TODKRANK

***TODKRANK=bolnav de moarte; foarte grav bolnav.

Prima oră
În clasă era o linişte cumplită, apăsătoare. Să fi fost poate acea proverbială linişte dinaintea furtunii? Toţi stăteau în băncile lor, de parcă ar fi aşteptat ceva. Aşteptau un verdict. Sau le era teamă de ceva. Nu ştiam despre ce era vorba. Şi poate în mod normal asta m-ar fi îngrijorat, dar nu era cazul. Nu acum, fiindcă nu puteam să mă concentrez decât la arsura din stomacul meu. Să te ardă atât de tare stomacul încât să ai impresia că vomiţi doar ca să deversezi excesul de suc gastric. Simţit în gât gustul de bilă. Şi în jurul meu, peste tot, acea linişte necaracteristică. Nici nu ştiam ce oră aveam – nu ţineam minte, nu-mi notasem niciunde.
Un profesor mic şi gras, cu o barbă neagră, nu foarte mare, dar întinsă pe toată faţa, a intra în clasă, trântind uşa. A aruncat catalogul pe catedră. Nu-l ştiam pe ăsta. Nu mai făcusem ore cu el. Ne schimbaseră profesorul la vreo materie sau era poate o materie nouă. Îmi era imposibil să-mi dau seama. Stăteam cuminte în bancă mea, cu faţa crispată şi cu gânduri negre legate de ulcer.
Profesorul se uită la mine fix pentru o clipă. Eu nici măcar nu-mi puteam concentra privirea spre a lui. Mă uitam în jos. De abia îl observam. „Tu!” se răsteşte, arătându-mă cu degetul. „Tu n-ai ce căuta aici!” A mormăit apoi pentru el câteva cuvinte pe care nu le-am înţeles. Am avut impresia că le-a spus în franceză. „Ieşi afară, băiete! Nu mă auzi?! Nu-ţi ajunge că eşti prost, mai eşti şi surd? Afară!” Eram complet lipsit de reacţie. M-a luat de geacă şi m-a dus înspre uşă. M-a împins lipsit de forţă şi convingere, dar am înţeles mesajul. Profesorul ăsta mic şi gras nu mă vroia la ora lui. Pe de altă parte, nu puteam spune că vroiam să stau. Să fi predat franceză? Eu nici nu făceam franceză.
Am ieşit afară. Îmi uitasem lucrurile în clasă. Nu le uitasem, în fine, dar în virtutea inerţiei pur şi simplu le lăsasem acolo. Mi-a trecut prin cap să intru să-mi iau mapa, dar nu mai vroiam să văd faţa moşului. Aveam să aştept până se termina ora.
Am ieşit în parcul şcolii. Era frig afară. Fără vânt, fără ceaţă, doar un frig sec care ţi se cuibăreşte în oase. Vremea era foarte ciudată în ultima vreme. Ba frig, ba cald. Ba ceaţă, ba ploaie. M-am îndreptat pe o bancă. Deasupra ei era un panou cu rezultatele de la nu ştiu ce examen sau concurs. Nu putea să mă intereseze mai puţin. M-am aşezat pe bancă şi am scos o ţigare. Brusc m-a trecut un val profund de frig. Am aprins batonul de tutun şi am tras un fum. Evident, asta nu făcea decât să-mi adâncească senzaţia de greaţă şi de disconfort. Acum mai aveam şi problema frigului. Aş fi putut rămâne în şcoală, dar simţeam nevoie de o gură de aer proaspăt. Sau mai bine zis, simţeam nevoia să filtrez o gură de aer proaspăt. În orice caz, nu vroiam să rămân în şcoală.
Tremuram şi ameţisem. Nu mai puteam să mă concentrez. Am aruncat ţigara. Mă simţeam rău. Dar sunt două moduri în care te poţi simţi rău. Dacă eşti răcit sau te doare capul, e una – fiindcă ştii ce ai şi o să-ţi treacă. Dar când îţi simţi stomacul îndopat de acid şi când îţi pierzi câmpul vizual, devii confuz. Şi încep să-ţi treacă prin cap tot felul de chestii. Când te simţi rău într-un mod complet nou, unul dintre lucrurile la care te gândeşti e că n-o să mai scapi. N-o să mai ajungi la spital sau o să ajungi prea târziu. Exact cum vezi prin filme. Da. Exact. O să mori. Punct. Fără explicaţie.
Dar mai sunt şi o mulţime de alte gânduri care derivă. De exemplu, eu mi-am regăsit mintea într-un loc unde mai rar se află. Am realizat brusc că mă gândesc la Iisus – nu mă gândeam că o să mor şi că trebuie să profit de ultimele clipe ca să cer iertare pentru viaţa mea „desfrânată”. Nu. Nu mă gândeam la individul în sine sau la mântuire. Mă gândeam la povestea aia cu răstignirea. Îmi aduceam aminte de stigmatizaţi. Unii foarte credincioşi, care dobândeau din senin rănile lui Iisus – spatele, mâinile, fruntea, rana dintre coaste. În clipele alea îmi imaginam că port şi eu un stigmat, dar nu al lui Iisus. Pur şi simplu, de ce n-ar fi posibil să porţi stigmatul altcuiva? Să îţi apară rănile persoanei respective? Să ai viziuni scurte şi intense în care vezi lumea prin ochii persoanei ăleia? Mi se părea în întregime plauzibil.
N-am leşinat. Nu mi-am pierdut cunoştiinţa. Am zăcut aşa, amorţit de frig şi de greaţă. Ori greşisem eu clasa, ori o greşise profesorul gras şi bărbos. Nu puteam să fiu sigur în legătură cu nici una dintre variante. Memoria era incapabilă să-mi dea detalii despre sala de clasă în care stătusem sau despre feţele pe care le văzusem acolo. Aş fi putut pur şi simplu să fi nimerit în altă clasă. În cazul ăsta ar fi fost de aşteptat să mă întrebe cineva ce caut acolo. Sau poate toţi fuseseră atât de şocaţi încât deciseseră în mod tacit să se comporte cu mine ca şi cum aş fi fost nebun. N-au vrut să-mi spună nimic, ca să nu fac urât.
Priveam într-un loc fix. De fapt, în gol. Îmi treacea din nou prin minte visul cu femeia gravidă, sticla de votcă şi copilul mort, care-mi purta numele. Visul ăsta era autoindus. Era o obsesie. Încercasem de atâtea ori să scriu despre el, dar când luam pixul în mână toate ideile dispăreau brusc – sau mi se păreau prea penibile şi prea seci ca să merite scrise. Am clipit ca să scap de imaginea oribilă a avortonului bastard. Am aprins încă una. Am tras din ea şi am rămas în aceeaşi stare de suspensie.
Deodată, am simţit un pumn afundându-mi-se în stomac cu o forţă covârşitoare. Durerea instantanee e precedată doar de o frică reflexă şi subconştientă. Strângi din dinţi şi închizi ochii. Vrei să ripostezi. Dar nu poţi să te mişti. Simţi o slăbiciune în toate membrele. Şi poate că slăbiciunea asta fizică e doar un pretext pentru o altă slăbiciune.
A trecut de mine fugind. Nu l-am văzut decât din spate. Geacă galbenă de fâş gros şi pantaloni din blană de oaie. „Ne daţi ori nu ne daţi!” a urlat. M-am sprijinit de bancă şi am scuipat. Flegmă şi sânge. Durerea făcuse acum loc pentru gândul că s-a rupt ceva în mine. Hemoragie internă, ruptură de splină sau de diafragmă. Hernie. Stomac perforat. Am scuipat iar. Cine era ăla şi ce avea cu mine? De fapt, nu conta. Aici nu-i trebuia un motiv. Doar aşa, de distracţie. Idiotul!
M-am dus la baie. Senzaţia neplăcută din stomac nu-mi trecuse. Nu era clar dacă era doar hiperaciditatea sau vânătaia imensă care-mi ocupa acum abdomenul în cea mai mare parte. Transpirasem şi picăturile de apă îmi şiroiau pe piele.
Tot felul de indivizi începuseră să iasă în pauză. Nici o faţă cunoscută. Mă simţeam străin, dar asta nu era ceva nou. Până acum, profesorul mic şi gras ar fi trebuit să plece de la oră. M-am îndreptat spre clasa mea. Era deschisă, dar toţi plecaseră. Pe tablă scria mare „Ora de istoria artelor fine în sala 17A”. Unde să fi fost şi asta? Undeva în partea cealaltă a şcolii. Şi ora de istoria artelor fine? De când aveam eu ora asta?
Era de-a dreptul ciudat. Poate greşisem clasa odată, dar acum? Dacă ar fi fost aşa, nu nimerisem şcoala care trebuie. Sau poate chiar... dar nu aveam cum să fie aşa.
Mapa îmi dispăruse. Poate o luaseră ceilalţi şi o duseseră în sala 17A, oriunde ar fi fost şi aia. Sau poate pur şi simplu dispăruse.
Merg pe holul lung. Nici urmă de sala 17A. Fac dreapta şi intru pe un coridor mai îngust. Într-un colţ întunecos e o plăcuţă pe care scrie 17B. Intru să întreb dacă ştie cineva unde e sala pe care o căutam.
„Nu mai există sala 17A. S-a mutat aici. Probabil că eşti aici pentru cursul de istoria artei fine” mi-a spus o tipă brunetă, cu ochelari, scundă şi destul de urâţică.
„Aşa s-ar părea”
Uşa s-a trântit. În spatele meu, idiotul îmbrăcat în fâş galben şi pantaloni de blană. Avea faţa negricioasă.
„Atunci trebuie să rămâi aici”
A doua oră
Am îngheţat. Nu ştiam ce să fac. Era exact în dreptul uşii. N-aveam pe unde să ies. M-am îndreptat spre singura bancă liberă, unde era de fapt şi mapa mea. M-am aşezat. Nesiguranţă, frică. Stăteam pe ace. Îi simţeam pe toţi cum mă priveau, în clasa aia întunecoasă şi mohorâtă.
Cu siguranţă, nu ajunsesem unde trebuie.
Devenea din ce în ce mai deranjant. Deodată uşa se deschide, lovindu-l în spate pe idiot. Tuşind, în clasă intră un profesor cu o faţă bolnăvicioasă şi trăsături indistincte. Îşi ţinea capul întors într-o parte, de parcă ar fi vrut să nu fie văzut. Semiîntunericul din clasă nu mă lăsa decât să-i văd pielea uleioasă de pe faţă, cu o nuanţă ce trecea de la galben aproape de maro-verzui. Şi el aruncă pe masă catalogul.
„Scrieţi!” spune cu vocea răguşită, tuşind.
Toţi îşi deschid caietele şi se pregătesc să scrie. Toţi fac acelaşi lucru. Mai puţin eu. Eu, dezorientat, privesc în jur.
Profesorul continuă:
„Ampermetrele se leagă în paralel, iar voltmetrele se leagă în serie”
Se aşează la catedră. Deschide servieta. Scoate un ziar ponosit. „Să învăţaţi pentru data viitoare, că vă ascult.”
Mi s-a părut că din spate aud un glas feminin spunând „Capetele de păpuşă se leagă în serie, iar pensulele se leagă în paralel”.
Nu m-am putut abţine şi am zis cu un ton grav: „Domn profesor, mă scuzaţi... dar nu se leagă ampermetrele în serie şi voltmetrele în paralel?” Profesorul s-a ridicat în capul oaselor: „Adică, tu te crezi deştept? De unde ai venit tu, să te crezi atât de deştept? Ha?! Crezi că o să ajungi departe sau ce?” Mă fixase cu privirea. Avea un ochi semnificativ mai mare decât celălalt. Globul ocular părea să-i pulseze de nervi. S-a lăsat înapoi în scaun şi a reluat lectura ziarului.
De ce spusesem asta? Atrăsesem atenţia, ceea ce nu era chiar de dorit în situaţia mea. Mi-o făcusem singur. Ar fi trebuit să mă abţin. Să tac. Acum toţi se uitau la mine cu privirile unor animale de pradă care îşi simţeau teritoriul ameninţat. Vroiau să mă sfâşie. Clar. Când profesorul ăsta avea să plece, urmau să mă devoreze.
În spatele meu, o roşcată, probabil cea cu capetele de păpuşi, îşi butona ostentativ telefonul. M-am uitat la ea şi tocmai atunci l-a dus la ureche. Nu spunea nimic. Doar asculta şi râdea în surdină, din când în când. Era grăsuţa şi imaginea ei, faţa ei – îmi erau indiferente. Dar totuşi îmi aminteam ceva când mă uitam la ea. Dar ce? De obicei, am memoria vizuală bună.
Trebuia să mă calmez. Dacă vroiam să ies din situaţia asta cu toate oasele întregi, trebuia să nu mai fiu atât de nervos. În pauză, puteam să plec fără probleme. Puteam să găsesc sala 17A şi să las la o parte toată întâmplarea asta absurdă. Totuşi, idiotul care m-a pocnit, ce vroia?
Am privit spre zidul vopsit cu un lac gălbui, pe alocuri lucios. L-am atins cu degetul. Am apăsat. Deodată, degetul a început să se afunde ca într-o plastilină. Tot mai mult. Şi deodată, aluatul gălbui părea că s-a întărit. Sau mai bine zis, părea să se fi strâns împrejur, încât să nu-mi mai pot eu mişca degetul. Puteam doar să zvâcnesc în interior, dar nimic mai mult. Durerea de abdomen m-a lovit din nou. Ca un camion în viteză. Dar de data asta era altfel. Era o arsură în carne, nu în stomac. Simţeam că mă mănâncă pielea, că devine neîncăpătoare şi că trebuie să se exfolieze. Cu mâna liberă, mi-am ridicat cămaşa şi am văzut vânătaia – se extinsese şi căpătase o culoare ciudată. Nu doar cianotică, ci şi puţin verzuie. Dar nu se putea aşa ceva – mi se părea. Deliram din cauza durerii. Restul corpului îmi îngheţase – mâinile, picioarele, fruntea. Doar abdomenul îmi ardea ca un cuptor.
Aluatul din perete se strângea tot mai tare în jurul degetului meu şi nu puteam să-l eliberez. Am tras cu putere, dar eforturile mele erau zadarnice. Am auzit vocea deja inconfundabilă a idiotului, spunând: „Şi eu, bă, şi eu!” După care a urmat un cor strigând cu putere: „Tu, nu! Noi, da! Toţi!” Şi apoi ţipătul ascuţit al roşcatei, ca un pahar de şampanie spărgându-se la viteză mare de un perete.
Brusc, degetul a ieşit din perete, lăsând o gaură. Materialul devenise din nou moale. Lacul gălbui părea încet şi inobservabil să se scurgă. Fata urâţică s-a uitat la mine şi mi-a zis, privind pe deasupra ochelarilor: „Totul se dărâmă. Totul se scurge. Nu vezi? O să mori. Şi tu. Şi noi. Nu mai contează dacă eşti bun sau rău. Nu mai contează dacă eşti vinovat de ceva. Toţi merităm să murim. Cel puţin, aici.”
Profesorul îşi pusese ziarul în servietă şi se pregătea să plece. Primul meu reflex a fost să mă uit la ceas şi să văd că trecuseră într-adevăr cincizeci de minute. Mă gândeam să merg în spatele profesorului şi să evadez din sala 17B fără să-i mai confrunt pe idiot şi pe prietenii lui.
Dar n-am reuşit să mă ridic din bancă. Aproape toţi din sala 17B m-au încercuit, cu privirile lor agresive şi lipsite de profunzime. Din rucsace, din buzunare, nu ştiu de unde – fiecare a scos o doză de Cola. Nu înţelegeam ce înseamnă toate astea. De ce mi se întâmplau tocmai mie? Cu siguranţa, asta era cea mai proastă întrebare în momentelele alea.
Tipa roşcată, încă cu telefonul la ureche, s-a răstit la mine: „Ce ai cu mine? Ce?! Nu înţelegi?! Nu e momentul acum!” Nu îmi dădeam seama dacă era vorba despre conversaţia de la telefon sau de situaţia mea. Ceilalţi au început şi ei să strige: „Haide! Recunoaşte.” „Nu mai ai ce face acum. Nu mai poţi schimba nimic.” „Acceptă-ţi pedeapsa!” Apoi s-au oprit brusc, ca şi cum ar fi aşteptat răspunsul meu. De fapt, ca şi cum eu ar fi trebuit să spun ceva, dar aş fi uitat replica din scenariu. Au continuat apoi pe acelaşi ton: „Nu mai scapi de aici! Nu mai scapi!” Cel în geaca galbenă de fâş nu zicea nimic. Tăcea şi privea din umbră, cu un rânjet infatuat.
Deodată, tipei roşcate i se ia telefonul de la ureche şi îi este aruncat pe jos. I-l luase o babă scundă şi cocoşată, cu pielea lividă, doar cu ochii negri. Dăduse cu el de podea şi-l călcase cu cizma de cauciuc rupturoasă. „Gata!” a zis baba. Pentru o clipă, s-a lăsat o linişte tensionată. Apoi locatarii sălii 17B încep să ţipe. Cât îi ţineau plămânii. Un ţipăt care aproape ar fi făcut geamurile clasei întunecoase să se spargă. Baba m-a apucat de braţ şi mi-a zis: „Mai bine pleacă acum! Nu mai trebuie să stai.” Baba mi-a luat mapa albastră de pe masă, a deschis un fişet metalic, a intrat acolo şi s-a închis înăuntru. Pe uşa fişetului scria „Diriginte”. Ţipătul continua.
A treia oră
Am plecat de acolo în cea mai mare grabă. Holurile parcă nu mai erau aceleaşi. Dinspre sala 17B mi se părea că am ieşit pe un coridor mai îngust şi mai întunecos. Apoi am mers la dreapta şi încă odată la dreapta. De abia aşa am ieşit în holul principal, pe care îl ştiam mai bine. Am continuat să umblu de nebun.
Arsura de pe abdomen nu îmi dădea pace. Mi-am ridicat din nou cămaşa. Priveliştea care m-a întâmpinat dedesubt nu era una prea frumoasă. Rana tindea acum semnificativ spre verde şi părea să fie acoperită cu o răşină unsuroasă. Când am atins-o cu degetul, am simţit suliţi săgetându-mi spatele pe partea diametral opusă. Dar ce era mai rău nu realizasem încă: răşina verzuie avea un miros rânced; un miros încărcat şi putred; un miros al morţii.
M-am aşezat pe holul acum părăsit, sub o fereastră. Nimic nu mi se mai părea cunoscut în şcoala aia, dar fereastra asta avea ceva ciudat. Îmi amintea de ceva – deşi nu puteam spune despre ce era vorba. În orice caz, însemna ceva pentru mine. Ca şi cum lângă ea m-aş fi simţit în siguranţă.
Stăteam cu fundul pe cimentul rece. Fumam. Mă gândeam din nou la arsura de pe stomac. Mă gândeam la Iisus, la Răstignire şi la stigmatizaţi. Mă gândeam că sunt bolnav de moarte şi că n-o să mai scap. Trăgeam cu poftă din ţigare, ca şi cum ar fi fost ultima. Să fi fost o infecţie? Sau o ciupercă? Un parazit?
Deja simţeam cum mă desprind de lume – doar în sensul că înceta să mă mai intereseze. Infecţia mea şi idiotul cu fâş galben, problemele mele cele mai mari, încetau să mai conteze. Poate moartea nu te aşteaptă pe partea cealaltă a unui tunel de lumină. Poate o găseşti chiar înainte să ajungi la filtrul unei ţigări, printre nicotină şi dezinteres.
Nu mă mai durea. Dar aveam impresia că dacă mă mişc sau respir mai adânc, pielea abdomenului se desprinde de carne. Ca şi cum ar fi existat o bula cu aer între ele.
Am aruncat mucul de ţigare, aprins, într-un panou cu nu ştiu ce. Mi-ar fi plăcut să ia foc. Am mai aprins una. De data asta, culoarea cianotică părea să-mi fi migrat în degete. Putea să fie de la frig, dar dată fiind situaţia, mă cam îndoiam de asta. Nu mă usturau, nu mă dureau, doar le simţeam amorţite. Am aruncat-o şi pe a doua în acelaşi panou. Dar flăcările întârziau să apară.
Am decis să nu mor cu fundul pe cimentul rece. M-am ridicat şi am vrut să plec de la şcoală. Am ieşit în curte şi m-am îndreptat spre poartă, dar chiar atunci un jandarm m-a apucat de cămaşă şi m-a întrebat: „Unde crezi că te duci?” „Acasă” „Da, da, s-o crezi tu! În nici un caz. Nu aşa devreme. Tu nu vezi cât e ceasul? Ha! Poate mai încolo! Du-te la ore.”
Încă doi jandarmi erau afară, în faţa porţii. Aş fi putut cel mult să sar gardul şi să ies prin spate. Dar nu aveam de gând să fac asta. E puţin cam greu de explicat, dar să zicem că atunci când ai jumate din trunchiul corpului în putrefacţie, nu îţi mai prea arde de sărit garduri.
Am intrat iar în şcoală. O femeie şi un bărbat, cam între două vârste, s-au îndreptat spre mine. Amândoi blonzi. Ea plângea, el nu mai avea mult. „Ce mult ne bucurăm să te vedem!” spune femeia „Ne-am făcut griji din cauza ta. A trecut atât de mult de când am vorbit” a continuat el. Când te uiţi la un film înregistrat prost, vezi că sunetul e decalat de imagine. Aşa se întâmpla şi în cazul lor: întâi li se mişcau buzele şi abia după două secunde auzeai ce spun. „Ai grijă de tine!” spune blonda, iar bărbatul îmi dă o locomotivă de jucărie şi îmi zice: „Sper să-ţi fie de folos”. Am luat-o şi i-am mulţumit. I-am salutat pe cei doi şi am mers mai departe pe holurile pustii. Am auzit-o pe femeie cum a izbucnit şi mai tare în plâns. Nu înţelegeam de ce şi într-un fel îmi părea rău de ea. Dar în momentele alea, cred că lucrurile aveau nevoie de un motiv serios înainte să se întâmple.
Pe un alt coridor lăturalnic, un tip cu o cutie în braţe se chinuia să încuie o uşă. „Vrei să mă ajuţi puţin, te rog?” Am dat din cap în semn că da şi am încuiat uşa. „Ce faci?” l-am întrebat. „Mă mut. Într-un univers paralel. Ăsta pare să fie destul de pustiu. Şi am auzit că se prăbuşeşte. S-ar putea să nu fie singurul” mi-a răspuns zâmbind. Am mers cu el până la capătul holului. El mi-a zis: „Mulţumesc pentru ajutor. Mi-ar plăcea să ieşim la o bere, dar tu nu poţi pleca de aici. Cel puţin, nu încă. Mai vorbim. Şi încă o chestie: cred că ar fi mai bine să nu deschizi nici una din clasele încuiate.” A intrat pe una din uşile care duceau spre subsol. A rămas la mine un mănunchi de chei, unele mai mari şi altele mai mici. Nu ştiam care dintre ele se potriveşte unde, dar am zis că e bine să le păstrez.
Boala mea nu dădea semne să se oprească. Vineţiul din coate şi de pe braţe deja tindea spre negru, abdomenul era aproape mov. Nu ştiam faţa în ce stare îmi era, dar după sentimentul acut de amorţeală din buze puteam doar să presupun că nu prea bine. Picioarele arătau aşa cum am presupus mereu că ar arăta cele ale unui bolnav de gută. Dacă stai să te gândeşti, pare înfricoşător, dar atunci când ţi se întâmplă ţie, toată frică ţi se cuibăreşte în suflet şi nu mai pare nici atât de ciudată, nici atât de străină. Începi să crezi că e un coşmar din care te trezeşti. Începi să speri că-ţi va trece ca prin minune. Sau vrei măcar să mori fără chinuri.
Nu îmi mai dădeam seama cât de mare putea să fie şcoala aia. Câte cordioare şi câte săli putea să aibă? Câte ferestre şi câte uşi? Dacă făceam dreapta sau stânga pe un coridor, găseam un altul pe care nu îl mai văzusem niciodată. Era neclar dacă dezorientarea era cauzată de boala care mă măcina din interior sau mă plimbam printr-un labirint care îşi schimba mereu forma.
La un moment dat, ceva ciudat s-a întâmplat. Pe podeaua unui coridor, care se întindea mai mult decât mă aşteptam, erau plăci de gresie: una albă şi una negră. Ca o tablă de şah. Doar că undeva la mijloc alternanţa asta se rupea – pe acelaşi rând, în lungimea holului, erau câte două plăci albe şi câte două plăci negre. În celălalt capăt era un individ care părea să vorbească cu cineva. Pe interlocutorul său însă nu-l vedea şi puteam doar presupune că se află după colţ. Cu cât mă apropiam de liniile cu plăcile prost aranjate, cu atât mi se părea că respectivul seamănă într-un izbitor de mult cu mine. Putea să fie doar o coincidenţă. „Omule, ai cumva idee pe unde suntem?” Nu mi-a răspuns. Apoi s-a întâmplat ceva destul de ciudat: l-am strigat pe numele meu. Tipul a întors capul, dar nu părea să mă vadă. Am ajuns la cele două linii şi mi s-a părut că m-am împiedicat. Am încercat din nou să trec, dar n-am reuşit. Ca şi cum ceva mă împiedica. Un zid. Sau o oglindă? Am lovit cu pumnul în peretele invizibil, dar nu m-am ales decât cu o durere cruntă a mâinii deja învineţite. Mi-am luat avânt şi am vrut să sar prin el. Am simţit o izbitură puternică, ca şi cum aş fi dat într-un perete real şi am căzut pe jos. Sub mine însă nu mai era modelul alb-negru al gresiei. Doar câteva picături de sânge pe un ciment gri-uniform. Când m-am ridicat, sosia mea nu mai era de găsit. Însă mi s-a părut că întrezăresc o siluetă după colţ. Şi un râs înfundat, puţin malefic, puţin penibil. Am alergat să văd cine e, dar am ajuns suficient de repede încât să văd un personaj scund şi ponosit trecând după un alt colţ. L-am urmărit o vreme, dar nu reuşeam niciodată să-l prind pe nenorocitul de pitic. Îl vedeam mereu cum făcea stânga sau dreapta pe un coridor nou, dar niciodată nu-l ajungeam din urmă. Nenorocitul de pitic – îl auzeam mereu răzând înfundat şi condescendent.
La un moment dat, am ajuns la nişte scări. M-am uitat în jos. M-am uitat în sus. Nici urmă de pitic. Mi-am tras răsuflarea şi deodată am auzit din spatele meu: „Bau!” Piticul m-a împins pe scări cu atâta forţă încât mi-am pierdut echilibrul şi am căzut până jos. Ultimul lucru pe care îl ţin minte e imaginea unui tavan gălbui. Râsul se pierdea undeva în fundal.
A patra oră
Vedeam luminatorul unui pod prăfuit. Soarele îmi bătea în ochi extrem de enervant. Am vrut să mă ridic sau măcar să-mi duc mâna la ochi. Dar am văzut că nu pot. Eram imobilizat. Ca un şobolan prins în cursă. În ghearele pisicii.
Când eşti legat de o masă, ultimul lucru pe care vrei să-l auzi e un zdrăngănit metalic. Serios. Prin faţa ochilor ţi se perindă automat bisturie şi alte ustensile chirurgicale. Întotdeauna, cel mai mult m-a îngrozit însă noţiunea de depărtător de coaste. Mi-a fugit mintea din nou la dorinţa de a muri fără chinuri. În situaţia aia, începi să apreciezi viaţa. Începi chiar să apreciezi o doza suficientă de anestezic. Morfină. Poate asta arată laşitate, dar îţi e mai frică de durere decât de moarte. Întunericul de după marele moment e preferabil bisturiului de dinainte. Cred.
Iisus răstignit pe crucea lui şi stigmatizaţii ăia. Rănile de pe frunte. De pe spate. Piloanele bătute în mâini – de fapt, în încheieturi. Şi mutarea decisivă – suliţa înfiptă între coaste. Sânge şi apă. Moarte. Am uitat ceva? Iisus n-a murit din cauza răstignirii – asta l-a făcut doar să leşine. Suliţa înfiptă între coaste l-a omorât. Sau cel puţin, aşa am auzit.
Doi indivizi vorbeau. La început nu am înţeles ce. Era un mormăit indistinct. Căutam cuvinte cheie: incizie, autopsie, îmbălsămare. Dar nu le-am găsit. Mi-am dat seama că erau doi bărbaţi. Distingeam puţine din câte spuneau ei, dar totuşi am înţeles asta:
„Dacă îţi reuşeşte operaţia asta, ţi-ai luat gradul.”
„Da, sper să reuşească. Chiar am emoţii.”
„Nu-ţi face griji. Mai e şi maine o zi când să încerci.”
Sunetele păreau alungite şi reverberate. Începeau fade, dar se finalizau ascuţite. Ca şi cum camera ar fi fost un cilindru lung de tablă. Nu-i vedeam pe cei doi. Nu-mi puteam întoarce capul, iar gâtul îmi era înţepenit. Vedeam doar nişte siluete, nişte umbre, care acopereau parţial luminatorul.
Poate a fost din cauza fricii, poate din altă cauză, dar când am auzit „Începi incizia de aici” am leşinat. Am simţit ceva rece pe abdomen. Siluetele întunecate şi luminatorul au intrat în ceaţă. Totul s-a făcut negru.
A cincea oră
Prima dată am văzut-o vorbind şi după aia am auzit-o. Mi-a spus că ei pleacă şi m-a întrebat dacă vreau să rămân în clasă. Am ridicat capul de pe băncă şi i-am spus că da. Tipa asta era scundă, blonduţă şi avea o faţă nejustificat de zâmbitoare tot timpul. Foarte copilăroasă, într-un sens enervant şi plictisitor. Avea rucsascul pe umăr. O cunoşteam. După toată aventura aia lugubră, mă trezeam şi îmi făcea plăcere să văd o faţă cunoscută. Fata a plecat.
Am privit în jur şi totul revenise la normal. Pereţii nu mai erau de gelatină. Pielea nu mai era putrezită; nici galbenă, nici cianotică, nici verde. Holurile îmi păreau iarăşi familiare. Am răsuflat uşor. M-am aşezat pe scaunul de la catedră. Nu fumasem niciodată în clasă şi mi se părea un moment oportun să încep. Da! De ce nu? Am aprins ţigara şi am fumat privind pe fereastră. Ce vis ciudat totuşi!
E senzaţia că întâi eşti surprins şi abia apoi realizezi de ce. Poate e vorba de percepţie extrasenzorială sau poate e doar întârzierea naturală a unor regiuni din creier. Mi-a spus: „Ai o ţigară şi pentru mine?”
Era el. Piticul. Mi-a rămas fumul în gât şi abia m-am abţinut să nu tuşesc. „Scuză-mă pentru scena de mai devreme. Dar altfel n-ai mai fi scăpat de mucegaiul ăla urât. Ştii că era un mucegai, nu? Te-ar fi mâncat de viu. De fapt, trebuie să-i mulţumeşti doctorului, nu mie. Ştii tu – doctorului” a râs sec şi mi-a făcut cu ochiul stâng „Sunt multe de explicat. Ai timp de o cafea? Fac cinste.”
Am dat din cap în sens afirmativ şi l-am urmat. Faţa lui de copil îmbătrânit era urâtă. Aspectul unui băiat de ţăran care merge la şcoală în prima zi, aşa că e îmbrăcat la costum. Îmi aducea aminte de coperta unei cărţi – „Microbul”. Avea haină şi pantaloni negri şi o cămaşă albă. Toate erau prea mari pentru el. Vocea prea groasă pentru un băiat, prea nazală pentru un bărbat.
Am coborât pe scări.
„Vreau să-ţi explic cum stă situaţia, ca să ştii. Nu stă de datoria mea s-o fac, dar nici nu mă deranjează, înţelegi?” Îl priveam, îl ascultam. Mă împinsese pe scări, dar totuşi părea să fie singura mea şansă de a afla ceva util despre locul ăsta. „Eu sunt tipul care face curat, înţelegi? Eu trebuie să curăţ totul, ca să nu rămână reziduuri după ce se prăbuşeşte lumea asta. Ai fost avertizat că se va prăbuşi. Poate n-ai vrut să crezi, dar asta e treaba ta. Cum poate să se prăbuşească, probabil te întrebi. Păi e simplu. Ca la selecţia naturală, când nu mai e loc pentru o specie, pac! Dispare. Eu sunt aici ca să mă asigur că e ca şi cum nu ar fi fost niciodată. La animale, mai rămân fosile şi tot felul de urme. Aici nu.”
Nu ziceam nimic. Coborâserăm până în beci. „Bănuiesc că mai ai cheile de la cel care s-a mutat” M-am căutat în buzunare şi le-am găsit. Piticul a deschis o uşă. Înăuntru părea să fie un bar. Nu erau luminate decât două mese – şi astea incomplet – restul era căzut într-o beznă deasă. Din întuneric, se auzea o melodie instrumentală ce acompania un vocal într-o limbă pe care n-o cunoşteam.
„Aşa deci... să-ţi spun mai departe. Lumea asta oricum o să dispară. Dar există două căi. Ori dispare rapid şi curat. Ori durează mai mult. Care ar fi problema? Tu. Totul e în funcţie de tine. Tu eşti cel care mai împiedică prăbuşirea. Totul ar fi trebuit să dispară – încă de mult. Aşa cum s-a mai întâmplat de atâtea ori. Dar tu ... tu ... întârzii lucrurile.”
„Şi ce aş putea să fac?”
„Să pleci.”
„Am vrut. Nu m-au lăsat ei. Poliţaii ăia de la poartă.”
„Atunci erai bolnav. Arătai ca un cadavru. Nu puteau să te lase să pleci. Ai fi răspândit boala sau cine ştie. Ai fi făcut ce se întâmplă aici să se răspândească. Dar acum eşti sănătos. Poţi pleca. Putem să ne vedem de treabă amândoi.”
„Şi dacă nu vreau?”
Piticul a zâmbit cu subînţeles.
„Mi-era teamă că o să spui asta. Să-ţi explic... Pe scurt, o să mori. O să te îmbolnăveşti din nou şi o să mori. Doctorul n-o să mai fie aici. Ştii tu – doctorul. Oricum, nu ar mai putea să te ajute. Pur şi simplu, o să vină tipul ăla cu geaca de fâş sau roşcata sau alt personaj pe care nici măcar nu-l cunoşti şi o să te îmbolnăvească din nou. În lumile astea instabile, e din ce în ce mai puţin loc pentru toate personajele. Evident, unele dispar primele. Şi crede-mă, se lasă cu sânge Se omoară între ele, de obicei, doar ca să-şi facă loc. Acum îl înţelegi şi pe ciudat ăla cu fâşul galben, nu?”
Mă gândeam. Între timp, a venit chelnerul cu două cafele. Le-a pus pe masă. Abia apoi am observat că era de fapt profesorul care m-a dat afară de la prima oră. Mi-a pus mâna pe frunte şi mi-a zis:
„Le pauvre garçon! Le pauvre fils!”
Piticul a zâmbit şi a continuat să vorbească cu el. „Te-a dat afară doar ca să te scape. Ştie ce are să urmeze. Îmi spune că îi pare rău şi că nu ar vrea să se întâmple asta.” Chelnerul a plecat.
Imaginea piticului era cufundată în umbră. Nu puteam să-l mai văd clar. Dar am auzit că zdrăngănea ceva în aer. Ca şi cum ar fi vrut să facă zgomot cu o cutie de chibrituri. „Vrei să rămâi fiindcă ţi-am luat ceva ce-ţi aparţine. Aha! Asta... M-ai văzut atunci. Ţi-am luat ceva – fie că ţi-ai dat seama sau nu. Ţi-am luat o oră. Ţi-am furat pur şi simplu o oră, în care nu mai ţii minte ce s-a întâmplat. Tu vrei să rămâi aici, crezând că îţi pot înapoia ora. Din păcate, nu pot face asta. Şi chiar dacă aş putea, nu aş vrea.”
„Despre ce oră vorbeşti? Nu ţin minte.”
„Cantitatea de muncă depusă tinde spre infinit în timp ce timpul rămas tinde spre zero. Corolar: dacă ultima clipă n-ar exista, nu s-ar mai face nimic. Legile lui Murphy – de astea îţi aminteşti ceva?”
„Da. Să zicem.”
Figura piticului era afundată acum complet în întuneric. Nu se vedea decât vârful aprins de la o ţigară, plimbându-se prin aer. Oare să fi stins chelnerul unele din lumini. Muzica continua – chitară şi tobe, cu un vocal într-o limbă pe care n-o înţelegeam. Mi s-ar fi părut că totul e cântat invers, dar nu puteam să-mi dau seama.
Piticul a suflat un norişor înspre mine. „Bănuiesc că nu are rost să te conving să pleci, nu?”
„Nu prea. Dacă ar fi fost vorba de altceva, poate. Dar totuşi, e vorba de o oră pe care mi-ai furat-o.”
„Cum vrei. Nu pot să te oblig. Hai totuşi să ieşim de aici.”
Ne-am terminat cafeaua şi ne-am continuat drumul prin şcoală. „Să-ţi arăt ce se întâmplă cum un univers muribund”. Am mers pe coridoarele care constituiau din nou un mister pentru mine, până am ajuns la sala 17B. Piticul a deschis uşa folosind cheile mele – le luasem de la tipul care se mutase.
„Prima dată, personajele încep să se omoare, fiindcă lumea nu mai e capabilă să le susţină pe toate. O mai ţii minte pe roşcată? Uite, ea e.”
Într-adevăr, o femeie roşcată, îmbătrânită, care nu semăna absolut deloc cu fata cu telefonul, mătura pe jos. La început n-am realizat, dar apoi lucrurile au devenit clare: femeia curaţă de pe jos bucăţi – membre – în general, nu erau decât mâini şi picioare. „Asta a mai rămas” a spus roşcata. Aduna totul într-un colţ.
Am continuat să merg alături de pitic. A deschis o altă clasă, de dată asta, clasa din care ieşise tipul cu cheile:
„Şi apoi, se face vid, frig şi întuneric.”
Clasa era complet goală. Nu mai avea absolut nimic. Nici ferestre, nici podea, nici tavan – nici spaţiu. Nici lumină – acelaşi întuneric în care îl văzusem cufundat pe pitic. Nu se mai vedea decât un nimic pur, în care dacă păşeai, ai fi căzut pentru totdeauna fără să loveşti niciodată fundul.
„Aici nu mai există nici timp. Aşa că nu ştiu de ce te mai cramponezi de o oră. Şi oricum, să nu-ţi vină vreo idee” a spus piticul zâmbind. Se gândea că poate o să-l arunc în neant. Nu era o idee rea.
Am mai mers cu el până în curtea liceului.
„Mi-am făcut datoria şi ţi-am explicat cum stau lucrurile. Sigur nu te pot face să te răzgândeşti?”
Am dat din cap în semn că nu. Mi-a întins mâna.
„Atunci, o să ne mai vedem. Cu siguranţă. Dar cu siguranţă, atunci nu vor mai fi circumstanţe atât de plăcute.”
Piticul a plecat şi a mers pe o alee, care mergea probabil undeva în spatele şcolii. Pe alee respectivă era un copac rupt, scos din rădăcini şi culcat la pământ.
Dincolo de porţile păzite de cei trei jandarmi, l-am văzut din nou pe cel care semăna cu mine. Am strigat din nou propriul nume. A întors capul, dar şi-a văzut de drum.
Mă simţeam deja ameţit. Nu mă mai puteam ţine pe picioare. Am mers în sala în care se desfăşurase prima oră. Nu eram sigur dacă mai aveam să găsesc ceva acolo – putea să fie din nou un vid complet.
Am ajuns. Clasa era, dar era goală. Tuşeam puternic. Am dus mâna la gură – sânge. Dar nu sânge deschis la culoarea, ci întunecat – aproape negru. Mâinile şi picioarele îmi amorţiseră. Privirea se pierdea în ceaţă. Nu mă mai puteam concentra nicăieri.
Am deschis cămaşa şi mi-am văzut din nou abdomenul învineţit. Picioarele. Degetele. Braţele. La fel. Buzele îngheţate.
Da, din cauza idiotului ăluia pornise totul. Acum o ştiam prea bine. Lumea fusese încă la locul ei, înainte de idiotul ăla.
Şi roşcata. Da. Înţelegeam de ce mi se părea cunoscută. Numele ei. „O chema...” Vroiam să spun cu voce tare cum o chema. Am vrut să strig, dar m-am înnecat. Mai bine, fiindcă dacă aş fi reuşit să strig, cu siguranţă s-ar fi prăbuşit lumea brusc. Şi nici măcar n-o cunoşteam.
Am scos o ţigară şi am fumat. Mâinile îngheţate îmi tremurau. Am privit pe geam. Pe cer se adunaseră norii, pentru a da cel mai înfricoşător spectacol: partea de apus a cerului eram complet afundată în întuneric; ca şi cum ar fi fost noapte; cea mai negră noapte; în partea de răsărit era însă o zi ca oricare alta – cu cer senin.
„Casa celor...”
Cum se putea asta? Pereţii se scurgeau acum ca o bucată de ciocolată fierbinte. Deveneau amorfi. Obiectele îşi pierdeau consistenţa şi intrau în podea. Se topeau. Crăpau. Se rupeau. Nu mai era clar ce era ce.
„O coajă de banană.”
Trăgeam cu putere din ţigare. Ca şi cum acolo ar fi putut să-mi fie salvarea. Nu ştiam ce ţigari erau. Nu am ştiut niciodată. Dar, de fapt, nu aveam de unde. Nu aveam de unde să ştiu. Nu fumam ţigările mele. Nu le alesesem eu.
„Pe munte, izolaţi!”
Era ca şi cum în lumea asta, mie mi se dădeau nişte ţigări să le fumez.
„50 de metri.”
Ca şi cum în lumea asta, mi se dădeau diverse lucruri şi eu nu puneam întrebări. Nu conta dacă erau penbile – unele îmi făceau plăcere.
„Periuţa de dinţi.”
Un pix pe banca mea. Aud vocea unuia dintre cei care mă operase: „Culoarea asta nu-mi place, domnule doctor.”
„Film, nu serial.”
Un leopard în faţa sălii. „Nici mie nu-mi placea culoarea, domnule profesor. Ceilalţi or şti? Sau n-o să-şi dea seama nimeni?”
„Asta e penultima dată când vin aici.”
Pereţii se cutremurau şi tavanau s-a fisurat. Geamurile s-au spart, iar cioburile s-au scurs pe jos.
„Vreau o ciocolată!”
Afară ningea cu fulgi mari, sclipitori de te orbeau, culoraţi strident şi în toate nuanţele. Ca o melodie complet absurdă şi enervantă, aproape un bâzâit enervant, tehno ambiental, care nu înseamnă nimic pentru nimeni, dar ţie îţi place.
„... o mie de cadavre”
Îmi pierdeam cunoştiinţa. Ţigara mi-a căzut din mână şi m-am lăsat pătruns de frig şi de moarte. Todkrank.
A şasea oră
Cadavrul lui rămăsese în penultima bancă. O carcasă deshidratată, cu o expresie de teroare îngheţată pe faţă. Un corp complet inert. Pielea era vineţie şi uscată. Ridată, ca o smochină ţinută la soare. Fata cu rucsacul în spate a venit şi s-a aşezat în banca de lângă cadavru.
O clipă mai târziu, s-a ridicat, ca şi cum ar fi realizat ceva de-a dreptul şocant. A privit câteva clipe înspre corpul lipsit de suflu, după care i-a spus unui coleg mai înalt, care tocmai intrase în clasă: „Auzi, n-ai vrea te rog să deschizi geamul? E mult prea cald aici.”
Tipul deschide geamul şi întreabă: „Tu ai învăţat la istoria artelor?”
„A, nu. Păi a zis profa că predă. Nu ne ascultă.”

O oră prea târziu
Era o garsonieră mică şi nasoală, dar destul de îngrijită. Era a lui. Un dulap de haine, o bibliotecă, un birou, un scaun, un pat şi un fotoliu. Cam atât. Totul în miniatură. El stătea în pat şi-şi corecta un eseu. Şi-a dat jos ochelarii şi s-a frecat la ochi. Se pregătea să plece la cursuri.
Ea butona frenetic la computer.
„Plec. Vrei să-ţi iau ceva din oraş?”
Fata n-a răspuns nimic.
Tipul a înghiţit în sec şi a continuat să-şi citească eseul pentru o vreme. Se simţea frustrat sau neglijat. L-a băgat apoi într-o mapă albastră, împreună cu alte caiete şi câteva cărţi. S-a ridicat din pat. Tipa continua să butoneze, ca şi cum nu i-ar fi dat atenţie.
„Auzi... colegul ăla al tău... Victor... mai vine pe aici?”
Ca şi cum ar fi tresărit, fata a răspuns, cu o calmitate forţată:
„Nu. Am vorbit cu el ieri. Victor nu mai are drum pe aici. Cel puţin deocamdată. Nu-ţi face probleme, o să am mai mult timp pentru tine.”
„Bine. Hai că mă duc! Pa.”
Tipul a sărutat-o. Când s-a întors, fata a văzut pe geaca lui neagră scris cu majuscule albe: „SERVICIUL EXCLUSIV DE PAZĂ ŞI PROTECŢIE”.
Ea a închis calculatorul. S-a aşezat în pat. Se vedeau fulgi mari şi pufoşi de zăpadă lovindu-se de fereastră. Deja venise iarna.
Din ochii mari ai fetei s-au scurs două larcrimi. Din rimelul sclipitor, colorat strident şi în toate nuanţele, s-au scurs doi stropi care i s-au înnodat în bărbie. Şi-a sters lacrimile. A luat telecomanda din pat şi a dat drumul la TV.