-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Camera 21


de K_ la: 06/10/2005 02:13:00
modificat la: 06/10/2005 23:37:33
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
I
„...Ceea ce trebuie să înţelegi este că toate filmele lui Lynch au ca temă centrală abuzul. Diane a fost abuzată, nu mai este nimic de făcut şi acum mai trebuie să şi moară pentru asta. Ca dovadă, la sfârşit, cine se întorc s-o chinuie? Tocmai cei în care trebuia să aibă încredere şi care au trădat-o”
Nu-mi venea să cred. Omul ăsta, Victor, îmi ţinuse un seminar de o jumătate de oră despre Mulholland Drive. Dintr-un film mai mult decât criptic, el reuşise să facă o analiză detaliată, simbol cu simbol, scenă cu scenă, element cu element. Nici scenaristul nu cred că ar fi fost atât de convingător – nu cred că altcineva ar fi putut să fie atât de sigur pe el explicând cu atâta claritate un lucru învăluit în neclaritate. Victor, aşa cum spunea şi el, era foarte calm, foarte liniştit. Lua lucrurile pe îndelete şi dădea mereu impresia că este deasupra problemei. Nici nu mai conta dacă impresia asta era un adevăr sau nu – contează doar să fii atât de convins de ceva încât să-i convingi şi pe ceilalţi.
Pe cealaltă parte a mesei, Cătălin, mă privea cu o nişte o ochi plini de plictiseală. Realizam că el nu văzuse filmul şi că subiectul probabil îl lăsa rece. Mai mult, cred că îl enerva interesul meu pentru explicaţia colegului nostru. Cătălin, ceva vreme, nu a zis nimic. A privit pe deasupra ochelarilor.
Am luat o sorbitură din ceaiul gălbui, semi-transparent. Era exact atât de cald încât să-ţi provoace greaţă, mai ales cu gustul dulceag, sorbit din cana de tinichea. Dar nu asta mă interesa în momentele alea. Mă gândeam să dau proba, pentru că asta era ca o luptă pentru mine. Îmi aduceam din nou aminte de vikingi, care luptau ca şi cum ar fi mers la petrecere – şi dacă mureau, ajungeau în Valhala. Îmi aduceam aminte de Nietzsche şi de dorinţa de putere – asta era proba pentru mine – dorinţa de putere. Îmi aduceam aminte doi doi ochi albaştri şi în mod absurd eram convins, că singurul mod în care i-aş putea câştiga, ar fi printr-o victorie. Dorinţa de putere.
„Aştia iar ne-au pus brom în ceai” a spus Victor pe un ton ironic.
Cătălin râde. Nu mă prindeam de faza cu bromul. Dar explicaţia nu a întârziat să apară: bromul produce impotenţă, acţionează pe post de inhibitor.
Am plecat de la masă, îndreptându-ne spre locul unde trebuie să luptăm. Nu poţi să spui cum e proba, nu o poţi povesti. Abia dacă o mai poţi ţine minte. E ciudat. Între momentul când începe şi momentul când se termină, nu mai eşti tu. E altcineva. Ai alte idei, ai alte perspective. Mintea îţi funcţionează altfel, mână îţi scrie altfel. Pe una dintre supraveghetoare o chema Tania; era tânără, drăguţă, cu un profund şi inervant accent de moldoveancă. Primul lucru pe care mi-l amintesc după e faţa profului meu însoţitor. I-am spus sec şi detaşat, ca şi cum totul ar fi fost rezolvat: „Ja?!”
După masă am fost prin oraş cu Cătălin, bucurându-ne de excesele de rigoare. Tocmai când ieşeam pe poarta internatului, ne întâlnim cu un coleg de cameră, Andrei – genul de om care mi se păruse de-a dreptul îngâmfat, şi nu neapărat conştient de asta. Cu el erau două tipe, ceea ce m-a făcut să-l înjur scurt în gând. „Staţi puţin! Staţi puţin! Scăpaţi-mă şi pe mine de astea” strigă el cu voită ironie în glasul subţire. „Sunt colegele tale de judeţ?” îl întreb. „Nu”. „Atunci însemnă că tu ai vrut-o. Splală-te cu ele pe cap” şi am mers mai departe. Una dintre ele părea chiar drăguţă, cealaltă era neglijabilă. Prima probă se rezolvase, mai aveam două. Un sentiment de nemulţumire mi se acumula în minte, totuşi. Pe la şapte seara, luaserăm deja şi masa de seară şi i-am lăsat la internat pe Victor şi Cătălin. Vroiam să merg la un alt liceu, fiindcă acolo era cazată o tipă pe care o cunoscusem în ziua aia. Ştiam unde era liceul – undeva lângă gară.
Trebuie spus că în oraşul ăsta, de pe la opt seara, străzile devin pustii. Nimic nu se mai întâmplă. Cel mult mai vezi nişte ţigani jucând fotbal pe la un colţ de stradă sau vreun beţiv în căutarea unei bodegi ieftine, unde să-şi bea minţile. Am ajuns la liceul respectiv. Am avut grijă să ţin în piept ecusonul, ca să reduc probabilitatea de a fi luat la întrebări. La poartă era un paznic, care nu mi-a zis nimic. În curte se desfăşura o groapă imensă, cu siguranţă opera unui escavator. Restul, doar linişte şi întuneric. Nu nimerisem bine. Nu nimerisem bine deloc. Internatul era luminat, dar nu era nimeni. Nici un sunet, nici o persoană. Am urcat până la etajul doi. Dar nici acolo nu era nimeni. Nu exista nici măcar o cameră cinci, unde spusese tipa că stă. Doar după una dintre uşi se auzea muzică. M-am apropiat şi am vrut s-o deschid. Mi-am adus aminte de ultima oară când ajunsesem în oraşul ăsta. Am plecat. Am coborât scările dezamăgit. Nu era ăsta internatul. Nu era ăsta liceul. Trebuia să-l găsesc.
Îl opresc pe un tip pe stradă, îl întreb de Liceul Ghica, dar nu ştie nimic. Merg mai departe. Străzile nu erau prost luminate, dar erau tot mai pustii. Nici în case nu se vedea nici o mişcare. Mergeam la derută, fără vreun scop exact. Vroiam să ies probabil într-o stradă principală, de unde să pot ajunge la internatul de la Ghica. În mijlocul străzii erau trei tipe, undeva pe la treizeci de ani. Le-am întrebat acelaşi lucru, iar de data asta am primit un răspuns vag, cum că trebuia să ajung pe lângă autogară.
Străzile negre m-au înghiţit şi în scurt timp nu mai ştiam unde sunt. Mă gândeam doar cât de penibil ar fi să mă pierd într-un oraş ca ăsta. Mergeam fără o direcţie sigură, fără o ţintă sigură. Străzile se intersectau mereu câte trei, la unghiuri greu de urmărit. Din în ce mai rar se găsea în dreptul porţii unei case căzute în negură, câte un panou luminos de pe vremea lui Ceauşescu, gen „Vindem butelii” sau „Apicola”. M-am decis că singura şansă ar fi fost să merg în aceeaşi direcţie – poate aşa aş fi ajuns într-un bulevard principal sau altceva. Strada lungă pe care eram avea un nume tâmpit, extrem de tâmpit şi de comunist – strada Progresului, strada Energiei sau strada Păcii. Picioarele deja mă dureau şi mă gândeam cât de obosit sunt. Am ajuns la o altă intersecţie. La capătul uneia dintre străzi se vedea, la distanţă nu prea mare, un afiş luminos, mare şi de un roz incandescent, cu litere imense şi întortocheate, care spunea .
Gardul înalt avea între barele de oţel un fel de plastic mat care nu-ţi permitea să vezi în interior. Am intrat pe poarta, iar lângă ghereta portarului, un bărbat căzut în genunchi, vomita convulsiv. Am grăbit pasul şi cinci secunde mai târziu am auzit: „Hei! Cu ce treabă pe aici?” Am avut sentimentul că îmi îngheaţă transpiraţia pe piele. M-am întors şi i-am arătat ecusonul. Şi-a scuturat pantalonii de la genunchi în jos. A aprins lanterna, pe care mi-a băgat-o în ochi. „Zici că eşti de la concurs?” „Mda” am mormăit eu, dând din cap în semn de aşteptare. „Bine, du-te!” Într-un fel, ştiam că tipul era convins că minţeam. Dar nu mă interesa. Ştiam că mă îndrept spre etajul doi, camera cinci. Îmi aminteam de un un prieten cu care venisem în oraş în urmă cu doi ani şi asta mă făcea să mă simt penibil. Aerul de linişte de la uşa internatului se transforma repede într-un zgomot ciudat, inerent pereţilor – ca şi cum başii unei melodii house se propagau prin structura de rezistenţă ca nişte unde de şoc. La parter – pustiu. La etajul unu însă povestea se schimbase complet. Uşile erau deschise la câteva camere, muzica urla puternic şi un fum gros te împiedica să vezi ce se întâmpla de fapt. Îmi amintesc zgomotul făcut de o sticlă spărgându-se şi un ţipăt scurt, feminin, estompat organic şi redus la tăcere. Pe podelele holului oamenii literalmente atârnau sau se sprijineau de pereţi sau stăteau întinşi pe jos. Cel mai probabil, erau tipi şi tipe, care se mozoleau fără jenă sau întrerupere. Confuzia mea a dus la o senzaţie de panică şi apoi la un sentiment abrupt de frustrare, pe măsură ce urcam spre etajul doi. Acolo lucrurile păreau să se fi calmat. Uşile erau închise, iar muzica nu răsuna decât de jos; nu mai era fum şi dispăruse senzaţia aia de haos total.
Am înaintat spre camera cinci. Am bătut de trei ori în uşă şi, fără să mai aştept un răspuns, am intrat. Acolo, o tipă înaltă, brunetă, cu părul până la mijlocul spatelui, purtând doar bikini negri şi papuci de casă, dansa cu o sticlă de votcă în mână, în timp ce colegele ei priveau intrigate. Lumina nu era prea puternică. În partea stângă a camerei erau trei tipe, băgate sub păturile groase. Nu-mi venea a crede ochilor, dar fetele practicau o masturbare susţinută, bine sincronizată, la mişcările lascive ale colegei lor. Bruneta s-a oprit brusc când m-a văzut. Am crezut că spectacolul luase sfârşit, dar ea nu vroia decât să-mi ofere o gură din sticla cu votcă. Am acceptat şi am rânjit, în semn de mulţumire.
Speriată, aproape pierzându-se în aşternuturi era tipa pe care o căutam eu – Vera. Tipa îşi trăsese plapuma până în gât, de parcă ar fi fost sufocată de reprezentaţia din cameră. M-am bucurat să văd că prezenţa mea o mai destinde puţin şi m-am aşezat pe pat lângă ea. „Bine că ai venit. Nu ştiu ce mă făceam singură.” Era o tâmpenie – doar nu se putea aşa ceva – ne cunoscuserăm în ziua aia, abia ştiam cum o cheamă. Îmi aduceam aminte de Murphy, care zice atunci când totul merge cum nu se poate mai bine, înseamnă că ai greşit calculele. Am intrat sub plapumă, lângă Vera. Trupul ei rubensian s-a ghemuit lângă al meu – era o senzaţia nemaipomenită să-i simt sânii presându-se de mine. Bruneta şi-a reluat dansul, iar masturbarea colegelor de cameră a fost în scurt timp acompaniată de gemetele de rigoare. Vera părea că nu-şi găsea liniştea – nu-şi găsea locul – se muta de pe o parte pe altă, nu-şi putea ţine mâinile într-un loc. Tremura. Am luat-o în braţe şi am strâns-o lângă mine cu putere. Efectul bromului dispărea. O greaţă groaznică, acidă şi convulsivă m-a lovit; îmi doream să stau, bineînţeles, dar sentimentul devenea insuportabil. Mai insuportabilă era ideea că o să vomit peste tipă, peste pat, peste tot. . „Aşteaptă-mă puţin...” am reuşit să mai rostesc, înainte să simt cum voma mi se adună în gât, arzându-mă groaznic.
Am ieşit pe uşa, doar ca să le aud pe toate tipele din cameră cum izbunesc la unison într-un râs dement, urlând: „Nici unul nu rămâne!” Voma mi se prelingea pe la colţul gurii şi toate lumea se întorsese cu tavanul spre podea. Vedeam totul în ceaţa lacrimilor care îmi acoperiseră ochii. Am ajuns în baie, am ajuns la binecuvântarea chiuvetei pe care aveam s-o umplu cu cina aia de rahat pe care o avusesem. Dar când am ajuns acolo, senzaţia de greaţă dispăruse. Totul era în ordine. Până şi simţul echilibrului îmi revenise cap şi în picioare. Nu eram sigur ce se întâmplase. Am vrut să mă reîntorc în camera Verei. Am alunecat pe podeaua umedă şi am căzut; am dat cu capul de pământ. Mi s-a rupt firul. Întuneric.
„Hai! Pocneşte-mă şi tu!” spune o voce groasă.
Zgomotul înfundat al unui pumn lovind peste faţă.
„Baga-mi-aş pula!” adaugă aceeaşi voce.
Din nou, zgomot înfundat de pumn.
„Damn! Asta e Fight Club în toată regula” de data asta, altă voce.
Capul mă durea ca dracu’. Ritmurile unui remix la ATB îmi ţiuiau în urechi. Nu aveam chef de ATB, dar în clubul ăla de net nu aveau altceva. Aş fi avut de de un Wilder Wein de la Rammstein. Aş fi avut chef de un Be There de la Unkle. Dar trebuia să mă împac cu situaţia. Nici nu îmi dădeam seama cum putusem să adorm într-un club de net. Oboseala poate produce halucinaţii. DA, eram obosit, dar nu fusesem niciodată până atunci în halul ăla de obosit.
Am ridicat pietroiul care îmi stătea pe umeri şi am privit la monitor. Nu mai aveam nimic de făcut – trecuse mai puţin de jumătate din timp şi nu mai aveam nimic de făcut. Cu sau fără Internet, unele lucruri par aşa de departe. Până când virtualul o să înlocuiască complet realul, întotdeauna vor exista lucruri prea îndepărtate. Şi atunci conceptul de distanţă va fi, evident, cu totul altul, aşa că viaţa mea o să fie în acelaşi rahat. Toţi vom fi în acelaşi căcat.
Am plecat.
Două telefoane mai târziu, m-am întors în cameră. Camera 21. Acolo lumea părea destul de bine dispusă. A urmat o scurtă sesiune de socializare şi spus bancuri. Lumea n-a stat mult însă. Cred că era vreo 11 când am stins lumina. A doua zi, urma să fie ultimele două probe. Şi nu aş mai fi avut nimic pe cap. Totul ar fi trebuit să fie în regulă.
Am adormit gândindu-mă la ceva ciudat, ceva ce nu-mi pot aminti...
II
Deschid uşa unei camere de la un apartament vecin. Acolo, o tipă de vreo 25 de ani, părul lung, strâns în coadă, sânii prea mari, îi făcea un oral violent unui moş beat, care abia se mai ţinea pe picioare. Tipa s-a întors spre mine; faţa ei nu stârnea nici un interes, era chiar urâtă, dar avea ochii albaştri – proastă combinaţie. Eliberându-şi pentru câteva clipe buzele de scula moşului, a spus pe un ton foarte bine dispus: „Bună! Ce mai faci?” Apoi, a continuat să facă oral. Moşul îi mai trăgea tipei din când în când câte o palmă peste faţă, iar ea spunea atunci, cu gura plină: „Te iubesc! Te iubesc!” De-a lungul holului pe care era apartamentul, în şir indian, stăteau vreo 20-30 de tipi.
„Ce faceţi aici?”
„Cum, nu ştii? Vecina ta face cel mai bun oral din tot oraşul.”
III
Dimineaţa, mă trezesc cu o tăietoare senzaţie de pişare. Mă duc la budă. Nu cred că aţi văzut niciodată un căcat care să poată fi numit groaznic. Parcă era turnat în structura veceului. M-am pişat pe el... Am tras apa după el. Nu dădea nici un semn că ar fi vrut să se mişte... Evident, căcatul n-are voinţă. Dar nici semne de dizolvare n-ar fi dat.
Evenimentele neesenţiale s-au dizolvat şi tot ce mai ştiu este că am ajuns la probe din nou. Mi-am luat locul în bancă, după ce i-am spus degajat Taniei ceva de genul: „Chiar o să înceapă să-mi placă să vin aici”. Am pus capul pe bancă. Nu vroiam să dorm. Mă gândeam să-mi adun puţin gândurile... M-am dus din nou la baie – vroiam să mă spăl pe faţă. Mi-am afundat capul în chiuvetă şi mi-a dat cu apă în cap, sperând că mă voi trezi la realitate. Când m-am ridicat, Tania, stătea în spatele meu. „Dacă nu te duci la probă, facem sex.” Privesc interzis. Nu numai că nu cred – mi s-ar fi părut penibil să cred. Tipa îşi împinge corpul destul de subţire în mine. Sunt acum cu spatele la chiuvetă. Îşi apropie buzele de ale mele. Vreau s-o sărut. Ea îmi acoperă prompt buzele cu arătătorul, dând din cap în semn de dezaprobare. „Doar sex!” spune ea, ridicând o sprânceană. Îi pun palmele pe fundul tare şi cărnos; zâmbesc şi aprob din ochi. „Să înţeleg că răspunsul e da?” întreabă ea retoric, cu degetele deja operând prohabul pantalonilor mei.
Sunetul butonului de la casetofon mă trezeşte. Începuse proba.
După aproape o oră, se terminase. În baie era un prezervativ folosit, atârnând de una din uşile închise ale cabinelor de veceu. Am bătut în uşă. Nu a răspuns nimeni, dar a început să se audă un jet lovind apa la viteză mare. Secreţiile seminale se scurgeau din prezervativ, lăsând o dâră albiciosă pe uşă şi căzând în cele din urmă pe jos.
IV
Nu ştiam dacă se urcă furnicile pe mine sau alte animăluţe scârboase. Stăteam întins pe iarbă şi încet încet nu-mi mai păsa. Gradienţi şi coincidenţe, toate începeau să se difuzeze. Dar pe cine minţeam? Eram cumva nervos, încordat, dar nu puteam să spun exact motivul. De parcă vroiam să mă agaţ de ceva, dar nu eram sigur de ce sau din ce motiv. Ascultam la câştile Irinei, tipa drăguţă, într-un fel intrigant ciudată, de care se chinuia Andrei să scape – se părea că reuşise. No hesitation, no delay, you come on just like Special K. Era sentimentul ciudat că...
Realitatea este formată dintr-un continuum infinit de fluxuri temporale, care descriu desfăşurarea unor spaţii infinit mari, formate din porţiuni infinit mici. Conştienţa noastră există ca intersecţia mai multor hipersuprafeţe din acest hiperspaţiu. Dar intersecţia asta e unică? Sau putem coexista în două sau mai multe realităţi separate de haosul cuantic? Este posibil să oscilăm între trecut şi viitor, între what if şi maybe?
În autobuzul către internat, deja nu mă mai cunoşteam... Mi se mai întâmplase: senzaţia că eşti un amnezic care trăieşte în reluare. Ca şi cum ai mai fi văzu totul, dar nu mai ţii minte. Să văd evenimentele aşa cum se întâmplă, să văd evenimentele aşa cum s-ar putea întâmpla, dar să nu pot face diferenţa. Să fie nulă. E ca şi cum ai vedea viitorul cu toate răspunsurile, dar n-ai fi în stare să pui întrebarea relevantă. Dacă ai merge în faţă în loc să faci stânga, dacă ai fi plecat cu cinci minute mai devreme sau mai târziu, dacă ai fi auzit ceva înainte să ţi se spună, lucrurile ar fi fost evident altfel. Cum altfel? Asta nu pot şti.
V
K stătea într-un bar. În dreapta lui, stătea K, iar în stânga era K. K bea o bere. La fel şi K. K lucra în proiectări şi după o zi stresantă de muncă, îi plăcea de mult ori să vină cu cei doi prieteni ai săi într-un bar, să vorbească, să spună bancuri, să se destindă şi să se detaşeze de probleme. K era singurul care bea bere blondă, spre deosebire de ceilalţi doi. Râzând, K a ridicat sticla şi a spus: „Moarte ungurilor! Votaţi-l pe Vadim, pentru o ţară mai curată!” apoi a dat-o peste cap. K a aplaudat. Cu toate acestea, K a fost surprins de remarca naţionalistă a prietenului său. K a luat un rând de votcă. Cei trei au dat peste cap băutura, care le-a ars gâturile. De data asta, K a fost cel care a spus: „Noroc! Primul, unicul şi singurul: K să trăiască!”
K a privit prin fundul paharului gol şi a văzut-o. Nu-i venea să creadă. Cea în care avusese încredere, cea în care îşi spusese speranţele, râdea şi era acum la masă cu doi tipi, pe care îi cunoştea doar din auzite, K şi K. „Cum ai putut să-mi faci una ca asta?” s-a răstit el revoltat la tipă. „Scuză-mă, ne cunoaştem?” a răspuns ea ofensată. „Nu ţi-e ruşine, curvo?!” Tipa a făcut o grimasă dezinteresată şi s-a întors la conversaţia ei cu cei doi. K o făcea mereu să râdă, în timp ce K ştia s-o atingă, fără prea multă încărcătură erotică, aşa încât să se simtă importantă totuşi.
K s-a întors frustrat la masa lui. Prietenul lui, K, care tocmai ieşise din bar, se grăbise să traverseze şi fusese lovit de o maşină. K spărsese parbrizul maşinii şi acum îl dădea pe şoferul Cristi cu capul de capotă.
VI
Luasem o doză de Silva neagră şi un pachet de ţigări. Eram acum singur în cameră. Vroiam să stau singur, să beau singur, să fumez singur şi să scriu singur. Vroiam să rezolv problema asta odată pentru totdeauna. Îmi aprind o ţigare. Încep să scriu. Scrumez într-o altă doză de bere, una goală. În fundal, se auzea Sarah McLachlan: „As the walls are closing in and the colors fade to black”... Da, ăsta a fost momentul. Ăsta a fost momentul în care am renunţat la orice concepţie, la orice idee, la orice ideal şi orice scop. Atunci mi-am dat seama că totul este o obsesie şi că orice poate fi orice altceva. În anumiţi ochi, aproape toată lumea poate să fie ceva anume. În ochii potriviţi, orice poate însemna orice. În momentele alea, am înţeles că singurul lucru într-adevăr semnificativ este dorinţa de putere. Este singura barieră dintre ce se poate întâmpla şi ce se întâmplă de fapt.
Vorbisem cu Irina mai devreme. Nu mai ţin minte – despre ce? Nici nu conta. Sigur este că discuţia mă pusese oarecum pe gânduri, fără un motiv anume. Doar prin aceea că mă făcuse parcă să mă întorc în timp şi să-mi amintesc. Tocmai prin aceea că-mi arătase că în ciuda trecutului, trăiesc în prezent. Newton spune un adevăr în esenţă prea simplu ca să fie general: „Nu poţi reproduce condiţiile iniţiale ale unui sistem haotic”. Încet, renunţam la condiţiile iniţiale. Încet, renunţam la ceea ce mi se părea că ştiam sau că vroiam. Încet, renunţam la obsesii. „Facem ce putem” – asta era concluzia la care am ajuns. Vroiam să dorm, doar atât. Berea o terminasem.
Fade to black.
VII
Era o aglomeraţie mare la intrare. Lumea se înghesuia. Primisem invitaţiile prin poştă – nu ştiam de la cine erau. Dar cum nu aveam ce să fac, m-am gândit că aş fi putut la fel de bine să mă duc. Ce face plictiseala din om! Vroiam să întreb pe cineva ce spectacol este, dar era prea multă lumea, prea multe coate date şi luate. Doi body-guarzi solizi verificau invitaţiile la uşă; mulţi erau întorşi din drum fiindcă nu aveau invitaţie, ceea ce nu făcea decât să contribuie la starea de haos. Am intrat în clădirea teatrului în cele din urmă. Majoritatea oamenilor intrau pe uşile sălii mari, dar deasupra unei uşi păzite de alţi doi hăndrălăi, scria citeţ, cu mov: „LOJA ONANIŞTILOR”.
În sală, lumea şi-a luat locurile pe scaun. Luminile s-au stins şi s-au aprins reflectoarele. Din spatele cortinei, a ieşit un tip aranjat bine, la costum. Avea părul scurt, dar excesiv geluit şi dat pe spate. Avea fesele strânse intenţionat parcă. Se apropie balansându-se, cu paşi apropiaţi şi penibili, de microfonul din mijlocul scenei. Îşi aprinde o ţigară. Suflă dispreţuitor fumul în direcţia microfonului. Şi începe...
„Eu, eu şi iarăşi eu. Eu, numai eu, sunt cel mai bun din oraş, nu, din ţară. Ah, nu, din lume! Eu sunt cel mai bun” tipul se îneacă, tuşeşte, aruncă ţigara, o striveşte cu piciorul şi aprinde alta; continuă „din Univers. Adevărul e că sunt cel mai bun. Adică, cine, Domnule, apucă ţărănelul de mânuţă aia şi îl lasă să se odihnească, poate o munci mai cu zor după aia”
Din sală se aud suspine de plictiseală...
„Sunt cel mai bun – nu încape îndoială. Faptul că sunt mai bun nu te face pe tine, Domnule, mai slab. Te face rău. Adică tiranic.
Tu, când te pui pe tablă, te gândeşti doar la masacrare. Îţi asudează ţăranii – iar tu nepăsător şi îngâmfat dai un click cu biciul şi gata – ai aur. În schimb eu sunt sărac. Sărac, dar bun. Tu eşti rău şi pe tine te urăsc ţăranii – dar ai mei mă iubesc pe mine – Zeul lor. Pun pariu că un ţăran de-al tău ar omorî un ţăran de-al meu şi asta nu, Domnule, fiindcă e mai tare. Dimpotrivă, e mai obosit şi deci mai slab. Dar al meu ar veni cu târnăcopul şi s-ar apuca să planteze un ghiveci sau, cine-ştie, poate ar întinde mâna să dea noroc cu ţăranii tăi.
Finalmente, ţăraneii tăi nu au faţă pentru tine. Îi vezi fără personalitate – sunt nişte obiecte reci şi naşpa. Ei bine – eu îi iubesc, le dau şi muie!”
O puştoaică din primul rând începe să plângă în hohote. Îşi şterge nasul cu rochiţa. Mama ei o ia de mână şi se îndreaptă amândouă spre ieşirea din sală. Dar ieşirile sunt încuiate.
„Ce-i drept, îi mai încurc. Dar nu-i bai, îi identific după aluniţele de pe faţă.
Ai tăi, dacă-i strigi de mai multe ori, îţi latră în ureche plini de vrajbă...”
Sala începe să huiduie, să se agite. Oamenii se ridică de pe scaune şi se îndreaptă spre ieşiri. Dar ieşirile sunt încuiate. Se instalează panică. Cei de la balcon rag brusc, într-un sunet de eliberare. Tipul de pe scenă nu îşi terminase încă prestaţia.
„Deci, frate, dacă m-ar lăsa inima, te-aş ierta... Şi tu, tu, Spiderman! Spiderman e gay! E gay! Life is so gay!”
Tipul scoate un pistol şi şi-l bagă în gură; nimeni însă nu-şi dă seama. „Eu sunt GAY!” Şi trage. Creierii i se împrăştie pe cortina din spate. Uşile sălii se deschid şi lumea iese în mod ordonat.
VIII
Cătălin nu vrusese să mă creadă. Nimeni nu vrusese să mă creadă. Nici măcar eu. Dar Irish Coffee-ul ăla n-avea pic de alcool în el. Nu era rău, dar totuşi să dai 50 de mii pentru un cappuccino de 10. Tipul de la bar mi se părea enervant. Pe de altă parte, discuţia pe care o aveam cu Cătălin şi Irina era de-a dreptul intrigantă. E ca şi cum cu oamenii ăştia puteam să discut orice. Ce mă uimea cel mai mult era luciditatea din momentele alea. Modul în care priveam lucrurile, modul în care eu, cel puţin, eram detaşat, mi se părea extraordinar. Dar toţi trei am ajuns la concluzia că luciditatea noastră, cea de atunci, avea să moară, să dispară, să fie înghiţită de luciditatea noastră de mâine. Şi câte dreptate aveam...
După două beri negre şi jumate de pachet de ţigări, nu mai ţii cont de multe lucruri; eşti mai optimist, vezi lucrurile în tehnicolor. Dar partea proastă la toate beţiile este că te trezeşti. Mahmureala este factura pentru beţie; sau mai bine zis, luciditatea de a doua zi e factura pentru luciditatea de azi.
Ca şi multe alte lucruri pe lumea asta, faptul că bărbaţii au vezica urinară de două ori mai mică decât femeile, nu e drept. M-am dus la baie – din nou. În timp ce mă pişam, din cealaltă cabină, se auzeau doi tipi discutând:
„O ducem la mine sau la tine?”
„Mergem la mine, e mai aproape”
„Bă, nu-mi vine să cred. Tu ai văzut cât de bună poate să fie tipa aia?”
„Nu mai fi aşa de pămpălău. E doar o blondă proastă şi excitată. Ăsta chiar e pleonasm.”
„O facem poştă, da?”
„Evident”
„Luăm ceva de băut sau mai ai pe acasă?”
„Ce să mai luăm? N-ai văzut că tipa e aburită, nici nu mai ştie de ea. Hai s-o futem. De anu trecut vroiam să facem ceva de genu ăsta”
S-a auzit uşa alăturată deschizându-se. M-am spălat pe mâini în grabă şi am ieşit din budă. Tipii au plecat la braţ cu o blondă scundă, de-a dreptul apetisantă. Afară, i-am văzut pe toţi trei cum au intrat într-o scară de bloc, undeva în stânga barului. M-am întors şi nu le-am spus nimic Irinei şi lui Cătălin.
IX
Ziua aia fusese de-a dreptul interesantă. Stătuserăm pe autocar toată ziua, după vreo două ore de somn. Eu nici nu cred că dormisem. Stătusem în pat. Tot vedeam o figură care se plimba prin cameră; muzica îmi ţiuia în urechi. Dar dormeam; şi parcă ştiam că atunci când mă voi trezi, lucrurile aveau să stea altfel. Cum altfel? Cât altfel? Întotdeauna asta e problema, lucrurile se întâmplă infinitesinal diferit de fiecare dată, aşa că nici nu-ţi dai seama de schimbări. Când aştepţi să se întâmple ceva, mintea îţi devine un ceas cronograf – dt dt dt – a mai trecut o secundă. Iar când dormi, nu ai siguranţa că te vei mai trezi – nu te vei mai trezi tu – se va trezi un altul, într-o altă lume. Niciodată nu poţi avea siguranţa când vei închide pleoapele, că totul din jurul tău nu va dispărea.
“Do you know the terror of he who falls asleep
To the very toes he is terrified
As the ground gives way under him
And the dream begins...”
Dacă priveşti în urmă, de multe ori nu mai găseşti decât un blur. Dispare siguranţa aia organică a lucrurilor care s-au întâmplat. Nu mai ţii minte decât spunându-ţi-se Moksha; sau drumul peste care apunea soarele; îţi aminteşti doar cum credeai că nu poate fi altfel decât a fost. Îţi aminteşti zeroul care te pândea de după colţ. Restul e doar o poveste pe care ţi-a spus-o cineva de atâtea ori încât, nu mai simţi că ar fi a ta. Te gândeşti că poate ai uitat ceva: o figură care se ascundea în întuneric, o alegere pe care ai făcut-o sau două cuvinte pe care le-ai spus; dar după suficientă vreme, aproape totul devine atât de fad încât parcă nu s-a întâmplat.
X
Se trezeşte în patul întors pe dos. Soarele îi bătea în ochi, în ciuda celor câţiva nori care se adunaseră pe cer. Stă şi priveşte uşa de la cameră. Îl cuprinde un sentiment plăcut, de destindere. Se uită la ceas – opt şi trei minute. „Futu-i mortu’ mă-sii!” Se îmbracă şi iese grăbit pe uşă, cu geanta în spate, pregătit pentru şapte ore de chin.
Pe uşa de la apartamentul 48 iese o tipă, în jur de vreo douăzeci şi cinci de ani. Ce a remarcat prima dată la ea – sânii mari, ochii albaştri, faţa nu prea atrăgătoare şi părul lung, şaten, desfăcut. Merg amândoi înspre lift. Ea îl întreabă: „Deci tu eşti vecinul care dă muzica tare dimineaţa?” „Da! Nu ţi-a plăcut muzica mea sau ce?” „A, ba da... Doar că nu mă aşteptam să fie oamenii de aici aşa de bine dispuşi”. Tipul a stat o clipă şi s-a gândit – „oamenii de aici” – ce vroia să însemne asta? Oamenii de aici, din junglă? Oamenii, de aici, de la capătul Pământului? Tipa a continuat: „Ştii, eu m-am mutat acum câteva zile din Timişoara şi stau cu chirie la apartamentul de alături”. Tipul se gândeşte: „Well, that explains everything”. Între timp, liftul coborâse cele opt etaje. „Mă bucur că te-am cunoscut” a spus tipa „Asemenea” adaugă şi el printre dinţi. Pe jumătate adormit faza i se părea puţin penibilă. Când a ieşit din bloc a avut o senzaţie foarte neclară, dar extrem de puternică: i se părea că undeva în dreapta blocului trebuia să fie un bar. Imaginea barului, interiorul lui, mesele de lemn – toate i se conturau clar în minte. Nu-şi dădea seama dacă era o amintire veche şi ştearsă sau altceva. Dar ce altceva putea să fie?
A ajuns la şcoală. Se gândea cum ar fi fost să-şi găsească colegii măcelăriţi. A revenit brusc la realitate, când a văzut lumina obositoare a neonului. În următoarele ore, firul narativ devine destul de neclar şi în general, plictisitor. La un moment dat, într-o pauză, a pus capul pe bancă şi a încercat să doarmă. Când s-a trezit a văzut scris, aproape imprimat, într-un colţ al băncii: „K was here. Room 21 is ours.” Nu scrisese el; nici măcar nu era scrisul lui. Totuşi nu era străin de camera 21, iar K avea parcă o rezonanţă aparte.
S-a întors acasă. Nu vroia decât să vadă un film şi să-şi odihnească mintea pentru o oră sau două. Înainte să intre, a văzut uşa de la apartamentul 48 deschisă...
XI
Vinul fusese bun. Chiar îmi plăcuse. Nu-mi fusese rău, dar mă îmbătase ca dracu. După ce am dat două pahare peste cap, am căzut. Ca musca. Acum era dimineaţa. Suficient de devreme ca să fie semi-întuneric. Soarele nu răsărise. Priveam în tavan şi parcă nu vroiam să-mi mişc ochii. Am auzit pe cineva mişcându-se prin cameră. M-am ridicat; mă sprijineam în coate; nu aveam chef să mă dau jos din pat. Tipul stătea la masă şi scria. Pentru o clipă, mi s-a părut că priveşte înspre mine; a zâmbit. A împăturit hârtia pe care a scris şi a băgat-o în carcasa unui CD. S-a ridicat de pe scaun şi a privit afară pentru câteva clipe; cerul era senin. S-a întors înspre cameră şi a zăbovit pentru o vreme. S-a îndreptat înspre uşă. Şi-a luat haina din cuier, a băgat carcasa în buzunar. Am vrut să mă ridic, dar el mi-a făcut semn să rămân în pat. „Dormi acum. Şi când te trezeşti, adu-ţi aminte de dorinţa de putere. Eu o să plec – trebuie să fiu altundeva.” Şi am adormit, atât de adânc, încât nici nu ştiu dacă visasem asta.
XII
Victor trage de mine şi mă întreabă „Mergi la contestaţii?” Eu protestez cu câteva mârâituri somnoroase, dar după aia îmi aduc aminte de vis. Îmi spun că nu e nimic de pierdut. Îmi amintesc de dorinţa de putere.
Ritualul de dimineaţa a decurs ca de obicei. Am mâncat mâncarea infectă de la cantină. Patru ore mai târziu eram în faţa uşii salii unde trebuia să susţin contestaţia. Auzisem că profesorii care corectaseră lucrarea la început nu fac decât să asiste şi că sunt alţi profesori care îţi recorectează pe loc. Era o veste bună.
Când am ieşit, mâinile şi picioarele îmi erau reci, dar obrajii, fruntea, tot capul îmi fierbeau. Luasem – aveam punctaj suficient de bun pentru o menţiune. Era extaziat – cu toate astea, pentru o clipă, am simţit un gol în stomac şi respiraţia mi s-a oprit; obiectele parcă au căpătat un contur luminos; privirea mi s-a întunecat la margini; am avut o scurtă senzaţie de ameţeală. M-am sprijinit de un perete şi am crezut că o să mi se rupă firul. Dar la fel de brusc cum se întâmplase, a şi trecut.
Am alergat spre telefonul public de la poarta liceului. Am format numărul. Telefonul a sunat o dată; de două ori. Ea a răspuns. „Am luat – gata am luat”. Cuvintele ei se topeau cumva în fundalul fericirii pe care i-o simţeam în glas. Ce mi-a spus ea în continuare nici nu-mi venea să cred... nu am reuşit să spun decât „Când vii? ... Bine, bine, ne vedem atunci. Nu-mi vine să cred... e prea frumos. Da! Abia aştept. Da... Şi eu te iubesc”. Mi-o imaginam pe ea aşteptându-mă, firavă şi copilăroasă, cu chipul drăguţ şi inocent, cu trupul firav şi mai mult decât toate, cu ochii ăia albaştri în care vedeam atât de multe. Am închis.
În unul dintre tufişurile din parc, am văzut o siluetă ciudată, nedesluşită; când am vrut să mă apropi, a dispărut deodată, făcând un zgomot imens şi lăsând crengile tufişului în mişcare. De deasupra parcului din apropiere, un stol imens de păsări a survolat. Atât de dens încât cerul s-a întunecat şi pentru câteva clipe nu s-a mai văzut soarele.
Ceilalţi aşteptau pe iarba din faţa liceului, cu bere, cu ţigări, cu bună dispoziţie... După cum a spus Cătălin – Woodstock! Câteva minute mai târziu, tot el a venit şi mi-a spus, uitându-se în ochii mei: „Don’t cry over spilled piss”. Înţelegeam ce vroia să spună, dar îmi lipsea contextul – nu înţelegeam la ce se referea.
Ce a urmat a fost doar distracţie, care a ţinut până a doua zi dimineaţă, când, regretabil, a trebuit să ne luăm rămas bun şi să plecăm.
XIII
Membrii camerei 21 se adunaseră, într-o stare generală de panică, în jurul cadavrului, băltind în sânge.
„Cum ai putut să-l loveşti cu bâta de baseball?!!! Cred că e mort!”
„Am crezut că-i nenorocitul de ungur! Nu mi-am dat seama”
„Nu ţi-ai dat seama ... ?! şi asta ar trebui să rezolve totul?!”
„Calmaţi-vă! Verificaţi-i pulsul. Poate mai trăieşte.”
„N-are puls. Pupilele fixe şi dilatate. E MORT!”
„Trebuie să chemăm Salvarea!”
„Tu eşti proastă?! E MORT! Chemaţi dricul!”
„Mai bine Poliţia!”
„Vrei să intrăm toţi la pârnaie? Sunteţi nebuni?!”
„Vă spun eu ce facem: tranşăm cadavrul şi-l băgăm sub pat.
În camera 21 s-a lăsat o linişte contemplativă.
XIV
„... şi după aia te-ai întors ca boul pe partea cealaltă!” îmi spune Cătălin cu un râs isteric şi sadic.
Eu râd şi mai isteric ca el, doar că eu sunt masochist.
Genunchiul mă omora. Nu putea să-l mişc, nu putea să-l ţin îndoit. Singura poziţie favorabilă era să stau în picioare. Mai aveam cam o ora-două de drum cu trenul. Începând din Gara de Nord, începusem, cu ajutorul lui Cătălin, să refac cronologia ultimei seri. E chiar amuzant să auzi din perspectiva altuia ce ai fost în stare să faci – parcă nu-ţi vine a crede că ai fost atât de tâmpit şi asta face totul mult mai interesant.
„Eu te asigur – ăsta o să fie ultimul tău regret de pe patul de moarte. O să mori întrebându-te de ce n-ai făcut asta!” îl asigur eu pe tovarăşul de drum.
„Da’ şi tu ce-ai putut să mă enervezi. Când să plecăm, atunci te-ai apucat să spui bancuri.”
„Cred că era un fel încercare disperată sau ceva... Apropos de bancuri: ştii cât face zero împărţit la doi?”
„Zero?”
„Exact”
...
„... concluzia e clară. Anul trecut am luat amândoi menţiuni, anul ăsta n-a făcut nici unul nimic. Zero, ce mai! Ne-am întors cu palma-n cur! Dar a fost mult mai bine ca anu trecut.”
„Aici ai dreptate. A fost o experienţă – chiar enlightening”
XV
Tipul ăsta era cu totul altfel. Nu era cum îl ştiau ceilalţi – de fapt, nici nu îl prea ştiau mulţi. Nu era tipul retras. El controlase totul încă dinainte de momentul iniţial; el fusese cel care dictase totul întotdeauna, cu sânge rece; el fusese cel pe care nimeni nu-l observa; toţi ceilalţi fuseseră pionii – doar el fusese regele. El fusese ungurul şi antiungurul; poponarul şi homofobul; el fusese Verbal Kint şi Kayser Söze. În sfârşit, planul lui fusese dus la bun sfârşit, fără nici cea mai mică greşală, fără nici cea mai mică adaptare pe parcurs. Totul analizat şi calculat în prealabil.
S-a dat jos din pat, unde a lăsat-o pe ea, încă drogată de senzaţia de a fi cu un tip – atât de puternic. El a luat un sul de hârtie igienică şi o pâine de pe masă. A descuiat uşa de la dulap şi a deschis-o. Din interior a izbucnit un miros groaznic: în acel spaţiu prea îngust ca să stai jos şi prea scund ca să stai în picioare, un om stătea cufundat în propriile fecale. Urmele mult prea evidente de la gura lui era semne clare că încercase să-şi mănânce dejecţiile. Izolarea, claustrofobia erau cele mai simple dintre lucrurile care îl înnebuniseră. Pâinea şi hârtia igienică i-au fost aruncate acolo, în rahat. Uşa a fost închisă şi încuiată.
Tipa îl întreabă pe tip:
„Înţeleg de ce îi dai pâinea, dar nu înţeleg ce-i cu hârtia igenică?”
„Hârtia igenică trebuie doar să-i dea impresia că se poate şterge.”
...
„Ştiu că te deranjează ca pe el încă îl mai ţinem. Dar nu-ţi face griji. Deja a început să se putrezească – în trei, patru săptămâni o să moară cu siguranţă. O să-l aruncăm şi o să fim doar noi doi.” a adăugat tipul.
Tipul a sărutat-o pe tipă. Amândoi au intrat sub pătură şi au stat aşa o vreme, îmbrăţişaţi.
XVI
Acum stau pe blocul meu. Deasupra lumii, departe de tot. Privesc cerul înnorat. Dunărea. Tot peisajul ăsta atât de încărcat de amintiri. Sorb din bere. Am îngropat atâtea cadavre – încât le-am pierdut şirul. Şi de fiecare dată, cel pe care îl omor sunt eu. Acum asist la înmormântarea mea. Vreau să renasc, dar nu vreau să mor. Privesc în susul Dunării şi zâmbesc. Dar când privesc în partea opusă zâmbetul îmi dispare.
Mai de mult, soarele apunea ca să răsară altceva... şi apusul era atât de frumos. Acum soarele străluceşte cu sadism pe cer. Acum eu sunt cel care trebuie să apună.
Văd tot acum. Dar acum este prea târziu. Dacă ziua de mâine a venit, e prea târziu.
Termin berea. O strivesc cu piciorul. Cobor pe scările cufundate în beznă...
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: