Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Orasul


de K_ la: 06/10/2005 02:17:00
modificat la: 06/10/2005 23:37:43
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
I
Soarele îşi trimitea razele puternice prin geamurile ce încă purtau urmele ploii din seara precedentă. Prin draperiile albe, lumina rece şi opacă scoatea în evidenţă cele mai mici detalii. Pe patul dublu, ea stătea îmbrăcată într-un pulover portocaliu şi o pereche de blugi. De-o parte şi de alta a ei stăteau, privind-o stăruitor, purtând sutane călugăreşti, doi tipi, ale căror nume nu le putem cunoaşte. Fata era înaltă şi slăbuţă, iar părul buclat îi cădea peste umerii firavi şi peste sânii suficient de mici ca în poziţia respectivă să fie aproape inobservabili. Ea, se uita, când la unul, când la altul, păstrând un zâmbet detaşat şi inocentin.
Tipul din dreapta i-a sărutat gâtul, iar cel din stânga i-a ridicat puloverul suficient de mult încât să i se vadă sutienul alb. Uşa camerei s-a deschis brusc şi înăuntru a năvălit un al treile tip, cu un rucsac în spate. Tot ce a reuşit să spună a fost: „N-aveţi muştar?” S-a îndreptat spre pat, dar s-a oprit brusc, ca şi cum s-ar fi lovit de un zid invizibil. Tipa şi-a îndreptat câteva clipe privirea spre el; a văzut buzele care i se mişcau spasmodic, fără a scoate însă nici un sunet. Cel care tocmai intrase vroia să ţipe, dar nu avea glas. Liniştea apăsătoare a apartamentului 17A, de la etajul 5, a fost inundată în valuri de sunetul clopotelor Catedralei Negre din oraşul numit Amtenn, căruia mulţi îi spuneau şi Atmenn.
Fata le-a spus celor doi care stăteau lângă ea: „Băieţi, puteţi începe...” Ei au răspuns într-un glas „Cum pofteşti, principeso” şi apoi au continuat „Tătăl nostru, care în ceruri eşti...”
II
Nu puteam spune că dormeam. Nu complet. În huruitul motoarelor, pe scaunul ţeapăn, puteai cel mult să aţipeşti, să stai oarecum inconştient câteva minute – după care inevitabil te cuprindea o durere ce pornea din gât şi se termina în mijlocul spatelui şi o amorţeală teribilă în genunchi.
O zdruncinătură puternică mă face să mă trezesc. Cu privirea înceţoşată am văzut aprinzându-se semnalul luminos care te avertizează să-ţi legi centura de siguranţă, să-ţi ridici scaunul şi măsuţa în poziţie verticală. A urmat un piuit repetat, după care vocea pilotului: „Stimaţi pasageri, sunteţi rugaţi să vă aduceţi scaunul şi măsuţa în poziţie verticală şi să vă legaţi centura de siguranţă, întrucât vom străbate o zonă de turbulenţe atmosferice. Vă mulţumim pentru înţelegere!”
Centura era legată. Sunetul motoarelor devenea tot mai violent şi mai asurzitor. La asta se adăuga scrâşnetul fuselajului. Luminile pâlpâiau. În aer era tensiune şi frică. Când totul e zgomot şi nimic nu mai e inteligibil, nu te mai poţi concentra şi se face linişte. În spatele fricii şi al gândului că totul se poate termina, lumea dispare. Te detaşezi de evenimente şi te gândeşti că ar fi absurd şi al dracu de amuzant ca totul să se termine brusc şi fără explicaţie; fără logică; fără justiţie sau justificare. Şi atunci realizezi că, de fapt, lucrurile au fost tot timpul aşa; absurde şi seci. Realizezi că în afară de obsesiile care te bântuie şi simbolurile pe care ţi le-ai creat, nu e nimic care să te lege de lume. Atunci îţi devine clar că eşti singurul lucru care nu ţi-e străin.
Citeşti pe chipul celui din stânga că se aşteaptă ca fuselajul să fie rupt în orice moment. Îţi imaginezi că o pală din turbina motorului o să cedeze şi totul o să izbucnească în flăcări, aşa cum ai văzut la TV. Crezi că depresurizarea explozivă a cabinei o să te arunce în noapte, unde o să poţi privi pentru ultima dată stelele, înainte să îţi tâşnească aerul din plămâni sau înainte să îngheţi. Dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Nu.
Te afunzi în scaun. Din nou piuitul şi din nou vocea pilotului, prin difuzoarele care deja nu mai acoperă zgomotul de fond: „Datorită unor probleme tehnice, suntem nevoiţi să aterizăm forţat pe aeroportul...” Numele oraşului nu s-a mai auzit. Afară a tunat puternic şi prin fereastră s-a văzut o formă ciudată în lumina fulgerului. Apoi întuneric – ce excepţia becurilor care luminau drumul spre ieşirile de urgenţă. Încă o zmucitură a avionului, m-am lovit la cap şi am căzut în aceeaşi nesuferită stare de inconştienţă, unde nimic nu e clar şi orice se poate întâmpla.
III
Parcă îl vedeam. Îl priveam în ochii lui calmi şi pătrunzători. A sorbit o gură din ceaşca albă şi a privit înspre vitrina mare a ceainăriei. Cu o expresie care sugera că nu există alternativă, mi-a spus: „Trebuie să te duci acolo. Trebuie să te întorci, să încerci din nou şi să încerci până se va întâmpla unul din două lucruri: vei reuşi sau te vei convinge că e o luptă care nu merită luptată. E clar. Dacă nu faci asta, o să te alegi cu sechele, cu traume, cu dorinţe suprimate... dar faci cum vrei.”
Eram sigur că visez, fiindcă nu fusesem niciodată într-o ceainărie; nici nu ştiu de ce ar deschide cineva un local unde se bea doar ceai. Sau poate se bea şi cafea acolo? La fel de sigur eram însă că el îmi spusese toate astea; şi multe altele.
Da. Îmi spusese că fac ce vreau. Dar când poţi face un singur lucru, mai e loc pentru dorinţă? Când te paralizează frica sau eventualitatea eşecului, mai poţi alege? De fapt, poţi face vreodată mai mult de un singur lucru – şi dacă răspunsul e nu, nu înseamnă că dorinţa e irelevantă?
Vrei să mergi acolo; vrei să te întorci. Dar nu poţi să te întorci la ceva care a dispărut; nu poţi găsi o imagine pe care doar tu ţi-ai format-o; nu poţi merge în locul fără nume. Nu poţi merge nici în locul al cărui nume nu-l poţi rosti.
IV
Ne dăduseră o cafea mică şi amară. Ne oferiseră scuzele companiei şi ne explicaseră cu lux de amănunte cum, din cauza vremii, avionul nu putea decola înainte de amiaza următoarei zile. Ne spuseseră unde ne putem caza peste noapte: un hotel mare şi prăfuit. Nu ne spuseseră însă unde ne aflam – ce oraş sau ce cătun ne ţinea captivi pentru noapte.
Ploua neîntrerupt şi pe străzi curgeau puhoaie de apă. Perdeaua ce cădea din cer nu te lăsa să vezi la trei metri în faţă. La hotel m-au cazat la etajul cinci, fără bagaje – rucsacul rămăsese în cala avionului, dar asta nici nu conta. Priveam spre patul dublu şi mă gândeam cât sunt de obosit. Mă gândeam că a doua zi o să plec din văgăuna asta, o să-mi vad de treabă şi totul o să se limpezească. Dar înainte de toate, trebuia să dorm. M-am trântit îmbrăcat pe aşternuturile mirosind a clor şi a ţigări. Ceasul de pe perete clicăia, secundă după secundă, tot mai rar. Am adormit pentru prima oare în ultimele două zile, privind ploaia care lovea cu putere geamurile. Încă simţeam gustul amar al cafelei. Oare ce aveam să visez?
V
Blondina stătea tolănită pe pernele pufoase, îmbrăcate în mătase. Era goală, complet goală, învelită doar în cearşaf. A deschis ochii mari şi verzi şi faţa ei a căpătat expresia unei feline care tocmai îşi devorase prada. O extraordinară senzaţie de căldură a cuprins-o, dar complet din interior. Şi-a trecut mâinile peste trupul rubensian şi peste sânii voluptoşi, răsuflând satisfăcută la amintirea serii precedente. Pe noptieră a găsit un biberon; ridicându-l şi privindu-l pentru câteva clipe, a zâmbit. Şi-a întins mâinile în sus, a dat să se ridice şi atunci a observat pata roşie de pe cearşaf. Să fi fost sânge?
Uşa a fost spartă şi înăuntru au intrat mai mulţi indivizi, în uniforme de poliţie, în frunte cu un bărbat îmbrăcat în pantaloni gri, de stofă, o cămaşă albă şi încălţat cu cizme înalte. „Paznicul Nodhl. Am venit să rezolvăm problema, prinţeso.” Domnul Nodhl a făcut un semn şi înainte ca blondina să poate reacţiona, poliţiştii au înhăţat-o, dezbrăcată cum era. Paznicul a adăugat apoi, pe un ton superior: „Luaţi şi cearşaful. O ne trebuiască la analize.”
Blondina a fost urcată cu forţa în spatele unei maşini negre, model vechi, cu geamurile fumurii. Nodhl s-a urcat într-o altă maşină similară. Acolo, şoferul l-a întrebat: „Şi acum?” Paznicul a tuşit puternic şi a răspuns detaşat: „Analizele şi operaţia. Va reveni la condiţiile iniţiale şi va uita totul” „Condiţiile iniţiale? Poate că nu şi ea...” „Nu şi ea? Toţi revin la condiţii iniţiale. Şi toţi rămân în Oraş. Nici unul nu-şi mai aminteşte. Ea cu atât mai mult” l-a asigurat Nodhl cu un rânjet care îi brăzda ridurile.
Maşinile au demarat în trombă. Blondina se agita pe una din banchetele din spate, urlând, plângând, zgâriind tapiseria cu unghiile. Deodată, neaşteptat, sub roţile uneia dintre maşina a intrat un iepure roz, care a fost imediat aplatizat. „Futu-i! Încă unul! Şi tocmai mi-am spălat maşina.” Iepurele a rămas în urmă, strivit de asfalt, pentru a fi călcat de celelalte două maşini negre.
VI
Mă trezisem, dar nu îmi era clar de ce. Ploaia se oprise. Săteam în patul care parcă se făcuse mai mare şi priveam înspre fereastra acoperită de draperiile albe, luminate palid. Doar atunci am observat că aşternuturile erau deranjate în cealaltă parte a patului, ca şi cum cineva ar fi dormit acolo – altcineva. M-am uitat la ceas şi mi-am dat seama că nu dormisem decât treizeci de minute. Lumina la baie era aprinsă, deşi nu ţineam minte s-o fi aprins eu. În timp ce contemplam cât de mult insomnia îmi distrusese creierii, din peretele vecin au început a se auzi bătăi scurte şi regulate, care păreau să se deplaseze spre geam. S-au oprit. O clipă mai târziu, zgomotul s-a repetat, dar de data asta venea dinspre geam; devenea mai intens şi mai frenetic, iar prin draperia albă se zărea silueta subţire a unei umbre. Am tras aer în piept, simţind inevitabilul nod în gât; inima îşi accelera bătăile. Cu o mişcare bruscă, am dat draperia la o parte şi priveliştea care m-a întâmpinat era pe cât de incredibilă, pe atât de greu de uitat. Trupul gol şi palid al unei fete, care mă privea rugător, cu ochii mari, de un azuriu incandescent, cu un contur roşu intens. S-a holbat la mine câteva clipe, care conţineau un suspans infinit. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la chipul ei atât de extenuat, atât de folosit, dar totuşi atât de plin de viaţă şi de dorinţă şi de extaz.
A continuat să bată în geam cu degetele subţiri. Uimirea mă blocase şi nu ştiam ce pot face. Încercam să citesc în privirea ei, dar îmi era neclar: Ură? Regret? Indiferenţă? Furie? Dorinţă? Un strigăt de ajutor ce nu putea fi auzit?
M-am apropiat de fereastră şi în clipa în care am deschis-o, o spaimă imensă m-a cuprins, când am realizat că la cameră nu era nici un balcon. Îngheţasem de frică întrebându-mă cum ajunsese fata la geamul camerei mele. Buzele ei schiţau acum un zâmbet malefic, de mulţumire de sine – sau poate era doar paranoia mea. Nu era sigur dacă tipa era o drogată care vrusese să se sinucidă şi acum se răzgândise sau un vampir care levitase şi vroia să mă devoreze. Sau poate visam. Am inspirat adânc, pregătindu-mă pentru ceva neaşteptat.
Am tresărit auzind bătăi în uşă. Lumina la baie rămăsese aprinsă. Mi-am îndreptat privirea spre fereastră din nou, dar draperia acoperea acum geamul închis, iar silueta fetei dispăruse. Bătăile în uşă s-au repetat. Cu pulsul mult peste normal, m-am dus să deschid. Era un bărbat, în jur de cincizeci de ani. Purta o cămaşă albă, o pereche de pantalonii gri, de stofă şi, ce era mai ciudat, cizme negre, destul de înalte, în care erau îndesaţi neglijent pantalonii. M-am privit condescendent, după care mi-a arătat o legitimaţie veche şi s-a prezentat: „Inspector Nodhl.” „E vreo problemă, d-le inspector?” „Sunteţi singur în cameră?” „Da.” „Călătoriţi singur?” „Da” „Îhî” a adăugat Nodhl, privind cu acelaşi aer de superioritate spre patul dublu, în care, într-adevăr, părea să fi dormit două persoane. Inspectorul a continuat „Să înţeleg că dumneavostră sunteţi unul din pasagerii avionului care a aterizat forţat în seara asta?” Am dat din cap în sens afirmativ şi apoi am repetat „E vreo problemă?”. Scrutând camera cu ochii lui de vultur, m-a ignorat şi a întrebat „Aţi văzut ceva care să vă atragă atenţia? Ceva neobişnuit?” Gândul de-ai spune despre tipa care apăruse la geam s-a evaporat repede din mintea mea. Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca securistul ăsta să mă creadă nebun. „Nu” am replicat sec. „Bun. În cazul ăsta vă recomand să rămâneţi în cameră şi mâine dimineaţă să vă duceţi direct la aeroport” „Aş putea să vă întreb de ce?” După ce a ezitat o clipă, a privit împrejur şi a răspuns evaziv „Dumneavostră mă puteţi întreba, dar eu tot ce vă pot spune e că e pentru siguranţa dumneavostră. Să-i spunem un sfat, o recomandare, dacă vreţi.”
Nodhl a ieşit din cameră şi a închis uşa fără zgomot. M-am aşezat pe pat şi am încercat să pun bucăţile puzzle-ului într-o oarecare ordine: aterizarea forţată, hotelul, fata, securistul, siguranţa persoanei mele. Totul era o nebuloasă. De ce ajunsesem aici? Ochii îmi erau îndreptaţi ţintă înspre tavan. Nimic nu se lega.
VII
Cursul de psihologie urmă să înceapă în amfiteatru. Toţi îşi luaseră locurile. El stătea în al doilea rând, dar îl durea capul îngrozitor. Ochii lui îşi păstraseră calmul şi aspectul dominator, dar totul se învârtea în jurul lui. Obiectele căpătau nuanţe care pulsau haotic. Nu ştia ce-i provocase starea aia. Nu băuse, în noaptea precedentă se odihnise suficient. Poate mâncase ceva vechi, poate era gripă...sau altceva.
Profesorul intrase în sală – un bărbat în vârstă, cărunt, îmbrăcat într-un costum negru. Tipul din al doilea rând vroia să urmărească cursul şi-l respecta mult pe acest bărbat, dar nu se putea concentra.
„Mintea umană are diferite modalităţi de a răspunde unei traume puternice. Se întâmplă, de exemplu, ca, trauma să fie reprimată şi apare o formă de amnezie parţială – ca şi cum o pată neagră ar suprima evenimentul traumatic şi evenimentele corelate din imediata sa vecinătate. Mai departe, se poate să se dezvolte mai mult personalităţi separate; sindromul personalităţilor multiple apare doar în cazul traumelor respectate sistematic în copilărie.
Un caz diferit îl constituie apariţia unui comportament obsesiv, catalizat de uşoare simptome schizofrenoide. Această manifestare nu trebuie confundată însă cu schizofrenia... Ele sunt cauzate tocmai de obsesia pacientului pentru o porţiune a memoriei sale care este parţial sau total reprimată... Practic, pacientul încearcă să reconstituie informaţii inaccesibile şi prin asta se scindează în mare măsură psihicul de real.”
Toţi colegii lui scriau, numai el îl privea fix pe profesor. Se concentra măcar pentru a-l putea înţelege, dar nu putea ţine pixul în mână. Privirea i-a fugit brusc spre geamul pe care, foarte distinct, o picătură urca. În gură simţea un gust puternic de muştar. Afară, a văzut un grup de elefanţi roz îndreptându-se spre Catedrală.
Tipul a clipit lung şi migrena, ameţeala, senzaţia de nesiguranţă, toate au dispărut. A scuturat capul şi tocmai l-a văzut pe profesor intrând în amfiteatru. Acelaşi bărbat în vârstă, cărunt, îmbrăcat în costum negru:
„Bună ziua. Astăzi vom vorbi despre un subiect pe care ştiu că mulţi dintre voi l-aţi mai studiat: tipuri de comportament post-traumatic. Mintea umană are diferite modalităţi de a răspunde unei traume puternice...”
VIII
În lipsa somnului, decisesem să-mi neglijez siguranţa personală. Nu departe de hotel, pe străzile încă umede şi pusti, se găsea un bar cu un nume puţin ciudat: „La Alex”. Am intrat, am cerut o bere şi am întrebat-o pe barmaniţă, care nu se remarca prin nimic deosebit, de unde venea numele barului. Mi-a spus că barul fusese deschis cu vreo zece ani în urmă de doi tipi care terminaseră facultatea; era interesant că pe nici unul dintre ei nu-l chema Alex şi nimeni n-a ştiut niciodată de ce aleseseră numele ăsta. Amândoi muriseră însă în accidente de maşină, la interval mai mic de două săptămâni. Barul fusese apoi cumpărat de un alt tip, pe care chiar îl chema Alex. „Probabil că poartă ghinion să ai un bar numit <> atunci când nu te cheamă Alex” i-am spus barmaniţei, care a zâmbit dezinteresată. La una din mesele de lemn, stătea un bătrân cu barbă, sorbind dintr-un pahar mare, plin cu vin roşu. „Câteodată, mă gândesc că e moartea. Moşul ăsta vine în fiecare seară, de când lucrez aici. Nu vorbeşte cu nimeni. Nimeni nu ştie cum îl cheamă. Mereu acelaşi pahar de vin. Cred că are răbdare şi ne aşteaptă pe toţi, unul câte unul” a spus barmaniţa, privindu-l pe bătrân. „Poate e doar bătrân, singur şi plictisit” o contrazic eu. „Poate...” replică ea cu acelaşi dezinteres „... sau poate că nu”.
Dinspre spatele barului şi-a făcut apariţia o blondină, cu un trup plinuţ. Faţa ei calmă emana un fel de căldură, în ciuda unor trăsături acviline ce ascundeau o agresivitate intrinsecă. S-a aşezat la masă. Din geantă a scos un biberon plin cu lapte şi l-a turnat în cafea. A zâmbit, a sorbit din ceaşcă şi şi-a muşcat buzele cu putere – de parcă ar fi savurat durerea.
Moşul bărbos a băut din vin şi s-a uitat la mine. Chipul lui era de o calmitate ce se apropia de senilitate.
„Sunt aici până mâine la prânz şi mă cam plictisesc. Ai vreo idee ce aş putea să văd în oraşul ăsta?” o întreb pe barmaniţă.
„Păi...e un singur lucru de văzut. De fapt, aproape toţi care vin aici, vin din acelaşi motiv: Catedrala.”
„Ce catedrală?”
„Catedrala Neagră. E imensă. Când o priveşti de afară, te ia cu sperieţi.”
„Aha... m-am prins. Şi... cum ajung la catedrala asta a voastră?”
„E o staţie de metrou aici aproape. Mergi patru staţii, pe linia unu, şi eşti acolo.”
„Ok.”
Un zgomot răsunător face geamurile să vibreze. Privesc afară şi văd o maşină neagră, probabil de epocă, oprindu-se în faţa barului. „El e Alex” mi-a şoptit barmaniţa. Din partea şoferului s-a dat jos, un tip înalt, slab, blond, cu ochelari cu lentile groase. A deschis uşa din spate, privind mereu în jos. De acolo a coborât un pitic oribil: gras, aproape chel, negricios, cu o faţă semi-diformă şi buzele plescăind în continuu. Purta frac şi monoclu. „Boule... nu eşti în stare de nimic. Şi mai zici că ai studii superioare.” Când văzusem numele barului, nu mă gândeam că Alex e un pinguin în miniatură, umflat, care trebuie să se clatine stânga-dreapta ca să-şi menţină cât de cât echilibru pe picioarele mult prea scurte.
Piticul a intrat în bar, sprijinindu-se într-un baston şi bombănind, plescăind fără oprire. În spatele ţestei lui se vedeau, înfricoşător de proeminenţi, nişte noduli peste care crescuse puţinul păr creţ al creaturii. „Alex!” a izbucnit blonda; s-a lăsat în genunchi, l-a luat în braţe şi l-a sărutat cu o incredibil de sinceră bucurie. Drept răspuns, el a lovit-o cu palma suficient de puternic încât ea să-şi muşte buzele acum sângerânde. „Hai! Trebuie să găteşti şi să faci curăţenie. Mai vreau să ţi-o şi trag între timp. Aşa că marş! Grăbeşte-te! N-am toate seara de pierdut cu tine.” Pe un ton obedient, blondinda a întrebat: „Dar... dar domnul Nodhl? Ce spune?” „E de acord. N-are ce să spună. De parcă ne-ar interesa pe noi toate tâmpeniile lui.”
Blonda a dat să se ridice şi să-l urmeze pe Alex până la maşina. El a lovit-o puternic cu bastonul peste picioare, mârâind printre dinţi: „În genunchi, da?! Şi dă-ţi cu ruj!”. Cei doi au intrat în maşina, şoferul s-a urcat la volan. Maşina neagră a dispărut, lăsând în urmă, pentru câteva clipe zgomotul crunt al motorului.
M-am uitat la barmaniţă şocat, ca şi cum aş fi cerut o explicaţie sau un motiv pentru care se întâmplaseră astea. Ea a ridicat din umeri şi şi-a văzut de paharele pe care tocmai începuse să le spele. L-am privit şi pe bătrân. Dar el părea să nici nu fi observat scena care avusese loc mai devreme.
Mi-am terminat berea şi am plecat spre staţia de metrou.
La nu mai mult de două sute de metri de bar, în vârful unui stâlp, stătea un afiş luminat de un neon roz-fosforescent, de pe care se vedea un „M” imens. Când te apropiai, puteai vedea deasupra „A”, iar dedesupt un „T”, care nu erau însă aprinse. Coborând spre scările înspre metrou, prima dată te copleşea mirosul acru de urină, care părea să fi îmbibat toţi pereţii. Staţia era cuprinsă în mare parte de beznă şi de paragină. Chioşcurile care funcţionaseră poate odată acolo erau acum „veceuri publice” sau cel mult fiare mâncate de rugină, cioburi, hărtii, gunoaie. Acelaşi miros, aceeaşi lumină pâlpâitoare a vreunui bec rece şi singuratic. Apa picurând din pereţi îţi dădea senzaţia că tot locul are să se prăbuşească peste tine.
În mijlocul staţiei, era o măsuţă pliantă şi un scaun de picnic, pe care stătea un bărbat înalt, îmbrăcat în cămaşă albastră şi în pantaloni scurţi, bleumarin. Se legăna mereu în faţă şi în spate şi afişa un zâmbet înfricoşător de tâmp, care îi scotea în evidenţă toţi dinţii proeminenţi. Fără a-şi mişca buzele căscate, a vorbit prin dantură: „Un bilet?” Am confirmat plictisit din cap. A băgat mâna în buzunar şi mi-a întins un bilet deja capsat. Am vrut să-l plătesc, dar mi-a făcut semn că nu-i nevoie. Mi-a spus, privindu-mă fix şi macabru: „Când mintea mea doarme, îmi visez nebunia şi nebunia mă visează pe mine” M-am îndreptat spre taxatoarele pe care le găseşti de obicei în metrou şi am încercat să introduc biletul, dar bărbatul mi-a spus pe un ton detaşat: „Lăsaţi, treceţi! Şi aşa nu mai merg... de mult, de când cu raidurile poliţiei.” Am privit surprins şi am trecut mai departe, împingând bariera de oţel, care nu opunea nici o rezistenţă.
Pe peron, situaţia stătea la fel: aceeaşi linişte, acelaşi semi-întuneric, acelaşi jeg care te ataca din toate părţile. Spre marginea peronului, mi-a atras atenţia un carton sau un fel de pătură rupturoasă: nu-mi puteam da seama exact, din cauza beznei. M-am apropiat şi am dat să mişc ciudata cârpă cu piciorul. De sub ea a ieşit, spre şocul meu, un vagabond. Ciudat era că, în afară de hainele rupturoase, nu ai fi zis că e om al străzii. Aspectul lui sau poate doar felul în care privea spunea asta. „Nu-ţi cer bani. Ştiu că e plăcerea ta să nu-mi dai.” „Da, chiar aşa.” „Dar îţi spun ceva şi vreau să mă asculţi: pleacă de aici... Pleacă din locul ăsta. Locul ăsta are ceva rău în el.” „Serios?! Cred că e ceva rău... mai multe, de fapt... uite, cum ar fi duhoarea” „Vorbesc serios. Pleacă. Renunţă. Atât timp cât mai poţi. Ştiu ce vrei să găseşti, ştiu. Dar nu vei găsi aici.” „Tare interesant. Eu nu ştiu ce caut aici şi o să-mi spui tu.” „Nu îţi pot spune. Dar ştii. Priveşte cu atenţie. Semnele sunt peste tot. Simbolurile, personajele – la orice pas. Toate – ale tale” „Aha, am înţeles. Şi tu ce cauţi aici?” „Eu... tot ca tine. Am cautat aici ceva ce nu avea cum să găsesc. Am căutat atât de mult, încât n-am mai putut să plec. Puţini pleacă... puţini. Tu încă mai poţi.” „E interesantă povestea, serios. Chiar mi-a plăcut. Ai putea să scrii o carte; sau să faci un film”. Vagabondul a râs înecat: „Film? Ciudat că spui asta – fiindcă filmul e al tău. Nu mă crezi, dar ţine minte ce spun: toate drumurile duc spre locul ăsta, iar într-un astfel de loc poţi găsi doar moarte.” „Deja mă aştept să-mi sară un vârcolac în spate.” „Ai grijă la ce te aştepţi... Acum ţi se pare amuzant, dar nu-ţi face griji, o să-ţi dai tu seama – curând”
Şinele scârţâiau. O lumină se vedea venind din tunel, iar curentul părea să măture toate hârtiile de pe peron. Trenul a oprit în staţie – gol sau aproape gol. M-am urcat, iar vagabondul a strigat la mine: „Biletele la control!” Uşile s-au închis. Când m-am întors, el nu mai era acolo. Doar pătura şi cartonul sub care stătuse.
M-am aşezat pe scaunul roşu, tăiat, ros şi decojit. Pe geamul din faţă era scris cu spray mov: „PU”. Am privit biletul deja compostat şi decolorat; literele erau complet şterse pe o parte, dar pe cealaltă, se putea citi mare şi clar: „Atmenn”. Iar într-un colţ, mai mic însă: „Amtenn”. Pe staţia de metrou scria „AMT”.
Trenul mergea tot mai repede. Bezna era aproape desăvârşită, iar trenul nici n-a oprit în câteva staţii. Începeam să mă gândesc dacă nu acolo trebuia să cobor eu, dar harta prost luminată a liniilor de metrou arăta Catedrala de abia la capăt – de fapt, a patra oprire, nu a patra staţie.
Am mers mai mult de o jumătate de oră, până la prima oprire. În cele câteva zeci de secunde cât trenul a rămas acolo, am văzut cum un grup de mascaţi a umplut rapid staţia, a adunat cei câţiva vagabonzi care se ascundeau sub ziare sau prin chioşcurile distruse, după care s-a apucat să spargă pereţii şi stâlpii, ca şi cum ar fi vrut să dărâme tot. „Oricum totul are să se prăbuşească” au fost cuvintele care mi-au venit în minte.
Nimeni n-a urcat. Trenul a mers mai departe. În întuneric stăteam cu biletul în mână. Puteam doar să presupun că Amtenn era numele oraşului sau poate al staţiei. Părea un nume ciudat pentru oricare dintre ele. Nu auzeam decât turbulenţele aerului lovind carcasa vagonului. Încet, ochii îmi deveneau grei. Începeam să regret că nu dormisem. Începeam să regret că nu rămăsesem la hotel.
M-am gândit la scârbosul de Nodhl. M-am gândit că sictirul lui sec era doar în fişa postului. Era doar ceva ce trebuia să facă un inspector. Ar fi putut fi un soţ şi un tată iubitor. Ar fi putut merge la piaţă. Ar fi putut să fie ...
Îmi pierdeam şirul gândurilor. Nodhl. Mă gândeam la Nodhl şi aproape uitasem cine e sau unde să-l găsesc. Nodhl. Îl auzisem parcă pe pitic pronunţându-i numele. Sau pe blonda.
Da. Nodhl. Îl văzusem parcă într-o zi. Venea de la piaţă. Şi căra în braţe un pepene. Şi el era... Dar unde?
IX
Gustul de sânge l-a trezit şi durerea nasului rupt era încă proaspătă, ca şi cum craniul i-ar fi fost crăpat şi aerul rece al dimineţii ar fi pătruns înăuntru. Se ridica, iar agonia îi cuprinde fiecare muşchi, fiecare coastă. Începe să meargă pe o alee care i se părea cunoscută, dar nu o mai văzuse de mult. Oare o mai văzuse totuşi vreodată? El fusese cel care o văzuse? Ajunge în faţa Catedralei Negre, diabolic de mari – imensă – atât de mare, încât eclipsa aproape în întregime lumina Soarelui. Şi atunci mintea îi explodează parcă într-un atac de panică. Aici era. Aici fusese. Aici avea să fie.
Inima îi explodează pe măsură ce urcă scările Catedralei. Mintea lui pulsează secundă de secundă. Înţelesese totul. Sau cel puţin aşa i se părea. Să fi fost prea târziu? Să fi fost totul pierdut? A deschis porţile catedralei şi a intrat – acolo lumina aurie intra prin geamurile înguste şi înalte. Din spatele altarului, o siluetă înaltă şi fadă a vorbit cu glas puternic şi familiar: „Ai întârziat. Ai pierdut... Tot ce mai poţi găsi se află în afara Oraşului. Secundele trec...”
Se grăbeşte să iasă din Catedrala, rece şi austeră ca o închisoare a diavolului. Soarele era acum deasupra şi ardea totul. Nimeni nu era în jur. Oraşul acesta blestemat fusese curăţat parcă de ciumă.
Nu se opreşte. Aleargă. Aleargă până îşi aude sângele cum fierbe în vene şi inima cum explodează. Şi apoi mai aleargă.
Ajunge la pod – singura ieşire din Oraş. O ştia prea bine. Dar podul era acum rupt, iar râul care curgea dedesupt era murdar şi învolburat. Podul, singura scăpare, dispăruse.
Dincolo, era o câmpie deasupra căreia vântul puternic ridica un praf gros, strălucind în lumina apusului – până la linia orizontului. La marginea podului a căzut în genunchi. Şi acolo era: un cearşaf pătat de sânge. Îl strânge în mâini. Cu ură? Cu regret? Cu indiferenţă? Cu furie? Cu dorinţă? Cu un strigăt de ajutor ce nu putea fi auzit?
Vântul se linişteşte, făcând loc pentru o linişte deplină. În spatele lui se aud paşii apăsaţi, ai unor cizme grele. O mână fermă îi strânge umărul şi simte un nod în gât. „Să nu mai suni aici...”
X
O picătură de apă pe obraz. Şi apoi încă una. Picătura chinezească. Asta m-a trezit. Adormisem pe scaunele infecte din metrou. Atât de obosit eram. M-am ridicat în capul oaselor. Ajunsesem la capătul liniei. În faţa trenului era acum un zid de beton. Am ieşit din vagon. Nimeni nu părea să fie în toată staţia. Aceeaşi senzaţie tenebroasă că eşti ultimul rămas într-un loc părăsit. Senzaţia că eşti pierdut – sau că ai pierdut? Printre plăcile de faianţă neagră de pe pereţi şiroia apa, tot mai intens. Podeaua staţiei băltea într-o zeamă nămoloasă. Doar două neoane mai pâlpâiau. Uşile vagonului erau toate deschise, dar nu era nimeni, niciunde.
Cine şi-ar imagina o staţie de metrou în mijlocul câmpului? O staţie de metrou care nu e înconjurată de nimic – doar buruieni şi o clădire imensă cu un afiş luminos pe care scria: „SUPERMARKET”. Mă îndrept într-acolo, în speranţă că îmi poate spune cineva unde ajunsesem sau cum mă pot întoarce.
De când am intrat, o tipă cu faţă de hamster a venit spre mine şi zâmbind artificial, mi-a spus recitând totul ca pe o poezie: „Bine aţi venit la Supermarket! Sper să vă savuraţi experienţa dumneavostră la Supermarket şi să-l găsiţi util. Cele trei mari raioane pe care le puteţi vizita sunt: produse din ciocolată, obiecte pierdute şi pompe funebre. Datorită strictei politici a firmei, puteţi vizita decât unul dintre aceste raioane în fiecare zi. Vă rog să-mi indicaţi raionul pe care doriţi să-l vizitaţi şi vă voi îndruma cu cea mai mare plăcere”. Eram parţial şocat, parţial scârbit de discursul care tocmai îmi trecuse pe la urechi; nu mă prea interesa, vroiam să plec de acolo cât mai repede. M-am adresat tipei, spunându-i că nu am de gând să vizitez nici unul din cele trei raioane şi că vroiam doar să plec spre oraş, spre Amtenn. „Înţeleg, dar înainte de asta va trebui să vizitaţi unul dintre raioane. Este politica firmei...” Am întrerupt-o: „Bine, bine ... Raionul de produse din ciocolată.” „Aţi făcut o alegere bună. Vă rog să mă urmaţi” M-a luat de cot şi m-a condus printr-un detector de metale, moment în care am adăugat sarcastic: „Să ghicesc – politica firmei?” „Da” a răspuns ea zâmbind. Mergând câteva minute pe un coridor îngust şi întunecat, am ajuns într-o cameră mare, unde s-au aprins brusc luminile. Cu o faţă complet schimbată, aproape traumatizată, care îşi pierduse orice urmă de artificialitate, ea a spus pe un ton grav: „Acum o înţeleg” şi a plecat plângând, întorcându-se pe un alt coridor întortocheat.
În sala imensă era într-adevăr numai ciocolată. Nimic altceva. Toate felurile, toate aromele, toate culorile, toate mărimile. M-am plimbat fără ţintă printre rafturile care nu se mai terminau. La un moment dat, problema siguranţei mele personale a apărut brusc, sub forma inspectorului Nodhl, care împingea un cărucior plin cu ciocolată. După ce m-a văzut, mă aşteptam la o reacţie acidă din partea lui. Dar n-a fost aşa nici pe departe: „Se pare că aţi ales să-mi neglijaţi sfatul. De fapt, cred că mă aşteptam. Doar pentru asta aţi venit în Atmenn” „Domnule Nodhl, nu am venit în Amtenn pentru nici un motiv. A fost întâmplarea cu avionul. Ştiţi de fapt foarte bine.” „Ştiu. E evident. Mai ales când mă gândesc că în Atmenn noi n-avem nici un aeroport” Afirmaţia lui m-a făcut să îngheţ; vroiam să fiu sigur că-şi bate joc de mine, dar aveam o presimţire că într-un fel spune adevărul. „Nu aveţi aeroport? Şi eu unde am aterizat? La gară?” Nodhl a zâmbit ca şi cum ar mai fi ştiut ceva ce nu vroia să spună. „De fapt, cum se numeşte oraşul acesta? Amtenn sau Atmenn?” „Cum doriţi.” „Dacă nu mă înşel, pe germană, Atmen înseamnă respiraţie, nu?” „Se poate. E o pură coincidenţă. Oricum, n-are nici o legătură cu numele – e o poveste lungă.” Şi apoi Nodhl, schimbă subiectul brusc: „Se pare că aţi făcut o alegere bună – la raionul de ciocolată mă refer. Obiectele pierdute şi pompele funebre pot deveni chiar deprimante” „Cum se poate să fie un raion de obiecte pierdute într-un supermarket? E de-a dreptul penibil.” „Da. Cu siguranţa, dumneavostră ştiţi mai bine” „Singurul lucru sigur este că oraşul acesta este de-a dreptul ciudat: un aeroport care nu există, un supermarket care vinde obiecte pierdute, un metrou părăsit, în paragină.” „Un metrou? Asta este şi pentru mine o noutate – n-am ştiut că avem un metrou aici. Poate fiindcă de obicei călătoresc cu maşina. Dacă mă aşteptaţi câteva minute, vă pot duce până în centru – e destul de departe şi la ora asta nu cred că puteţi ajunge acolo altfel”.
Nodhl a dus căruciorul plin cu ciocolată până la casă. Acolo erau doi negri. După ce inspectorul a plătit, unul dintre ei s-a întors, celelalt rămând mereu cu spatele la el. Atunci am văzut cum cei doi erau prinşi unul de altul cu un şurub gros, murdar de sânge şi de rugină, înfiletat în dreptul coloanei fiecăruia. Cel care s-a întors a spus, pe un ton distant: „Unele răni nu se închid niciodată.”
Inspectorul a vărsat toate dulciurile în portbagaj, lângă un pepene imens, după care a deschis maşina. Pe bancheta din spate, spre surprinderea mea totală, era o rochie de mireasă. Nu-mi pot da seama dacă a fost imaginaţia mea, dar l-am auzit pe Nodhl şoptind doar pentru el: „Pregătiri, pregătiri...” A pornit pe un drum pustiu, înconjurat doar de mărăcini, luminat doar de lună şi de stele.
Deodată, el a început să spună: „Faci totul pentru a obţine ceva. Şi dacă eşti suficient de convins, ai şanse să-ţi atingi scopul. Dar partea amuzantă e că niciodată nu vei ştii sigur dacă ai reuşit sau doar încercările tale te-au făcut să te mulţumeşti cu un alt scop – inferior.” Înţelegeam asta, dar nu ştiam la ce se referă. Restul drumului a continuat în linişte. Am intrat în oraş, am trecut printr-un cartier de blocuri şi în cele din urmă am oprit în faţa unei librării. „Aşteaptă-mă aici. Vin în cinci minute. Şi după aia te duc la Catedrală.”
La acea oră a nopţii, dinspre blocuri nu se mai vedea nici o lumină, numai dinspre vitrina librăriei. Priveam spre ceasul de pe bordul lui Nodhl, cu o oarecare nerăbdare. Trecuseră trei minute. De unde ştia inspectorul că vroiam să merg la Catedrală? De fapt, da, era singurul loc din oraş care merita vizitat. Mai eram curios despre pitic şi despre blondină; cine erau şi ce s-a întâmplat cu ei de fapt? Şi rochia de mireasă? Poate nu era totuşi o ideea prea bună să-l întreb tocmai pe Nodhl. Punctele roşii de pe afişaj clipeau la fiecare secundă, până când brusc, au rămas aprinse.
Am mai aşteptat puţin, după care m-am dat jos din maşină şi am intrat în librărie. Nimic spectaculos – cu toate că era oarecum neaşteptat să vezi o librărie deschisă în mijlocul nopţii. Am văzut câteva mese, fiecare cu o lampă de birou – probabil aia era un fel de sală de lectură. La una dintre mese, stăteau doi călugări. Unul îşi suflecase mâneca şi-şi înfipsese o seringă în venă. Celălalt citea Biblia – un format masiv, cu coperţi groase; tot el mi-a spus, luându-şi ochii de la carte şi privindu-mă inexpresiv: „Noi suntem copiii inocenţi ai oraşului. În noi poţi avea încredere.” Pe masă era un tub de spray mov.
Atenţia mi-a fost atrasă de tipa de la casă, care, amabilă, m-a întrebat: „Pot să vă ajut cu ceva?”. M-am apropiat de ea. Acelaşi nod mi s-a pus în gât şi din nou uimirea m-a blocat. E ciudat cum conştientizezi mai întâi uimirea şi mult mai târziu cauza ei. Era fata pe care o văzusem la fereastră – la hotel. Purta blugi şi un pulover portocaliu. Acelaşi chip plin de viaţă şi de suferinţă şi de dorinţă şi de fericire – toate în acelaşi timp. Cred că am privit-o fără a scoate o vorbă câteva clipe, apoi am zis: „Te-am mai văzut undeva?” „Poate...deşi mă îndoiesc... adică nu-mi mai aduc aminte. Se poate – sunt cam ameţită în ultima vreme.” Acelaşi azuriu incandescent şi acelaşi roşu pe marginea ochilor. Cu cât ea încerca să mă convingă că nu mă mai văzuse, cu atât eu deveneam mai sigur că o văzusem înainte să ajung în Amtenn.
Şi atunci ceva ciudat s-a întâmplat... Nu mi-am mai amintit nimic înainte de aterizare. Se întâmplase mai demult şi de abia acum realizam – această amnezie? Nu mai ştiam unde mergeam; unde trebuia să ajung de fapt? Poate chiar aici era destinaţia mea. Am dat iar vina pe oboseală pentru pata de ceaţă care mi se aşternuse pe creier. Am întrebat-o pe tipă: „N-a intrat acum câteva minute un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat într-o cămaşă albă şi în nişte pantaloni gri, de stofă?” „Din câte ţin eu minte, nu a intrat nimeni aici în ultima oră. În afară de tine, bineînţeles. Nu prea avem aşa de mulţi clienţi după miezul nopţii – cei mai mulţi se duc la Catedrală.” „Catedrala asta!... Ţi-a spus cineva că ăsta e un oraş al dracu de ciudat?” „Ţi se pare ciudat... dacă eşti străin de el. Dar aici toate lucrurile îşi au locul. Mie nu mi se pare deloc ciudat.” A urmat un moment de linişte. Nici călugării nu scoteau nici un sunet. Apoi am rugat-o pe tipă: „Auzi, n-ai putea să-ţi iei o pauză sau ceva? Şi-aşa zici că nu sunt clienţi. Ai putea să-mi arăţi unde e Catedrala şi despre ce e vorba de fapt. Ce zici?” „Pot să-mi iau o pauză şi să-ţi arăt Catedrala, dar nu ştiu dacă ţi-ar plăcea... e ceva special – ceva ce poate fi doar simţit” „Să vedem dacă sunt în stare, nu?” „Bine” a spus tipa, după care şi-a pus mână rece peste a mea şi a continuat zâmbind: „Ne-am mai văzut undeva, înainte. Şi ai rămas la fel” „Unde?” întreb eu, ca şi cum răspunsul ăsta ar fi însemnat scopul pentru care ajunsesem în Amtenn. „La...”
O lovitură puternică în moalele capului. Sunetele devin fade, iar imaginile devin rare – până când rămâne una singură, îngheţată, căzând în întuneric. Am leşinat cu imaginea unei uşi roz în minte.
XI
Fata înaltă şi slăbuţă intrase în Catedrala imensă. Mergea privind înainte. A respirat adânc şi a îngenuncheat în faţa altarului. Şi-a împreunat mâinile pentru rugăciune şi-a rămas aşa preţ de câteva momente. S-a ridicat şi, deschizând o uşă din spatele altarului, a coborât în catacombele Catedralei.
A ajuns la o uşă mare, metalică. A bătut puternic, cu pumnul ei firav. Uşa s-a deschis. Linişte şi întuneric înăuntru. Cel care deschisese nu se vedea. Deodată a izbucnit un val de lumină şi de sunet: o sală imensă, plină de oameni care săreau, urlau, dansau – exact atmosfera unui club. Fata s-a deplasat prin mulţimea de oameni, care părea să-i facă loc în mod deliberat. S-a aşezat pe o canapea mare, neagră, din piele. Imediat, o picoliţă şi-a făcut apariţia aducându-i un pahar înalt de şampanie. Tipa a sorbit din el cu detaşament şi superioritate. Doi body-guarzi şi-au făcut apariţia de-o parte şi de alta a canapelei, prin faţa căreia se perindau mereu indivizi cu chipuri întunecate şi indistincte. Se adunaseră şi mulţi fotografi, ale căror blitzuri aruncau în mod constant o lumină orbitoare asupra fetei.
Pe un podium, asemănător acelora de la prezentările de modă, mergea o zebră, care avea în loc de dungi albe, dungi roz.
XII
M-am trezit cu gustul propriului sânge şi cu senzaţia că o să mi se scurgă creierul din capul spart. Am privit confuz în jur – librăria – totul era răvăşit, distrus. Rafturi răsturnate, cărţi rupte, arse, adunate grămadă. Mobila şi pereţii distruşi. Nimeni în jur. Tipa plecase. La fel şi călugării. Puteam să fiu sigur că unul dintre ei doi mă lăsase lat.
Zgomotul pe care îl face un râu curgând violent sau un baraj atunci când deversează; zgomotul de apă multă – doar asta auzeam.
„Ţi-am zis să te cari dracu din oraşul ăsta de căcat?! Ţi-am zis?!!! Dar, nu! Tu n-ai vrut!” de haină mă apucase cerşetorul din staţia de metrou. „Hai mai repede, că ne ia apa!” M-a tras după el până m-a ridicat în picioare. M-am ţinut după el şi am ieşit afară, unde mă aştepta o imagine ruptă dintr-un coşmar suprarealist.
Apa şiroia pe străzi, măturând tot în calea ei. Avea cel puţin un metru, iar curentul îţi smulgea oasele. Din cer, ploaia cădea fără oprire. Un potop, un val imens, părea să cureţe oraşul de pe faţa pământului.
„Ţine-te după mine! Trebuie să ajungem la Catedrală... pe teren mai înalt! Orice ai face, nu te uita sub apă”
Am mers în spatele lui până când apa îngheţată a devenit suficient de adâncă încât să trebuiască să înotăm, mai mult purtaţi.
Încercam să înot, dar braţele şi picioarele îmi obosiseră. Clădiri, case, erau aproape în întregime scufundate şi veneau valuri tot mai mari, prinzându-ne din urmă. Abia mă putea ţine după cel care mă salvase. Înghiţisem mai mult lichid decât aş fi vrut, şi nu mai vedeam clar. L-am auzit doar spre vagabond: „La Catedrală! Ai auzit?! La Catedrală!” Un val a venit din urmă şi m-a scufundat sub linia de plutire – dar nu am deschis ochii să văd. Adânc în apa, nimeni nu trece.
Când am scos capul la suprafaţa, am văzut undeva în dreapta mea o silueta deja cunoscută – mi se părea că-i tipa de la librărie, de la hotel, de la... Dar din nou un ţipăt îndepărtat m-a adus la realitate: „Hai azi!”
Din nou, un val a trecut peste mine şi de data asta am privit dedesupt – sub apă este iadul. Sau poate o întrezărire a morţii. Sau o altă realitate – pe care n-o poţi vedea cu ochii.
Un drum, traversând o câmpie, totul văzut cu susul în jos, ca şi cum drumul ar fi fost lipit de suprafaţa apei – pe partea cealaltă; o altă lume – lumea de pe cealaltă parte a apei. O motocicletă trecând în mare viteză, lăsând unghiul meu vizual în urmă, într-un nor de praf.
Am ridicat capul deasupra apei şi am văzut profilul imens al Catedralei, tot mai aproape. Dar un alt val m-a băgat sub apă.
De data asta, scena dintr-un tren se vedea răsturnată. Trei indivizi, în întregime negri, lipsiţi de culoare sau forme, cărora puteai să le distingi doar siluetele întunetcate, râdeau. Un râs demonic. Simt o plasă de nylon trasă peste faţă şi nu mai pot respira, dar îi aud zicând printre râsete: „Şi noi, bă! Şi noi!”
Ies să iau o gură de aer dar urmează un alt treilea val: acum e vorba de un apartament, unde pe un covor roşu urina o javră neagră-maronie.
Ajunsesem cu picioarele pe pământ din nou. Am alergat pe strada care urca, împreună cu vagabondul. Îmi era teamă de apa care venea din urmă tot mai multă. Nu departe de imensele porţi metalice, care dădeau în grădinile Catedralei, i-am văzut pe cei doi călugări cum le închid, cu indiferenţă, în ciuda strigătelor noastre disperate. De fapt, semăna mai mult cu un castel descris de Kafka decât cu o catedrală.
Apa se apropia din toate direcţiile şi se părea că în curând întreg oraşul avea să fie scufundat, mai puţin Catedrala.
În cele câteva secunde rămase, vagabondul mi-a spus, cât se putea de serios: „Se pare că vei scăpa din oraş până la urmă”. Nu am mai avut timp să-l înţeleg, valul de apă ne-a acoperit pe amândoi. Mi-am simţit ţeasta lovindu-se de barele metalice ale porţii şi totul a izbucnit într-o lumină puternică.
XIII
M-am trezit într-o cameră albă, ce părea nemărginită. Ţineam minte ce mi se întâmplase în Amtenn, dar nu ştiam unde ajunsesem. M-am ridicat şi m-am uitat în jur. La o masă de sticlă stătea un bătrân. Când m-am apropiat, l-am recunoscut pe bărbosul din bar. Abia atunci am realizat cât de mult se apropia moşul ăsta de imaginea tipică a lui Dumnezeu: un bătrân cu trăsături blânde, cu o barbă stufoasă şi căruntă.
El mă priveşte calm şi întreabă: „Muştar sau maioneză?”
Întotdeauna m-am gândit, ca orice ateu, la întâlnirea cu Dumnezeu ca la un lucru absurd – dar niciodată nu am crezut că se va reduce la aşa ceva. Eu la fel de calm şi oarecum confuz cu privire la relevanţa întrebării: „Maioneză”.
„Cum vrei”.
XIV
Acum şi el era bătrân. Ştia că trebuie să moară, dar nu vroia. Nu vroia să dea drumul unei vieţi pe care o ştia neterminată. Nu vroia, nu trebuia să renunţe. Acum era mult prea târziu şi gândul ăsta nu-l lăsa să moară în pace.
Cei dragi se strânseseră în jurul lui şi îl priveau cum se chinuia pentru fiecare suflare. Fiecare dintre ei se gândise cum ar putea să curme suferinţele bătrânului; şi fiecare se ruşinase de gândul lui.
La capul său stătea o icoană cu Răstignirea, pe care el n-o vroia acolo. Nu vroia să moară aşa. Refuzase să se spovedească. Spunea că el are un singur păcat şi că trebuie să moară cu acel păcat pe suflet. Spunea că nici preoţii şi nici Dumnezeu nu au cum să schimbe ceva.
În cele din urmă, bătrânul şi-a dat ultima suflare, spre mulţumirea tăinuită a celorlalţi. A închis ochii şi a adormit pentru totdeauna.
XV
Se făcea că este într-o imensă cameră albă, nu ştia însă unde. Parcă o mai văzuse – poate în visurile sale. Se făcea că e din nou tânăr, iar la masa de sticlă stătea un bătrân cu trăsături blânde şi cu barba căruntă. A râs în sinea sa, gândindu-se că aceea e imaginea tipică a lui Dumnezeu. S-a apropiat încet de masă.
Bătrânul l-a întrebat: „Muştar sau maioneză?”
„Muştar.”
„Cum vrei.”
XVI
Vedea totul în ordine inversă. Întâi copacul din parc, apoi panorama oraşului, apoi drumul, apoi cimitirul. Ochii îi căzuseră pe o placă funerară neagră, pe care nu scria nimic. Lucrurile continuau să se desfăşoare invers. A trecut pe cărarea de lângă cimitir şi s-a oprit în faţa uşii roz, privind limbile ceasului, care mergeau invers – până când s-au oprit în dreptul orei doisprezece fix. Pe uşă scria cu mov „LA”.
„Nu voi mai aştepta să aştept” şi-a spus. Şi a intrat.
XVII
Acum era bătrân. Ştia că trebuie să moară, iar asta nu-i aducea decât un sentiment de pace – pacea pentru care luptase. Îşi ştia viaţa terminată şi asta nu-i oferea decât mulţumire. Ceea ce lăsase în urmă îi oferea mulţumire.
I-a privit pe cei dragi, care se adunaseră în jurul lui, cu recunoştiinţă – şi a zâmbit. Fără să-şi dea seama, toţi gândeau acelaşi lucru: „A trăit bine”. Şi pentru asta erau într-un fel mândri.
Refuzase să se spovedească. Spunea că el nu are păcate pe care să i le mărturisească lui Dumnezeu. Respira tot mai uşor, tot mai rar. Până la urmă şi-a dat ultima suflare. A închis ochii şi a adormit pentru totdeauna.
XVIII
Din nou în ceainăria de lângă gară. El mă privea cu o expresie întrebătoare: „Deci?” „Plec. Un singur drum, corect?” „Eşti sigur?” „În nici un caz. Dar nu am alternativă.” „Asta tu ştii” „Nu ştiu nimic. Nu ştiu ce voi găsi la celălalt capăt. Dar trebuie să mă împac cu ideea” „Înţeleg.”
Stropii ploii din seara precedentă urcau acum pe vitrina ceainăriei, iar aburul cobora în ceştile noastre.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: