Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Douzeci si nouă,treizeci


de XenonIsis la: 15/10/2005 14:09:00
modificat la: 24/08/2006 22:15:06
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Este luni dimineaţa. În Bucureşti un soare puternic anunţă o zi toridă. Cerul albastru fără pic de nori prevesteşte canicula.

Mă îndrept liniştit spre servici cu paşi mărunţi. Ţin ochii în pământ şi nu am puterea să privesc feţele oamenilor care trec pe lângă mine. Traversez o stradă aglomerată fără să mă asigur în nici un fel iar un şofer claxonează insistent. “Probabil am trecut pe roşu” gândesc şi continui agale drumul.

Ajung la birouri unde sunt salutat călduros de câţiva colegi. Răspund cu un zâmbet fals, o mască construită atent în decursul anilor. Dacă surâd lumea mă place, nu e nevoie să mai vorbesc. Oamenii judecă după aparenţe şi nu ţin seama de realitate.

Dimineaţa trece netulburată de nimeni. Sunt singur în biroul meu şi stau cu ochii aţintiţi în gol ore întregi. Încerc să nu gândesc nimic. În felul acesta nu îmi amintesc coşmarurile care îmi tulbură somnul noapte de noapte.

Se face pauza de masă. Deşi am un sandvich cu mine, nu îl mănânc. Nu am mai simţit foame sau apetit pentru ceva de foarte multă vreme. Atunci când mă hrănesc o fac într-un mod mecanic, fără nici o poftă reală. Înghit alimente doar pentru a trăi.

La ora două după amiază este o căldură infernală. Cămăruţa mea îngustă şi joasă nu posedă nici o instalaţie modernă de aer condiţionat. E cald, foarte cald.

Secretara apare în cadrul uşii şi îmi spune cu o voce nepăsătoare:

- Este o domnişoară în antecameră care vrea să vă vadă. Se uită în ochii mei şi înţelege răspunsul meu surd, invizibil.
- O poftesc înăuntru atunci… Mai adaugă şi apoi dispare închizând uşa cu zgomot.

Nu după mult timp o domniţă intră pe uşă şi înaintează cu graţie spre centrul camerei. Este o fată tânără, douăzeci, maxim douăzeci şi trei de ani. Trupul clepsidră este bine definit de rochia mulată şi pantofii cu toc înalt. Ţinuta elegantă şi puţin sexy trădează o femeie stăpână pe orice situaţie. Într-o altă viaţă aş fi fost încântat să o cunosc.

Se opreşte lângă scaun, şi îmi spune delicat:

- Mă numesc Cătălina Adam, sunt agent de asigurări. Promit să vă reţin numai zece minute, ştiu că timpul dumneavoastră este preţios. Pot să iau loc?

Încuviinţez tăcut din cap iar fata se aşează pe scaunul din faţa mea. Deşi nu rostesc nici un cuvant, nici o recomandare, ea îmi ştie deja numele. Probabil secretara i-a spus totul despre mine. Începe să vorbească însufleţit despre un subiect care nu îmi inspiră nici un interes. Nu sunt atent la ce spune, dar fiindcă mă uit îngăduitor în ochii ei, îşi închipuie că e în centrul atenţiei mele. Aud ca prin vis, din gura ei frumoasă cuvintele:

- Proprietăţile imobiliare, sănătatea şi viaţa dumneavoastră sunt deosebit de importante pentru noi!

Oh, gândesc cu inima strânsă, viaţa mea.Am trăit vreodată? Când? Nu o mai pot asculta pe această tânără insistentă aşa că timpul se derulează rapid înapoi. Îmi amintesc cu amărăciune evenimentele tulburi care mi-au marcat destinul pentru totdeauna.

……………………………………………...……………………………………………………

Cu mulţi ani în urmă, în perioada comunismului eram militar în termen undeva la graniţa României cu Bulgaria. La numai 20 de ani credeam că înţeleg lumea şi o vedeam cumva frumoasă. Păzeam graniţele ţării cu demnitate iar la vremea aceea credeam până şi în regimul de la putere.

Unitatea militară era poziţionată într-un loc pustiu. Un tărâm sălbatic, frumos, cu multe păduri şi poienişuri. Am patrulat zile întregi prin jurul garnizoanei încât după câteva luni cunoşteam zona ca în palmă.

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri. Pe treizeci noiembrie în acel an s-a pornit iarna. Ne-am trezit dimineaţa devreme cu frigul în oase, eu şi restul băieţilor din unitate. La radio se anunţau temperaturi de minus zece grade pentru ziua în curs.

Am fost toţi uimiţi peste măsură, deoarece cu o zi în urmă, pe douăzeci şi nouă fusese o zi caldă. Chiar ne gândisem atunci că parcă venea vara şi nu iarna. Soarele strălucise toată ziua pe cer. Douazeci şi nouă noiembrie, ultima zi însorită din viaţa mea.

Ne-am adunat ca de obicei în careu după un mic dejun pe fugă. Plutonierul ne-a repezit în acea dimineaţă deoarece avea drept oaspete un şef mare de la judeţ. Am văzut şi patru masini ARO noi nouţe în curtea garnizoanei, cu siguranţă venite odată cu musafirul nepoftit.

Acel comandant pe care nu îl văzusem niciodată a apărut în faţa noastră. Un tip înalt cam la patruzeci de ani, cu o înfaţişare severă, a început sa ne vorbească:

- Bună dimineaţa băieţi. A spus privindu-ne pe toţi.

- Să trăiţi. Am răspuns noi în cor.

- Vecinii noştri bulgari ne-au adus la cunoştinţă în această dimineaţă un incident neplăcut. Aseară, la căderea întunericului doi indivizi înarmaţi şi extrem de periculoşi au trecut graniţa bulgară pătrunzând pe teritoriul ţării noastre undeva în fâşia protejată de voi. A tăcut un pic şi a continuat…

- Obiectivul vostru astăzi e foarte clar, aceste două persoane trebuiesc eliminate cu orice preţ. Sub nici o formă aceşti fugari nu pot rămâne în interiorul graniţelor noastre.

Era ceva ciudat în gravitatea cu care vorbea, parcă vroia să se asigure de loialitatea noastră faţă de drapel!

- Da, să trăiţi.

- Atunci să nu mai pierdem timpul. Nu uitaţi, sunt înarmaţi şi periculoşi. Fără focuri de avertizare sau negocieri, luaţi poziţie de tragere şi îi eliminaţi. Clar?

- Da, să trăiţi. Am ţipat din toţi plămânii privindu-l ţintă pe acel om necunoscut.

- Atunci, la treabă. Echipaţi-vă corespunzător, luaţi-vă câinii şi ne întâlnim la maşini.

- Da, să trăiţi. Am repetat mecanic răspunsul fugind spre rastelul cu arme.

Când am pus mâna pe arma din dotare în acea zi, m-am simţit puternic. Niciodată nu îmi fusese mai dragă. Atingerea metalului rece mi-a injectat mercur în vene. La trageri mă concentram aşa puternic încât mâna mea se îmbina perfect cu acest al treilea braţ “detaşabil” al corpului meu. Unii trag cu arma la ţintă, însă eu am tras mereu cu toată fiinţa şi nu am ratat niciodată.

Mi-am luat câinele ( îl chema Şobi ) şi am fugit spre ARO. Toată lumea era precipitată, ceva important se pregătea. Nori mohorâţi pluteau pe cer ca o prevestire rea.

Am urcat în maşină şi Şobi s-a aşezat cuminte cu botul pe labe la picioarele mele. Cu arma sprijinită în podea şi ochii lucind în semîntuneric, eram pregătit. Ceilalţi tremurau un pic de emoţie sau poate de frig, însă eu eram în transă.

Pe drum nu mă puteam concentra decât la misiune. “Eficacitatea maximă în orice domeniu este semnul clar al inteligenţei peste medie” îmi spunea un profesor în liceu. Nu ratasem niciodată vreun om de placaj, la trageri eram superior tuturor. “Numai să mi se dea şansa, să am o ţintă clară şi nu voi rata…”

Am ajuns în zona zero unde şoferul a oprit maşina pentru scurt timp. Plutonierul mi-a făcut semn şi am coborât rapid cu Şobi, în timp ce convoiul a continuat drumul mai departe, spre est.

Eram primul în marginea vestică a obiectivului. Logic ar fi fost să urmez nordul însă am ales să merg înapoi, de unde venisem, spre vest.

Înaintând simţeam că mă îndrept spre un loc numai de mine ştiut. Şobi se comporta ciudat, nu mai părea interesat şi plin de viaţă ca de obicei. De vină era frigul poate. Era un ger aşa cumplit încât toată roua dimineţii îngheţase pe plantele din jurul meu.

Vântul bătea domol dar simţeam în schimb cum muşcă din obrajii mei. Eram îmbrăcat destul de subţire deoarece încă nu apucasem să schimbăm uniformele. Iarna ne luase pe nepregătite şi în acel an.

Am conştientizat că merg spre o pădurice binecunoscută mie din preumblări anterioare. Oamenii locului o numeau “pădurea moartă” deoarece copacii nu aveau frunze, şi nu era verde niciodată.

Şobi s-a oprit deodată din mers. Cu toate insistenţele mele nu a mai continuat drumul. S-a trântit jos cu botul înainte pe pământ şi nu s-a mai ridicat. Am fost nevoit să îl leg de un copac şi să îl las în pustiu…

Ceva mă conducea în acea zi; un instinct primar de vânător venit din interior îmi călăuzea paşii. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, în timp ce mă apropiam de locul vizat. Parcă vedeam în viitor, aveam o presimţire ciudată. Nici o secundă nu m-am gândit să mă întorc şi nu a fost nici o ezitare în acţiunile mele.

M-am apropiat lent de un deluşor din spatele căruia puteam cerceta zona. Inima îmi spărgea pieptul în timp ce am luat poziţia culcat pe pământul îngheţat. Înaintând târâş prin buruienile moarte am ajuns în vârful grămezii de pământ. Pădurea se afla la circa o sută, poate două sute de metri distanţă.

Mi-am pregătit arma fără să fac zgomot şi am luat punct de ochire în mijlocul copacilor fără frunze din depărtare. Nu era nici ţipenie de om, dar totuşi am ţintit într-o direcţie precisă. Ce forţă sau instinct mă determina să fac asta? Nu ştiam exact. Privind prin gaura mică de la cătarea armei, am pus hotărât degetul pe tragaci.

Nimic nu apărea din pădurea singuratică. O dualitate ciudată exista în interiorul meu. O voce îmi spunea că e o prostie ce fac, că nu are nici o logică sau vreun sens, în timp ce alta insista vehement să păstrez poziţia.

A trecut ceva timp până când, incredibil, o persoană a apărut printre copacii din depărtare direct în cătarea armei mele. Un om mergea grăbit, încurcat, privind mereu înapoi spre pădurea din care venea. Judecând după aspect, trebuie că avea pe el mai multe rânduri de haine. După felul în care arăta şi se legăna în mers părea un urs fugărit de un roi imaginar de albine.

Eram în poziţia ideală. Aveam în ţintă silueta ciudată, fiinţa vie, nu acel om de placaj de la trageri. Un dialog straniu a izvorât în sufletul meu:

- Ce faci? M-am întrebat deodată.
- Respect dispoziţiile primite. Am răspuns tot eu.
- Dar nu pare să aibă vreo armă cu el, nu eşti ameniţat, vine direct spre tine. Nu te-a văzut încă, aşteaptă, îl poţi captura fără să îl ucizi.
- Ordinele sunt ordine.
- Nu, tu vrei sa îi iei viaţa, nu ordinele sau comandantul, ci tu.
- Nu-i adevărat, doar execut comanda primită.
- Ba nu, vrei, tu vrei, tu…

Ca un făcut, deodată străinul s-a oprit rătăcit. Părea să nu mai ştie în ce direcţie să apuce. Acum era momentul cel mai potrivit. Prin cătarea armei am ochit stomacul bulgarului pentru eficienţă maximă. Adrenalina mi-a întărit corpul şi degetul s-a îndoit sub comanda primită.

- Să nu ucizi. Un glas suav de femeie s-a făcut auzit de nicăieri…

Am apăsat pe trăgaci şi glonţul a plecat şuierând asurzitor ca o rachetă din arma mea spre ţintă. Ca şi cum un tanc ar fi tras chiar în spatele meu, urechile au început să îmi ţiuie. Nu ştiam în acele momente dacă am tras cu arma sau cu un tun imaginar, sau poate fulgerase din ceruri, aşa tare resimţeam cu tot trupul explozia cartuşului.

Eram nedumerit, trăsesem cu arma de multe ori la antrenamente dar niciodată nu încercasem aşa un recul puternic. De parcă n-ar fi fost îndeajuns ţiuitul din urechi… O pală de vânt rece mi-a izbit faţa cu aşa o forţă încât aproape am scăpat arma din mâini! Ca şi cum o palmă imaginară m-ar fi plesnit din înaltul cerului…

Un stol de păsări negre şi-a luat zborul la auzul detunăturii iar omul din depărtare s-a prăvălit la pământ. S-a chinuit să cadă pe spate, nu şi-a lăsat corpul să se prăbuşească natural cu faţa în jos…

M-am ridicat destul de greu sprijinit în armă şi speriat ca un copil care aşteaptă să fie pedepsit. Am început să înaintez uşor, cu paşi nesiguri, spre persoana pe care o împuşcasem.

Vântul abia mai adia când am ajuns lângă trupul secerat de cartuş. Victima mea încă nu murise, zăcea întinsă în buruienile îngheţate din jurul pădurii moarte. Îşi ţinea mâinile parţial degerate pe stomac şi tremura convulsiv...

Când am avut curajul să ridic ochii spre faţa femeii, chipul ei crispat mi-a dat impresia că nu vrea să moară, ci doreşte să rămână în viaţă. Fularele împreună cu glugile hainelor groase lăsau să se vadă părul şi faţa străinei. Da, era o femeie la treizeci şi cinci, patruzeci de ani. În alte circumstanţe aş fi considerat-o frumoasă... Dar acum însă era pe moarte...

Am rămas inert, în picioare, lângă trupul ei. Eu o priveam însă ea nici nu mă văzuse. Femeia nu era interesată de ucigaşul din mine... Nici măcar de moarte nu părea speriată aşa cum crezusem iniţial. Sângele roşu care îi păta hainele şi mâinile contrasta puternic cu cenuşiul acelei zile de sfârşit de noiembrie...

A început să vorbească în bulgăreşte, limbă total necunoscută mie. Din cauza frigului, aburi calzi îi ieşeau din gură... Părea că sufletul ei moare şi iese afară din corp printre buzele crăpate de ger ca o tânguială înceată, delicată. O durere fără de sfârşit izvora din şoaptele ei. Un cântec de leagăn şi jale continua la nesfârşit...

Nu pricepeam o iotă din ce spunea. Dar nici nu aveam nevoie să înţeleg. Chinul ei era universal, era plânsetul femeii către copil. Îl auzisem uneori în copilăria mea, numai o mamă putea jeli atât de profund. Nu moartea o speria, ci grija pentru pruncul ce-l purta în interiorul trupului. Cu ultimele puteri, prin vocea caldă, încerca să liniştească trecerea în nefiinţă a copilului nenăscut.

Din ochii femeii curgeau lacrimi iar din pântecele ei sânge...

Un timp nedeterminat a trecut dar eu nu puteam să fac nici o mişcare. Străina a murit într-un final, plânsu-i către ceruri a luat sfârşit. Ochii i-au rămas larg deschişi iar mâinile crispate au încremenit pe pântecul sfâşiat. În depărtare Şobi a început să urle ca un lup, aşa cum nu-l mai auzisem niciodată.

Am simţit cum o forţă diabolică îmi smulge hainele de pe mine şi mă lasă gol , tremurând neputincios în faţa iernii dezlănţuite. Arma mi-a căzut din mână şi privind la ea mi-a venit să vomit. Eficacitatea ca soldat o dovedisem pentru ultima dată, luasem două vieţi cu un singur glonte tras.

Târziu, mult mai târziu în acea zi… Comandantul şi ceilalţi băieţi m-au găsit la pământ, cu trupul gol măcinat de convulsii. În agonie îmi smulsesem hainele de pe mine. Simţeam gust de sânge în gură în timp ce eram învelit în pături şi transportat la maşină. Baieţii nu au spus nimic, au privit doar în tăcere femeia moartă în pustiu.

La spital am aflat deznodământul. Pentru a-şi mări şansele de reuşită, cei doi fugari s-au despărţit în acea noapte de douăzeci şi nouă spre treizeci noiembrie. Ea a fugit în stânga spre pădurea de unde mi-a ieşit în cale în timp ce el a mers mult în est şi a intrat în perimetrul baieţilor conduşi de acel comandant de la judeţ. L-au prins în câmp deschis; omul a ridicat speriat mâinile în aer şi s-a predat…

A urlat ofiţerul din toţi rărunchii la acei militari până au început să tragă. Zece soldaţi au tras cel puţin o sută de gloanţe spre acel bărbat de la o distanţă de nici treizeci de metri. Numai trei din ele şi-au atins ţinta, şi acelea cauzând însă numai răni minore! Au tras în aer, în pământ, pe lângă el; nimeni nu a avut puterea să tragă eficient într-un om neînarmat, predat cu mâinile ridicate... A fost nevoie de un al patrulea glonţ tras în plin de acel comandat cinic… Aşa a murit acel nefericit, executat mişeleşte de la un metru distanţă…

Motivul exact pentru care acest cuplu bătut de soartă a fugit din Bulgaria spre România a rămas un mister, ca şi determinarea atât de categorică a acelui ofiţer venit din oraş de a-i ucide. Probabil tot comunismul s-a făcut vinovat şi de aceste crime, deşi ştiu bine că nu vreun regim totalitar a ucis-o pe biata femeie.

După o săptămână, primeam o medalie şi eram avansat în grad de acel comandant nemilos în curtea unităţii, de faţă cu toţi ceilalţi. Eram decorat pentru crimă! Venise iarna şi ningea uşor cu fulgi uriaşi. În timp ce stăteam inert şi insigna îmi străpungea pieptul uniformei… Un glas suav de femeie îmi şoptea la nesfârşit :

- Cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi…

………………………………………………………………………………........................

Revin cu greu din amintirile negre la căldura toridă din interiorul biroului meu. Domnişoara din faţa mea e năduşită toată. Îşi şterge cu eleganţă transpiraţia fină de pe frunte cu o batistă şi continuă să vorbească... Aud printre frânturi…

- O asigurare de viaţă cu noi este necesară din mai multe motive…

Deodata simt nevoia să o opresc. Straniu, au trecut ani mulţi de când am vorbit ultima dată. Rostesc clar, cu o voce hotărâtă:

- Domnişoară… Cătălina nu îşi poate opri spaima şi se prăvăleşte de pe scaun. Cade şi se ridică anevoios cu o privire consternată…

- Eu nu am nevoie de o asigurare de viaţă fiindcă sunt mort de foarte multă vreme…Femeia ţipă îngrozită şi fuge afară din birou.

Abia după ce închei fraza observ şi eu aburii reci care îmi ies din gură. Deşi camera e ca un cuptor încins, eu nu simt căldura. Parcă sunt înconjurat de un zid invizibil de aer rarefiat iar moartea însăşi, hâda… Ar sălaşlui în interiorul meu încolăcită ca un şarpe… Termometrul sufletului meu pierdut arată minus zece grade pentru eternitate…

Suflu încă odată gheaţa din plămâni în atmosfera fierbinte şi respiraţia mea se pierde în neant. Degetele îmi sunt degerate iar pielea are culoarea cenuşei. Gri închis, ca acel noiembrie blestemat…

……………………………………………………………………………………………………
SFÂRŞIT
……………………………………………………………………………………………………

[ Beta 2 ]

23-08-2006

04:20 AM [GMT+2]

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (6):


tulburator - de rac la: 18/10/2005 09:00:20
Cu adevarat tulburator acest text. Sfasaietor.

Dincolo de dramatism, insa, de incarcatura, eu cred ca este o pana cu talent. Daca mai exista si alte texte, de valoarea acestuia, ar merita publicate...
#79543 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
mie nu mi-a placut. e cam pat - de zaraza la: 18/10/2005 13:28:40
mie nu mi-a placut. e cam patetic, actiunea se desfasoara pe un singur plan, n-are subtilitatate si dat fiind ca se vrea o scriere dramatica, detaliile despre fizicul domnisoarei de la asigurari dau ca nuca in perete. imi aduce aminte de romanele lui d'anunzzio.

iar faza: Atingerea metalului rece mi-a injectat mercur in vene. e chiar hilara.

zaraza
#79575 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
mi-a placut foarte mult ideea - de Honey in the Sunshine la: 19/10/2005 16:11:29
stilul insa, e intr-adevar cam patetic si neslefuit. Daca ai mai lucra un pic la text ar iesi o povestioara interesanta.

P.S.: avand in vedere ca textul tau se vrea o short-story scurteaza partea legata de amintirea din armata, sunt o gramada de detalii inutile care nu-si au locul intr-un text de marimea asta si care dau impresia ca "bati campii".
_____________________________________________________
Membra SIMC - Securitatea Inchizitoriala Mister Cafenea
#79919 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
saracul om! - de popix la: 19/10/2005 19:20:06
daca e adevarat ce-a scris aici...nu e nevoie de analize literare, sa fiu al naibii.asta e o TRAGEDIE!

totusi sper sa nu fie adevarat.
poate ne scoate dansul din intuneric.
#79981 (raspuns la: #79919) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
dragalashilor - de Belle la: 19/10/2005 20:08:29
ma bucur ca v-am citit mai intai comentariile... desi se zice ca nu e bine sa te iei dupa ce zice lumea, in cazul asta merg pe mana voastra fiindca e clar ca o astfel de "povestire" nu e ce-mi trebuie sa citesc acum :)
mersic.....
#79998 (raspuns la: #79981) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
XenonIsis - de rayro la: 17/03/2006 19:55:37
Ce ai fi vrut sa se intample dupa publicarea textului?
#111906 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: