea într-o spirală lungă, poligonală, din câte ştia el infinită; nu mersese până la capătul lui niciodată. Lasă în urmă uşă după uşă, tot mai multe pe fiecare latură; numerele ce creşteau tot mai mult, tot mai greu erau şiruri de zeci de cifre; nu puteai să ştii unde au început sau unde aveau să se termine. Culoarea verde a uşilor se pierdea în jocul de lumini al neoanelor antice care atârnau din tavan; din când în când vedeai unele garsoniere sigilate cu o panglică roşie, subţire ca un fir de aţă; acolo stătuseră exilaţii.
În timp ce merge, lui Mikal îi atrag atenţia ţipete groaznice. Curiozitatea îl face să grăbească puţin pasul, pentru a vedea despre ce este vorba. De pe o latură pe alta a culoarului, simte că se apropia de sursa ţipetelor, când tocmai se face brusc o linişte de mormânt. Continuă să se apropie; ajunge însă suficient de repede pentru a vedea doi oameni în costume metalizate, complet opace, sigilând o altă uşă. Unul dintre ei se întoarce spre Mikal, cu chipul ascuns de masca oglindindă, după care îşi continuă lucrul, rămânând în urmă pe coridor.
După câteva minute de mers, Mikal ajunge la o scară ce se ridica brusc din mijlocul holului. El începe a urca, ştiind bine care îi era destinaţia. Lumina seacă este curând înghiţită de beznă aproape totală, iar etajele se succedă într-un şir continuu. Ascensiunea ia sfârşit la găsirea unei noi urme de viaţă, sugerate de un alt neon palid. O cameră mare, imensă relativ la multe altele, colcăind de oameni lipsiţi de viaţă. Toţi cei de aici îşi chinuie ochii citind nişte fişe interminabile. Mikal îşi ia locul la o coadă pentru a-şi primii lista de sarcini pe ziua respectivă. Aşteptând, priveşte în jur; nu vede pe nimeni cunoscut; nici nu-şi mai aminteşte ultima dată când s-a întâmplat asta. Toţi semănă între ei, totul e o copie a unei copii a unei copii a unei copii... totul consumat de cancerul acela înfometat, care îi transforma în zombie. Mikal îşi primeşte lista de la ghişeul îmbâcsit şi se apucă de treabă. Se îndreptă spre sala 317. Intrând acolo, îl salută formal pe paznic, care dă din cap în semn de aprobare. O asistentă înaltă, blondă, cu părul strâns într-o coadă lungă îi spune: „Bună ziua, domnule operator. Subiectul e gata de operaţie.” Mikal îşi pune ochelarii de protecţie, halatul şi trece la masa de operaţie. Subiectul era întins pe masa metalică; avea ochii cusuţi, iar urechile şi gura asemenea. Cu toate că pacientul părea inert, Mikal îi putea vedea mişcările disperate ale globilor oculari pe sub pleopele peforate. Operatorul ignoră acest lucru, considerându-l normal şi folosind un bisturiu marcat evident de trecerea timpului, face o incizie de-a lungul abdomentului. Subiectul era paralizat aproape complet, cu toate că agitaţia ochilor săi arăta că era conştient. Mikal ia seringa ce stătea pregătită alături, plină cu serul negru şi o introduce în deschizătura din abdomenul bărbatul întins pe masa metalică şi rece. Particulele întunecoase încep a se răspândi în organismul lui, apărând prima dată pe sub piele, apoi afundându-se tot mai adânc. Operatorul coase cu grijă taietura, care începuse deja să se vindece. Operaţia avusese succes. Paznicul de la uşă mută pacientul pe o targă pe care o duce într-o altă cameră.
În încăpere rămâne doar Mikal şi cu femeia blondă, într-o linişte apăsătoare, deranjantă. El o priveşte expectativ, dar fără nici un rezultat. Deodată din difuzorul prăfuit agăţat de tavan se poate intui: „Asistenta Samara T. este aşteptată în sala 563”. Femeia părăseşte camera; Mikal se uită în urma ei.
După câteva ore bune, Mikal pierduse şirul operaţiilor pe care le făcuse. Era obosit; avea ochii aproape închişi. Lista lui de sarcini era însă departe de a se fi terminat. O altă sală de operaţie, un alt pacient, dar aceeaşi procedură şi aceleaşi pleoape cusute. Mikal introduce iarăşi seringa cu serul negru în incinzia transversală. Materia obscură are acelaşi drum, doar că de această dată subiectul are convulsii puternice; tremură, îşi schimbă culoarea, devine tot mai rece şi în cele din urmă intră în comă. Cancerul ce-i fusese injectat în vene îi consuma acum organismul, îi altera încet structura, dar nu aşa cum ar fi trebuit; era o anomalie iremediabilă. Mikal ridică receptorul telefonului de lângă masa metalică, apasă cifra nouă şi spune scurt, cu o urmă de nesiguranţă în glas: „Implant respins, cameră 983”. În încăpere îşi face apariţia un bărbat în halat alb, însoţit de doi paznici. „E primul pe ziua de azi” menţionează Mikal, încercând să-şi ia apărarea. Daniel N., supervizorul în halat alb îi răspunde „Se mai întâmpla, mai ales după zece ore de lucru. Du-te acasă şi odihneşte-te”, după care se întoarce spre cei doi paznici „Îl duceţi la crematoriu”. Mikal pleacă spre garsoniera lui din beciul mâncat de igrasie. Cei doi fuseseră buni prieteni, dar lucrurile se schimbaseră odată cu promovarea lui Daniel N. în funcţia pe care o ocupa acum. Multe lucruri se întâmplaseră de atunci, lucruri care puteau părea decât fireşti.

În cameră

Coborând scările, Mikal ajunge repede la camera lui. Înainte să descuie uşa se întreabă ce s-ar întâmpla dacă ar încerca să bată la una din uşile vecine. Renunţă însă repede la această curiozitate, ce se manifesta mai mult ca o dorinţă. Intră în camera lui; nimic nu se schimbase. Aprinde veioza din colţ şi îşi pregăteşte din nou ceva de mâncare. Mănâncă, după care se aşează în pat, frânt de oboseală. Ia una din cărţile pe care le ţinea în noptieră: „Limitele Universului nostru”. Era una dintre preferatele lui şi aproape o memorase; paginile erau aglomerate de însemnările pe care el le făcea, întrebări, observaţii şi comentarii. Astronomia îl fascina şi îşi dorea atât de mult să vadă din nou cerul. Acum totul parcă era doar un vis, abia dacă îşi mai amintea copilăria lui îndepărtată. Ani lumină îl despărţeau de ea şi nu avea cum să se împotrivească distanţei; eforturile lui de a-şi aminti deveneau progresiv zadarnice. Încă mai ştia de casa de pe plajă, de părinţii lui, de excursiile cu barca, de prietenia cu Daniel, de cerul dominat de arşiţa soarelui sau de modelele stelelor strălucitoare; şi apoi venea durerea şi suferinţa sau poate doar amintirea ei: incendiul, moartea alor săi, plecarea de pe insulă. După nenorocire rămăsese în grija unchiului său, Gilbert, care îi fusese un adevărat sprijin, dar şi acesta se stinsese cu ani în urmă. Mikal încă mai visa la zilele când îşi dorea să ajungă doctor, dar apoi, noţiunea aceasta devenise doar o altă abstracţiune. S-a gândit că operatorul este cel mai apropiat lucru, dar în scurt timp a aflat că nu este aşa; îşi dădea seama tot mai mult în fiecare zi. Şi în fiecare zi devenea tot mai puţin ceea ce fusese, devenea tot mai puţin el. Singura lui consolare, amintirile, cădeau tot mai mult, încet dar inevitabil, spre uitare.
Îndrăznea să se întrebe ce scop avea şi al cui joc îl juca. Ce rost avea meseria lui de operator, cine erau subiecţii, de ce aveau ochii cusuţi şi ce însemna serul negru? Erau atât de multe întrebări şi de când fusese aruncat în beciul ăsta nu le găsise răspuns. Lui şi altora li se spuse să facă anumite lucruri; şi fiecare făcea ceea ce i se spusese. Ar fi putut să se revolte, să refuze regulile ce-i erau impuse, dar ce consecinţe ar fi avut asta? Se simţea îngrozit şi frustrat. Nu mai văzuse lumina zilei.
Pune la loc cartea de astronomie şi ia o alta, un roman de dragoste: „Un nou început”. Aceasta avea paginile curate, îngrijite, fusese citită cu grijă de atâtea ori. Pare ciudat cum lui Mikal îi par mai aproape stelele decât sentimentele atât de propri sufletului uman. Îşi dorea de multe ori să trăiască ce citise şi încerca să-şi extrapoleze propria realitate; dar era doar o minciună. Începând a citi acolo unde găsise un semn de carte vechi şi îngălbenit, Mikal adormi cu un zâmbet lipsit de speranţă pe chip.

Samara

Stătea lângă ea în patul imens şi catifelat. Ea se tăvălise în braţele lui. Timpul curgea foarte încet, sau cel puţin aşa părea. Samara avea părul blond şi buclat despletit de-a lungul pernelor pufoase. Mikal îi mângâia încet pielea fină. O privea cu uimire şi cu recunoştiinţă în ochii strălucitori, de un albastru abisal. Ea i-a zâmbit simplu şi sincer. Lui Mikal parcă nu-i venea a crede. Nu ştia cum de ajunsese aici, ştia doar că nu mai vroia să părăsească acest moment de împlinire deplină. Fericirea însemna însă şi ignoranţa care îl curpinsese şi îl ţinea acum sedat într-un vis frumos. Samara se apropie de el şi îl sărută uşor, dar posesiv. Sărutul se prelungeşte la nesfârşit, iar Mikal se bucură de apropierea infinită de persoana pe care o adora de atâta vreme. Se lăsau amândoi duşi de val; fără griji, fără probleme, fără motive. Cum era posibil? Părea că lumea întreagă devinise aşa cum îşi dorea el, totul se schimbase, răul dispăruse, iar acum realitatea era cufundată într-o natură paradisiacă. Atingerea trupului Samarei era ceva ce doar imaginaţia lui Mikal putuse să conceapă; ce legătura avea asta cu orice altceva? Mintea lui nu putea să-şi dea încă drumul în uitare, încă se mai agăţa de suferinţa şi mizeria ce-i definiseră atâta vreme existenţa. Asta nu putea să fie ... să fie ce? ... să fie real? Dar de ce nu? Obişnuinţa nu îl lăsa să îmbrăţişeze fericirea, o noţiune pe care parcă o uitase. Simţind că plăcerea de a fi cu ea nu e de ajuns pentru Mikal, silueta Samarei se ridică goală din pat, se întoarse pentru o ultimă dată, îl privi rugător, după care, răzând, începu să alerge pe câmpiile verzi, sub dogoarea sorelui, sub cerul albastru. Mikal încercă să o oprească şi strigă după ea, însă sunetul nu străbătu nici până la propriile urechi. Se luă după ea, dorind s-o prindă din urmă. Fata nu se oprea şi râdea mereu. Crezând că este doar un joc, Mikal se lăsă şi el cuprins de speranţa fericirii şi alergă în neştire. Samara se mai întorcea din când în când spre el, arătându-i să o urmeze. Privirea lui fu însă orbită de lumina puternică; tot ce mai simţea era mângâierea proaspătă a covorului de iarbă mătăsoasă şi parfumul fin de iasomie al Samarei care se difuza în mici fasciculi de volum, tot mai rari. Merse tot aşa, ghidat de plăcere şi de râsetele fetei, până când se trezi privind-o pe Samara cu braţele desfăcute, în marginea unei prăspăstii imense, ce se deschidea în marea învolburată. Cu acelaşi zâmbet inocent, ea se lasă încet să cadă în necunoscutul atât de familiar. Mikal alergă să o oprească, dar prea târziu. La rândul lui pe marginea prăpastiei, şoapta văzduhului îl tentă să o urmeze: „Vino cu mine şi vei vedea”. În jos nu era nimic, doar valurile înfometate ce devorau stâncile abrupte. Vru să-şi dea drumu, dar nu credea suficient de mult. Căzu în genunchi şi se înecă în lacrimi. Mikal se trezeşte brusc plângând, cu inima sfâşiată de vis. E prea devreme...

Oglinda

Mikal a încercat să mai doarmă, dar nu-şi găseşte liniştea. Se gândea neîncetat la visul lui. Nu îi dădea pace şi spera. Ce însemna oare? Mai presus de orice însă îşi dorea să simtă trupul Samarei aproape de el, îşi dorea atingerea caldă şi plăcută a fetei din vis. Şi ruptura dintre imaginaţie şi realitate era atât de mare încât nu reuşea decât să-şi dorească asta cu scepticism. Ce ar fi fost dacă şi-ar fi dat drumul în prăpastie? Ce ar fi fost dacă pur şi simplu s-ar fi lăsat să cadă, nepăsător, complet ignorant? Poate ar fi murit ... dar asta nu ar fi fost diferit de nici o altă zi; se simţea mort de mult.
Îşi simţea capul limpede, încă limpede. Dar ştia că mai era până trebuia să se prezinte la etaj; ştia că mai târziu toate gândurile aveau să se transforme în pietre grele, care îl vor trage în jos şi-l vor sfărâma. S-a ridicat totuşi din patul cald pentru a se spăla pe faţă. Nu s-a mai ostenit să aprindă lumina pală de la capul patului. A mers direct la baie, a pus mână pe întrerupătorul de acolo şi sprijinindu-se în chiuveta a început să-şi fixeze cu privirea chipul din oglindă. Chiar era el personajul ală glacial? Străinul ăla rigid? Îi fusese tot timpul frică să-şi trăiască viaţa aşa cum îşi dorise; pentru el totul devenea din ce în ce mai mult un şir de necesităţi tot mai apăsătoare. „Vreau să trăiesc în copaci” îi spusese de mult, pe insulă, Daniel N. I se părea acum mai mult decât ironic, fiindcă nici nu ştia dacă mai există copaci; îi părea rău că pierduse ocazia să se caţăre în ei. Cine ştie ce ar fi putut fi sus, acolo, în locul copacilor. O fi fost iarna nucleară, erupţii vulcanice sau Pământul ars de razele neîngrădite al Soarelui. Nu ar mai fi avut poate nimic de găsit acolo.
Oglinda îl privea în ochi cu dispreţ şi frustrare. „De ce eşti un pămpălău? De ce stai tot timpul la locul tău? Îţi e frică că-şi pierzi rahatul tău de viaţă. Aş prefera să mă las împuşcat decât să mai trăiesc o clipă în cocina asta. Infect.” Ceva deci trebuia să facă. Dar ce? Cum putea să scape de cancerul ce-l înconjura? Stătuse atât de mult în întuneric încât îşi pierduse şi amintirea luminii. Devenise un alt concept abstract. Nici măcar nu ştia cum să se răzvrătească şi împotriva cui? Împotriva sistemului? Care sistem? Evident, sistemul care îl adusese în situaţia asta. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri, dar realiza că nici unul dintre ele n-ar fi contat pentru alţii. Nici unul. Poate totuşi exista o cale. Trebuia să vorbească cu Daniel N.

Daniel N.

Mikal s-a spălat şi a plecat mai devreme din garsonieră. Vroia să vorbească cu fostul său prieten. El ar fi ştiut mai multe cu siguranţă. Un soi de avânt ciudat îl cuprinsese pe Mikal şi nu ştia de ce aşteptase atâta timp, atâţia ani. De ce nu făcuse pasul ăsta mai devreme? Era hotărât. Nimic nu-l putea opri acum. Sau cel puţin aşa i se părea lui.
Urcă scările până la etajul cu pricina şi se îndreptă spre biroul lui N. Nu mai fusese niciodată. Pe uşă scria cu litere de un negru şters „Sala 563”. „Bună dimineaţa” spuse el intrând; „Nu te aşteptam, Mikal” i se răspunse sec „De ce ai venit?”. Lui Mikal îi era ruşine să mai recunoască că fusese atât de hotărât. „Ştii, aveam ceva de discutat cu tine...” „Păi, acuma spune, dacă tot ai venit”. Mikal ezită şi nu ştie cum să înceapă. Cât de direct e prea direct şi nepoliticos şi cât de indirect e plictisitor? Spuse totuşi forţat „Cine e mai sus?”. Daniel îl privi descurajator. „Ce vrei să spui?” „Cine sunt superiorii tăi? Cine supraveghează toată chestia asta?” „Şefii mei sunt nişte funcţionari înalţi” spune Daniel evaziv. „Bun, dar ei sunt cei care pun totul în mişcare?” „Ce ţi-a venit cu toate tâmpeniile astea? Nu m-ai întrebat niciodată până acum” „Ăsta nu-i motiv să nu te întreb acum” replică Mikal cu o impertinenţă neaşteptată, dar utilă. „Nu, au şi ei şefii lor” „Şi tu-i ştii pe cei din urmă?” „Nu-i ştiu pe ei, la fel cum tu nu-i ştii pe şefii mei. E clar?” „Nu înţeleg. Cât poate să dureze ierarhia asta? Cât de înaltă e piramida de fapt?” „Auzi, tu nu crezi că poate asta nu-i treaba ta. Tu operează-ţi subiecţii şi vezi-ţi de probleme” „Dar care-i treaba mea? Să tai urâţii ăia cu ochii cusuţi şi să tac din gură. Şi treaba ta care e? Să-i bagi pe foc pe-aia care au convulsii?” „Dacă nu te-aş cunoaşte, ar trebui să te raportez?” „Cui să mă raportezi? Unui alt mahăr care stă la birou şi face statistici de crematoriu?” „Mikal, potoleşte-te” Mikal dă să iasă din birou „Nu se termină aici” „Spre binele tău ar fi să se termine”. Ieşind, Mikal dă peste Samara, care aparent zâmbindu-i, intra în biroul lui N. Restul zilei a continuat normal pentru Mikal, care aşa cum îi fusese sugerat, şi-a văzut de treabă.

Şansa

Întorcându-se spre garsoniera lui amărâtă Mikal se simţea deprimat. Nu mai fusese niciodată aşa; sau poate fusese şi nu-şi dăduse seama. Se gândea că poate i-ar face bine un somn bun; aşa era, dar trebuia apoi inevitabil să se trezească iar la aceeaşi realitate rupturoasă. Nu, nu, avea nevoie de altceva. Îşi dorea mai mult ca orice o gură de aer curat, nu amestecul ăla de oxigen şi moloz cu care se mulţumise de atâta timp. Camera de lângă el l-a atras din nou, mai mult ca niciodată. Trebuia să vadă cine stă acolo, poate astă era răspunsul. Privind mai atent, uşa lui şi următoarea aveau numere consecutive... foarte mari, dar totuşi consecutive. Nu mai văzuse două numere consecutive pe uşi vecine niciodată. Avea totuşi o reţinere neexplicată. Căldura şi mirosul stricat deveniră brusc şi mai insuportabile. Ce să facă? Să bată sau să intre direct? Nu, trebuia să bată, aşa ar fi fost normal. Mâinile îi tremurau uşor, dar el nici nu percepea. A bătut uşor în uşă cu mâna stângă. Nu mai avu timp să se gândească, fiindcă i-a atras atenţia o voce feminină, destul de puternică: „Hai intră!”. Mikal se conformă şi lipindu-şi mâna de clanţă deschise uşa. Camera era tot cam ca a lui... doar că era mai frumos luminată... în rest toate erau la locul lor. Observă cărţile din noptieră şi uşa de la baie deshisă, sfiindu-se să privească la persoana care stătea pe pat. Până la urmă, fiind forţat de curiozitate sau de altceva, Mikal vede o femeie cam pe la 25-30 de ani. Nu-şi putea da seama clar, fiindcă avea o faţă destul de tânără, cu toate că restul corpului ar fi putut sugera altceva. „Ce vrei?” i se adresează distrată, fără răutate femeia. Mikal se încurcă şi din gura lui ies cuvintele altcuiva, nu ştia ale cui: „Ahh... suntem vecini, eu stau alături ... şi mă gândeam să ne cunoaştem dacă tot suntem vecini. Eu sunt Mikal”. Femeia îl priveşte, îl analizează din cap până în picioare, după care îi spune cu un zâmbet cald, dar totuşi aproape sec „Sunt Luisa. Încântată” „Mă, ăhh, bucur de cunoştiinţă” mormăie Mikal; nu mai spusese asta de mult pentru că nu mai cunoscuse pe nimeni şi chiar dacă o făcuse, cu siguranţă nu fusese nici o bucurie. Luisa era brunetă, avea părul strălucitor, până la umeri, pielea îi era măslinie, iar ochii întunecaţi şi strălucitori; faţa ei era drăguţă, ea nefiind prea înaltă, dar totuşi suplă. Aşa avea s-o ţină minte Mikal. Femeia continuă să insiste cu privirea asupra lui, intimidându-l, aproape fără să-şi dea seama. „Ia un loc şi simte-te ca acasă...” spune ea cu acelaşi zâmbet pe buze. Mikal se aşază şi, privind mai atent, vede că Luisa îşi făcea pedichiura. „Suntem colegi?” deschide Mikal conversaţia „Lucrezi sus? Eşti operator?”; el dă din cap aprobator; „Atunci, îmi pare rău, nu suntem colegi” „Dar tu ce faci?” întreabă bărbatul curios şi oarecum contrariat „Eu prefer să nu urc scările” „Păi şi ce .... scuză-mă că sun nepoliticos ... ce faci ziua?” „Care zi?” „Nu înţeleg...” „De unde ştii că e zi sau noapte?” „De-aia avem ceas” dă Mikal răspunsul „Ceasul nu-ţi spune nimic... e, dacă vrei, fără importanţă. Şi cu atât mai mult nu-ţi poate spune dacă e zi sau noapte” „La asta nu m-am gândit până acum” recunoaşte bărbatul, simţindu-se parcă tot mai confortabil. Neştiind ce să mai spună, el întrebă dezinteresat: „Tu visezi?” „Tot timpul... Numai că unele vise sunt frumoase, altele sunt groaznice şi altele sunt pur şi simplu plictisitoare. Trebuie să le trăieşti pe toate sau ... să te trezeşti. Dar tu ... tu ce visezi?” „Visez tot timpul altceva şi n-am înţeles niciodată ce legătura au visele mele cu viaţa. Nu au nici o legătură” „Nu au doar legătură. Visele sunt viaţa ta aşa cum ar fi putut să fie ... altceva nu mai ai ... decât vise” „Vrei să spui că pot să trăiesc în vise?” „Nu, îţi spun că asta faci acum. Ai venit la mine căutând ceva care să dea sens vieţii tale. Poate că ai venit ca să înveţi cum să-ţi revendici viaţa pierdută, cum să ai din nou controlul asupra ei” „Dar n-am cum să schimb toată ... tâmpenia asta de lumea ... nu-i lumea mea, este doar locul în care mă trezesc dimineaţa. Ce să fac eu ca să schimb cavoul ăsta în ceva mai puţin asemănător cu iadul?” Mikal spunea pentru prima dată lucrurile astea altcuiva, iar Luisa îl asculta cu o oarecare satisfacţie pentru fervoarea lui. „Nu te mai subestima şi mai ales nu-ţi mai subestima visele. Fără vise ai fi doar o bucată de materie organică. Fii mai atent la ceea ce vezi şi lumea nu şi se va mai părea aşa de seacă. Şi nu mai privi doar cu ochii...” Mikal privea uimit; cuvintele Luisei îi dădeau speranţă, îl binedispuneau. Un moment de linişte s-a aşternut între cei doi. „Ştii ce, sunt cam obosită acum. N-ai vrea să vii mâine să mai vorbim? Zău că mi-ar plăcea, dar acum sunt tare obosită” „Scuză-mă, nu ştiam. Îmi pare rău că te-am deranjat, dar îmi pare şi bine. Ştii?” „Aha, ştiu. Ne vedem mâine.” Fericit Mikal, părăseşte camera Luisei şi merge într-a lui. Intrând, se poate gândi doar că era mai frumoasă veioza Luisei. Se potrivea mai bine şi ea arăta chiar frumos în lumina aia roşiatică. Mikal se culcă, fără să se mai dezbrace. Dormi liniştit, până a doua zi dimineaţă...

O nouă zi

Bătăi în uşă îl treziră pe Mikal dintr-un somn fără vise. Nu ştia ce să facă... Era îmbrăcat – un lucru bun. Dar ce se întâmpla? Oare era Daniel? Oare veniseră să-l ia? Erau oare cei îmbrăcaţi în costumele metalizate? Ce vroiau cu el? Ce i se va întâmpla? Bătăile în uşă se înteţeau... Bărbatul înghiţi în sec şi se dădu jos din pat.
„Deschide uşa... sunt eu! Luisa”. Pentru o clipă Mikal a stat să se gândească cine era Luisa. Dar şi-a amintit repede şi un zâmbet copilăresc i-a răsărit pe buze. A deschis uşa. Într-adevăr, în prag stătea Luisa, îmbrăcată într-un halat albastru şi în nişte papuci de casă. „Ahh, bună” a spus Mikal, confuz, dar cu siguranţă binedispus de vizita neaşteptată. „Bună. Pot să intru?” a întrebat femeia impunătoare „Da, bineînţeles, scuză-mă... Ştii, dormeam şi nu credeam că...” „Pot să vin mai târziu, nu vreau să te deranjez ...” „Nu-i nici un deranj... Rămâi, te rog... Intră!” În lipsa totală a machiajului sau a altor farmece extrinseci, Luisa arăta oricum atrăgător – ca ultima fărâmă de viaţă sau de frumuseţe din buncărul ală. Ea a spus „Mă gândeam că o să vii... doar că nu mă gândeam că o să vii chiar aseară” „Cum ... mă aşteptai să vin? Doar nici nu mă cunoşteai... înainte de aseară” „Ştiu multe despre tine, Mikal. Foarte multe. Te cunosc mai bine decât crezi, mai bine decât te cunoşti tu însuţi.” „Nu pot să cred aşa ceva... adică cum se poate?” „Cum se poate, asta nu ştiu nici eu... Dar ştiu că visezi Mikal, ştiu că nu-ţi găseşti locul aici şi ai dreptate. Tu vrei să vezi cerul, Mikal. Cerul, apusul, răsăritul. Vrei să respiri aer. Şi vrei să nu uiţi. Te agăţi de fiecare detaliu din trecutul tău... Şi când detaliile dispar, simţi că dispari şi tu.” Mikal stătea în picioare uimit şi o privea cu entuziasm pe Louisa şezând pe pat. Ochii mari ai femeii îl chemau pe Mikal, îi făceau inima să bată mai repede. Se trezise sau încă mai visa? Chiar îl cunoştea fiinţa asta atât de frumoasă în aşa profunzime? Sau doar i se părea?
Bărbatul simţea cum nodul din gâtul lui capătă proporţii considerabile. Avea emoţii – nu ştia motivul, deşi era evident. Vroia să-i spună ceva Luisei, dar cuvintele nu veneau. Nu era sigur de ce vroia să-i spună, o mie de gânduri îl invadau şi nici unul nu dădea naştere la altceva decât tăcere – o tăcere asurzitoare. Mintea i-a zburat pentru o clipă cu gândul la lucru, către etaj, către meseria sa. S-a uitat la ceas, vroia să vadă când trebuia să se prezinte sus; poate că deja întârziase. Dar ceasul lui stătuse la ora trei douăzeci şi unu. N-a găsit altceva mai oportun să întrebe decât: „Cât e ceasul?” „Nu ştiu, de fapt, nici n-am ceas” „Eu vorbesc serios!” „Şi eu crezi că glumesc?! Ţi-am spus doar: ceasul nu-ţi spune nimic. Te uiţi la ceas de parcă ai vrea să afli cine eşti. Nu îţi e clar? Aici timpul trece altfel... Ziua şi noaptea sunt doar acolo – afară.”. Cuvântul „afară” trezi în Mikal un jind, o dorinţă profundă – cât de frumos ar fi fost. Bărbatul deja intra într-un fel de panică, dar chipul calm şi plin de căldură al brunetei l-au liniştit.
„Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu m-aş duce ... Ce ar putea să mi se întâmple? Ei n-au nici o putere asupra mea...” a spus Mikal, mai mult pentru sine. „Dar totuşi ţi-e frică de ei, nu? Îţi pot citi asta în privire...” Luisa îşi lipi trupul firav de Mikal şi pentru prima dată el uita cum e să-ţi moară amintirile sub privirile neputincioase şi învăţa cum e să-ţi faci altele noi. El o cuprinse cu braţul de după umăr şi o strângea mai aproape. Simţea o speranţă cu totul nouă. Fără să-şi dea seama, se îndrăgostea? „Îmi place atât de mult să stau lângă tine... aş sta aşa o veşnicie” Mintea lui Mikal era complet eliberată, era liber, sufletul îi prindea aripi şi se înălţă dincolo de graniţe, mai sus de buncărul ăla, mai sus de cer. Cuvintele astea alunecau printre buzele uscate ale bărbatului, aşa de simplu, aşa de natural, atât de neînţeles. Luisa, trăgându-şi suflul, a răspuns pe un ton candid: „Da, te înţeleg, fiindcă n-ar fi nici pentru mine lucru pe care să-l doresc mai mult...” Femeia îşi întoarse chipul spre Mikal şi cei doi au rămas aşa, privindu-se cu nesaţ.
Inima lui Mikal nu mai bătea aşa de repede, dar parcă crescuse. „Eşti aşa de frumoasă... Nici nu-mi vine să cred că eşti aici”. Luisa zâmbi şi spunând ce parcă vroia să spună de când se ştia: „Nu ştii că frumuseţea nu poate fi văzută ?... Poate fi doar sărutată”. Şi cei doi şi-au contopit buzele într-un sărut, care părea să nu se mai termine. Poate chiar timpul nu mai exista – poate nu existase niciodată. Poate că secundele erau doar o obsesie – înlocuită acum doar de o altă obsesie, una mai îndestulătoare, o obsesie nu pentru minte, ci pentru suflet şi pentru trup.
În scurt timp, sărutul celor doi a fost acompaniat de atingere, în ceea ce devenea o simfonie a simţurilor şi a plăcerii, atât de frumoasă, în simplitatea şi naturaleţea ei. Luisa, îşi trecu unghiile nu foarte lungi pe gâtul bărbatului şi-l zgârie. Nimic nu mai conta, totul dispărea, se dizolva încet într-o realitate nouă, într-o realitate îndestulătoare, într-o realitate mai bună, unde ignoranţa este binecuvântată. Singurul gând pe care Mikal îl mai percepea era acela că Dumnezeu pusese pe Pământ un înger doar pentru el...

Fărâme de lumină

Mikal deschise ochii. Privea către tavan. Nu vedea decât placa mare de beton, parţial consumată de igrasie. Asta şi un sentiment inexplicabil de mulţumire, de exaltare silenţioasă a sufletului. De ce? Fusese totul un alt vis? Sau nu... Şuviţele încălcite şi întunecate ale Luisei stăteau încă răsfirate pe pieptul lui Mikal. Şi prezenţa ei îl încălzea – trup şi spirit. A privit-o cu dormea – atât de inocentă, atât de neştiutoare, atât de plină de mister. S-a trezit şi ea. N-a spus nimic, câteva clipe doar a privit. „Ce faci?” întreabă ea „Mă uitam la tine – nu-mi venea să cred” „Ce nu-ţi venea să crezi?” „Că eşti aici. Chiar eşti aici?” „Dar bineînţeles. Unde aş putea fi?”. Un nou moment de linişte – de data asta genul de linişte paşnică, ce nu are nimic de ascuns. „Dacă aş pleca, tu ai fugi cu mine?” a întrebat serioasă Luisa „Unde să pleci?” „Afară – la lumină.” „Dar ce e afară? Nu ştiu – nimeni nu ştie. Ştii tu?” „Nu, dar vreau să văd. Vreau să vedem. Amândoi.” „Da, dar nu îmi dau seama cum...” „Şşş” a spus femeia, acoperind buzele lui Mikal cu arătătorul ei lung şi subţire; în urma acestei mişcări, bărbatul a simţit sânul Luisei mângâidu-i pieptul. „Vii sau nu?”. Mikal s-a gândit, nu a fost deloc impulsiv şi nu a răspuns pe loc. După un răgăz de câteva clipe a spus clar şi răspicat „Da!” „Trebuie să înţelegi că indiferent ce vom găsi acolo – nu te vei putea întoarce – NICIODATĂ!” „Înţeleg... Dar fii sinceră cu mine: tu ştii ce-i acolo?” „Nu, nu ştiu. Ştiu doar că nu-i ca aici. Ştiu că acolo putem fi liberi, doar noi doi.” Mikal avea încredere în Luisa, avea încredere în vorbele ei. Şi mai mult – asta îşi dorise dintotdeauna, dar nu avusese curajul să recunoască, nu avusese curajul să-şi fixeze scopuri atât de măreţe. Într-adevăr, întâlnise persoana care-l făcea să redevină el însuşi.
„Dar cum ai de gând să ieşim de aici?” întrebă Mikal. „Prin crematoriu” veni scurt şi sec răspunsul.

Spre răsărit...

„Vin imediat... Aşteaptă-mă” a spus Luisa ieşind pe uşă. Mikal s-a dat jos din pat şi s-a îmbrăcat. A privit camera de jur împrejur, cu un zâmbet dispreţuitor. Era tot ce avea, îl reprezenta – dar nu regreta că era ultima dată când avea s-o vadă. Nu regreta mirosul groaznic, nu regreta pereţii scorojiţi, nu regreta nici măcar noptiera de la capul patului, în care îşi ţinea cărţile. Avea să fie un om liber – nu-i mai trebuiau toate astea. Gândurile lui au fost terminate, fiindcă în scurt timp a intrat femeia. „Eşti gata? Mergem?” a întrebat-o el „Da, haide”. Luisa era şi ea mulţumită, iar asta nu putea să fie decât exponentul mulţumirii lui Mikal. El a luat-o de mână şi cei doi au pornit pe coridoarele întortocheate şi apoi pe scările întunecoase. Ajungând în dreptul etajului unde lucra Mikal, femeia i-a spus că ajunseseră.
Să fi fost aşa de simplu în tot acest timp? Cum de nu se gândise el la această cale de evadare? Poate că se gândise, dar nu avusese pe cineva alături care să-i sporească încrederea în sine... Nu avusese motiv să-şi asume nici un risc, nu avea nimic de pierdut, nu avea nimic de câştigat. Dar acum situaţia se schimbase, iar libertatea însemna – totul de câştigat – însemna s-o câştige pe Luisa.
În lumina neonului, evenimentele se desfăşurau ca de obicei – aceeaşi stare de morbiditate, aceeaşi somnolenţă pe feţele fiecăruia. Totuşi, dintr-un motiv necunoscut, toţi începuseră deodată să privească înspre Mikal şi Luisa – ca şi cum moartea lumii ar fi trăit după viaţa din cei doi. Ei însă nu se sinchiseau. S-au îndreptat cu paşi repezi – mai repezi ca niciodată – spre crematoriu.
Acolo erau doi paznici. „Aveţi autorizaţie pentru crematoriu?” a întrebat unul dintre ei „Avem aprobare de la Daniel N.” Paznicii s-au privit cu înţeles, dând de înţeles că aveau cunoştiinţă de această aprobare, iar apoi unul dintre ei a dat în cap în sens de aprobare: „Puteţi să treceţi”. Cât de creduli puteau să fie paznicii ăia, se gândea Mikal. De fapt, probabil crematoriul nu era un punct cu securitate sporită. Doar ce aveau să facă? Să fure cadavrele?
Drumul celor doi a continuat prin câteva săli albe, în care erau o mulţime de saci negri – evident, cu leşuri. În cele din urmă, Luisa şi Mikal au ajuns la o ghenă – cea care ducea spre crematoriu. Privindu-l în ochi, femeia a întrebat „Eşti sigur că vrei să faci asta? E ultima şansă să te întorci” „Sigur. Dar tu?” „Bineînţeles”. Cu mult curaj cei doi s-au aruncat pe tubul metalic, destul de încăpător pentru amândoi. După o cădere considerabilă, a urmat un impact amortizat de mormanul de cadavre care părea să nu se mai termine. Ceva mai departe, era crematoriul propriu-zis, unde doi muncitori luau corpurile neînsufleţite şi le aruncau pe foc.
Mikal şi Luisa au mers mai departe cu toate că mirosul era insuportabil. Lângă furnalul arzând, femeia i-a spus: „Pe aici, pe scara asta – vom ajunge sus. E mult de urcat şi mai bine ne-am grăbi” „Dar spune-mi: cum de ştii toate astea?” „Tatăl meu lucra aici” „El de ce n-a plecat? Sau a plecat?” „N-a plecat, îi era prea frică de ce ar putea găsi sus.” În momentul respectiv, unul dintre muncitori, a cărui paloare era evidentă în ciuda funinginii care îi acoperea faţa şi tot corpul, l-a prins pe Mikal de braţ şi i s-a adresat pe un ton ameninţător: „Acolo vei găsi ce cauţi, dar sigur asta îţi doreşti? E prea târziu doar pentru unele lucruri...” Mikal s-a gândit o clipă, după care trăgându-şi braţul cu putere, s-a răstit la muncitor: „Lasă-mă în pace, bătrâne. Ce ştii tu? Eşti la doi paşi de libertate şi tu stai aici şi arzi cadavre – uite-te la ce ai şi uite-te la ce ai putea avea: libertatea” Mikal arăta în susul scărilor verticale, ce urcau paralel cu coşurile furnalului. Apoi pe un ton mai blând, muncitorul spus aproape cu lacrimi în ochi „Libertate – de ce aş vrea aşa ceva? Nu, eu rămân aici – ştiu prea bine cum stau lucrurile. Tu faci ce vrei”. Luisa privise intrigată, fără a lua parte, discuţia celor doi, care tocmai luase sfârşit.
Cei doi au început să urce. Scările metalice era foarte obositoare pentru mâini şi picioare. După o vreme lui Mikal începuse să-i fie frică să privească în jos. Mai târziu, frica îi trecuse, fiindcă privea în jos şi nu mai vedea nimic; dar nici de sus nu se vedea lumină. Nu-şi mai simţea braţele, iar după o vreme credea că n-o să reuşească. Doar prezenţa Luisei îl îmbărbăta. În cele din urmă, Mikal a ajuns la capătul scărilor – dar nu era nimic – doar un zid.
Nu-i venea să credea, nu vroia să creadă. Furia, frustrarea l-au făcut pe bărbat să lovească cu putere în cărămizile aspre. Simţea cum mâinile îi sângerau, simţea cum puterile îl părăsesc, dar nu putea renunţa. Pur şi simplu, nu mai era o problemă de alegere, ci una de necesitate. Neaşteptat, una dintre cărămizi se urni... şi altele se urniră. În cele din urmă n-a rămas decât lumina puternică, orbitoare, în care Mikal nu putea distinge culori sau nuanţe – doar valul de lumină. El s-a ridicat pe margine, a ajutat-o şi pe Luisa. Dar lumina a fost pentru el puternică, mult prea puternică, încât a leşinat, privind în sus, distingând un albastru arzător.
Şi-a amintit de zilele în care înota până în larg şi înapoi, luptându-se cu valurile. Iar apoi, când ajungea răpus pe mal, stătea în nisip şi privea cerul.
Când s-a trezit, a fost întâmpinat de privirea caldă a Luisei, încadrată de părul brunet, în care Mikal vedea pentru prima dată şuviţe blonde. „Gata! Am ajuns... suntem aici. Suntem liberi. În sfârşit suntem liberi” Mikal era mut, a privit-o cu mulţumire pe Luisa – dar nu putea vorbi. S-a ridicat. A simţit sub el nisipul umed şi a privit în larg – în largul mării. „Doamne! E mai frumos decât mi-l aminteam... Fiindcă eşti şi tu cu mine.” Luisa l-a privit, a zâmbit. Cei doi s-au dezbrăcat şi s-au lăsat prada valurilor mării. Era de nedescris cum marea îi primea pe amândoi, iar ei îi primeau apa rece şi sărată ca pe o binecuvântare a ignoranţei.
Când s-au săturat de mare, au ieşit şi au rămas pe nisipul fin. „E oare asta lumea – pe care ne-o amintim?” a întrebat visător Mikal. „Nu, cu siguranţă, că nu...” i-a răspuns Luisa, ceea ce l-a pus pe gânduri „Lumea asta e doar a noastră” a continuat ea liniştindu-l. „E numai a noastră...” a repetat el, sărutând-o pe femeie, liniştit de răspunsul şi de alintarea ei.

Comisia

Cei doisprezece membri ai comisiei stăteau la masa lungă astfel: preşedintele era într-un capăt al mesei, vicepreşedintele în cealaltă, iar fiecare latură mai era împărţită de câte cinci membrii.
Preşedintele începe: „Şedinţa de astăzi nu va fi foarte aglomerată. Îl voi lăsa pe domnul Grubber, şeful Departamentului de Control Demografic, să ia cuvântul, fiindcă ştiu că are ceva important să ne spună”.
Domnul Grubber era înalt, uscăţiv, cu ochelari şi cu o faţă osoasă, într-un sens ostil: „Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Aş vrea să vă mulţumesc vouă tuturor şi să vă amintesc că datorită măsurilor luate de această comisie creşterea populaţiei este de trei puncte anual, ceea ce a depăşit cu mult cele mai bune aşteptări ale noastre. Aş dori, cu această ocazie, să fac oficial ajutorul pe care l-am primit din partea Departamentului de Control şi Exploatare Economică şi din partea domnului şef al acestui departament. În acest ritm, vom reuşi să terminăm dezvoltarea propusă pentru acest deceniu în doar şapte ani. În altă ordine de idei, aş dori să atrag atenţia asupra unei noi realizări a departamentului nostru; aceasta se datorează anume Subdepartamentului de Control Exilări. După cum probabil ştiţi, între unu şi unu virgulă trei indivizi dintr-un milion au o predispoziţie, de origine necunoscută, spre atitudini antisociale şi împotriva autorităţilor. Acest grup restrâns, cu toate că pare neglijabil, poate avea efecte catastrofale în timp. Exilul este soluţia cea mai bună, dar rămâne problema localizării subiecţilor în timp util. Colectivul subdepartamentului anterior precizat, condus de şefa de subdepartament Luisa K., a venit cu ideea ca subiecţii să fie controlaţi fără ca ei să-şi dea seama şi fără a fi nevoie de metode învechite, cum ar fi Poliţia de Control. Pentru acei puţini care refuză programul impus, există o nouă alegere: libertatea. Ei pot face această alegere complet inconştienţi de natura ei iluzorie. De exemplu, subiectul 53NPK, obsedat de speranţa absurdă a lumii de la suprafaţă...” la auzirea acestei formulări toţi membrii comisiei au râs cu o poftă porcină, iar apoi Grubber, mulţumit a continuat „... după cum spuneam, acest subiect a fost primul căzut în plasa noului sistem. Alegerea făcută de el a fost pentru iluzia liberăţii şi pentru lumea de afară, care după cum ştim nu există...” la repetarea aceleiaşi glume, comisia nu a mai râs, ceea ce l-a îngrijorat pe Grubber, dar el a continuat deja îngândurat, pornind un monitor imens „Puteţi observa subiectul, care este convins încă de realitatea iluziei pe care a ales-o realităţii pe care n-o putea accepta... Vă mulţumesc!”
Grubber s-a aşezat, iar comisia a continuat să privească, râzând, cu o perversitate ieşită din comun imaginile de pe ecran.
Într-o cameră de pe etajul unde Mikal obişnuia să lucreze, el stătea acum legat de o targă metalică, cu pleopele, gura şi urechile cusute. Ochii lui erau agitaţi nu-şi găseau starea, iar pe buzele sale din care se prelingea saliva, se citea, în măsura în care se putea, o oarecare euforie docilă. Un operator a intrat în cameră, şi a trecut la efectuarea procedurii – partea asta era mereu foarte amuzantă pentru comisie. Procedura fusese finalizată cu succes.
Preşedintele a declarat şedinţa închisă. Comisia a plecat, iar el a rămas cufundat în scaunul confortabil de piele, privind spre monitorul care mai arăta doar camera goală. Preşedintele a apăsat un buton pe telefon şi automat s-a format un număr: „Kensler aici. Cer imediat un modul de conversie pentru Grubber W. Motivul: potenţială respingere a programului. Recomand în locul său pe Luisa K. pentru competenţa de care a dat dovadă în întărirea sistemului. Vă mulţumesc.” Nici nu a închis bine telefonul, că a primit un apel la care a răspuns cu o oarecare spaimă: „Da, domnule Preşedinte Supervizor, bineînţeles domnule. Problema a fost rezovată. Voi întocmi un raport într-o oră. Cu siguranţă, domnule, da, la până la şedinţa Consiliului Supervizoral va fi gata. Nu, domnule, mă ocupam doar de un fost subaltern care dădea semn de nesupunere. Da, domnule, vă mulţumesc, domnule.” Preşedintele a închis telefonul şi a rămas cu capul cufundat în palme pentru multă vreme.

„Când eşti convins că eşti liber – atunci nu mai ai nici o scăpare”