ANTITERORISMUL

PROIECTUL si MODELUL "NERO"

• O retrospectiva interesanta

Am intitulat aşa aceasta tema plecând de la mai multe considerente pe care le voi supune atenţiei publice, considerente care desigur sunt deja luate de mult in calcul si de alţi oameni cu scaun la cap in lumea întreaga. Este o tema extrem de vasta ce preocupa la modul absolut omenirea moderna, o tema care face „deliciul” întâi al agenţiilor de presa (libere sau in/crezute libere), apoi al tuturor consumatorilor si devoratorilor de „senzaţii tari”.
Ştim prea bine ca societatea capitalista in general, ca si cea „copistă” in particular, este conceputa sa existe pe fundamentul unui extraordinar sistem de producţie si de imbogatire a aceloraşi boieri de altădată- cu diferenţa ca acum poarta cravata. Deasemeni ştim cu toţii ca acest sistem pus la punct de aceiaşi oameni care exploatează la maxim resursele umane si vitale ale omenirii întregi, acest sistem n-are nici o legătura reala cu ceea ce ar trebui sa fie constiinta de om si de iubire a aproapelui. Spun asta fiindcă toata lumea resimte pe propria piele avantajele „dezavantajante” ale improprierii ideilor de „lupta: pt. putere, pt. supravieţuire, pt. pace, pt. o viata mai buna, pt. stârpirea sărăciei, pt. ierarhizare in general”. Ce vreau sa punctez e de fapt un lucru imposibil de a nu fi perceput, si anume ca lupta aceasta de pe întreg cuprinsul planetei noastre pe care cineva a numit-o „albastra” (ca si simbol al idealurilor înalte) s-a prefăcut intr-un veritabil război, uneori fatis, alteori ascuns, un război care-si revendica sângele si jertfele fara oprelişte, un război crud care merge pana acolo încât interferează de multe ori chiar si cu propriul EU.
Înainte de a trece mai departe in ceea ce mi-am propus sa discutam ţin sa fac unele precizări importante. Am văzut saptamanile trecute ca liderii lumii întregi s-au întrunit intr-un „summit” special dedicat aşa numitelor „tari ale lumii a treia”, denumire sub care se strâng o seama de state unde sărăcia si gradul de mortalitate este îngrozitor de mare. Am văzut imagini de coşmar asemănătoare celor din lagăre de exterminare, copii schingiuiţi realmente pentru simpla vina de a fi venit pe lume la locul si la momentul nepotrivit. Am văzut oameni cu inima cat un munte plecaţi sa dea suportul necesar acestor victime (?), oameni disperaţi poate aproape la fel ca si acei nenorociţi muritori de foame, oameni care cu adevărat fac tot ce le sta in putinţa sa salveze suflete nevinovate si care plângând se roagă pretutindeni sa li se trimită cele necesare, intr-un cuvânt OAMENI. Si aşa privind la aceste imagini cutremurătoare si făcând diferenţa cu acelea in care domni lustruiţi si grăsuni se zbat de ceasul morţii sa afle răspuns la întrebarea „Ce-i de făcut?”, n-am putut sa nu mă gândesc la un lucru izbitor după părerea mea. Se cunoaşte indeobste ca orice sistem economic functioneaza după principii universal valabile: cerere si oferta. Se cunoaşte de asemenea ca inclusiv problemele politice sunt strâns legate de relaţiile economice pe plan local (naţional) si mai ales pe cel internaţional. Plecând numai si de la aceste doua aspecte distincte am căutat răspunsul asemeni acelor domni slefuiti la întrebarea lor si, precum spuneam, mi-am dat automat seama ca problema sărăciei unor popoare/naţii nu tine nicidecum de MILA (precizez si repet: MILA) mai marilor zilei, ci tine pur si simplu de bunul simt al acestora de a lăsa tarile respective sa-si exploateze singure resursele naturale si umane, pe de o parte. Iar pe de cealaltă parte tine de un alt fel de bun simt, anume de a nu constrânge in nici un fel si pe nimeni la a le aproba planurile diabolice privitoare la impartirea pieţelor de desfacere in funcţie de jocul lor de interese. Scurt si cuprinzător. Sa mai adaug la asta ca intre „tarile lumii a treia” se număra câteva state extrem de bogate in resurse naturale exploatate de…cine trebuie?… Cred ca e de prisos.
V-aţi putea întreba ce legătura au acestea cu tema discuţiei de fata. „Cine ştie…cunoaşte!”, ca sa folosesc o expresie uzata. Legătura deriva din aceea ca interesele unor „super-puteri”, ale unor mastodonţi economici si/sau militari, au dirijat dintotdeauna cursul istoriei omenirii intervenind brutal si fara mila acolo unde li s-a părut ca au ceva de castigat. Nu credeţi? Atunci cum se poate explica faptul ca deşi sunt considerate tari „de frunte”, civilizate si libere, Marile Puteri occidentale si pro-occidenale sunt in capul listei datornicilor cu cele mai mari datorii externe la activ? In asta consta puterea lor, prin asta sunt ele „mari”? Mie mi se pare simplu: războiul este atât soluţia salvatoare cat si motivaţia căutata. Nu vreau sa mai intru in detalii referitoare la război ca soluţie salvatoare a problemelor unor tari. Atât doar ca daca privim la întreaga istorie umana, cat este ea cunoscuta, ne putem face cel putin o vaga impresie despre ce au însemnat imperiile lumii, apoi imperialismul si mai nou războiul „imperios” necesar dus pt. stârpirea aşa numiţilor teroristi. Fac o paranteza aici si cer ajutorul vostru in a identifica ce legătura exista (daca exista- este o speculaţie a mea) dpdv lingvistic intre rădăcinile fiecărui termen enumerat mai sus: imperiu, imperialism si imperios. Mulţumesc anticipat. Sa revenim. Care au fost scopurile pentru care o mulţime de conflicte s-au pornit? La ce au dus in final acestea? Cine a avut de castigat si cine a avut de pierdut? Cum au sfarsit toate (absolut toate) marile imperii si care au fost cauzele care au dus la destrămarea lor? Exista vreo moralitate demna de luat in considerare si suficienta in luarea deciziei de a ataca un alt popor de sine stătător? Acestea sunt doar câteva din întrebările ce-si asteapta răspunsurile in comentariile voastre viitoare.
Sa trecem acum la ceea ce numeam eu mai sus motivaţia căutata pentru intervenţia barbara, inumana, dezonoranta, pripita si revoltătoare in dauna celor fara putere si in numele unei dreptati văzuta doar prin prisma intereselor de grup. As îndrăzni sa spun ca acest capitol este f. controversat si ca atare mulţi si-au risipit oasele mintii prin văgăunile sale atât de întortocheate si obscure. Fiindcă, vrem sau nu sa credem, acest labirint pare sa nu mai aibă capăt, sa nu se mai sfarseasca nici unde. Trăim de un timp încoace intr-un stres enorm, extrem, care isi pune din ce in ce mai mult amprenta pe absolut orice facem sau vrem sa facem in viata noastră. Bunăoară lumea se teme sa mai circule cu mijloace de transport in comun, sa mai iasă in locuri publice, sa-si mai vadă cunostintele si prietenii, sa mai procreeze, sa mai facă milostenie, sa mai intre intr-un cinema sau la un spectacol, sa mai iasă la o bere in oarecare local de noapte, sa mai iubească, sa mai dea bineţe vecinilor, sa mai vorbească de fata cu alţii, sa mai mănânce, sa mai trăiască sau sa mai moara, si chiar s-a ajuns pana acolo încât se teme de posibilitatea existentei unui Dumnezeu personal răsplătitor al faptelor fiecăruia. Oriunde întoarcem privirea, orice canal de media ne îndoapă cu ştiri de ultima ora despre terorism si fata sa criminala, apoi ne vorbeşte despre masurile ce trebuie luate sau se iau deja pentru a contracara si diminua efectele acestuia. Cu alte cuvinte FRICA, TEAMA ne conduce destinul vieţii la ora actuala. Atâta lume speriata, revoltata, neliniştita, nemulţumita, îmbătata de nefericire si de suspans; atâta haos, tulburare, încrâncenare, inclestare, zbatere si apriga pornire spre împlinirea legii vechi iudaice a Talionului; atâta vorbărie goala care te face sa crezi ca de mâine totul s-a transformat in bine pe pamantul asta… Si totuşi, si totuşi lumea inca nu-i sătula, înghite tot ce i se pune pe tava in mod constant. Tind sa cred ca spălarea creierelor celor mulţi a ajuns destul de departe daca ţinem cont de proporţiile „genocidului psihologic” produs la scara planetara de foruri împăunate cu denumiri împrumutate de la eroii holywood-ieni. Pretutindeni apar aceştia in specifica lor armura aurita, de martiri in devenire, dând declaraţii peste declaraţii, care mai de care mai binevoitoare si mai măgulitoare pentru spiţa umana, încheiate adesea cu referiri la un oarecare dumnezeu numai de ei ştiut, de-ti vine pur si simplu sa crezi ca s-au reincarnat sfinţii biblici in persoanele lor. Lumea priveşte la ei ca la adevarati salvatori si ca la nişte veritabili atleţi ai crestinatatii asuprite in oarece fel de schismatici. Ajutorul nu poate sa mai vina decât de la ei si de la clica lor aureolata cu faptele milei pentru cei mulţi. Oare chiar intr-un aşa hal de degradare psihologica si morala am ajuns încât nu mai putem face distincţia intre aparente si realitate, intre o bătaie de joc sinistra si adevărul gol? Chiar nu mai exista atâta demnitate rămasa in noi încât sa putem desluşi cu claritate jocul lor perfid de-a dumnezeii? Ne-am prefăcut cu toţii sclavii si vitele lor de povara gata sa tragă in jug la un simplu indemn din spate? Cine sau ce suntem noi pentru ei, simple numere, numerale, coduri de cifre si de bare, o masa amorfa de lut înmuiat cu scuipatul dispreţului pe care ei o modelează si remodelează după bunul lor plac?

• „God bless you all!”

Sigur ca ceea ce veţi citi aici va stârni in sufletele unora nedumerirea si probabil ca va spori neîncrederea. Eu nu mi-am propus sa dau lecţii altora, ceea ce scriu este expresia propriilor mele nedumeriri si cautari, este expresia sincera a faptului ca eu însumi (ca si locuitor al acestei planete) mă incriminez intr-un anume fel pentru dezonoarea pe care o vad manifestata pretutindeni in jurul meu, fiindcă nu pot sa nu mă întreb: eu ce-am făcut pentru voi?
Dincolo de disertaţia asta as vrea ca totuşi sa purtam un dialog decent bazat pe clarviziune, respect reciproc si nu in ultimul rând cunoaşterea valorilor morale si spirituale ale umanitatii întregi. Va chem aici pe toţi cei capabili de a găsi in voi resursele necesare in vederea desconspirarii daca vreţi a posibilitatilor ce ne raman in cazul in care cel putin unele dintre aceste teze se vădesc a avea un conţinut real.
Când pentru prima data am început sa studiez aceste lucruri am fost intrigat de anumite sa le zicem „intamplari” nefericite, ceea ce m-a determinat in timp sa fiu cu si mai multa luare aminte la nişte evenimente ce păreau a fi absolut fara nici o legătura intre ele dar care, descopeream pe parcurs, au anumiţi numitori comuni. Bunăoară mi s-a părut ca periodic se întâmpla ca protestatarilor la războiul din Afghanistan si din Irak sa li se opună(răspundă cu) atentate sinucigaşe sângeroase. Îmi vine in minte in mod special ziua in care premierul englez T. Blair se întâlnea cu preşedintele american G. Bush sa discute despre premisele războiului din Irak, pe străzile Londrei protestau mii de oameni împotriva lor si a regimului de hegemonie impus de aceştia, iar in Turcia aveau loc nişte atentate cutremurătoare ce zdruncinau inima tarii, musulmana, cu urmările de rigoare: zeci de morţi si raniti. Si iată cum atenţia lumii întregi s-a abătut in acel moment asupra omorului din Turcia lăsând la o parte pe liderii războinici, ca sa nu mai vorbim de faptul ca in acest chip s-a dat un răspuns intrinsec protestatarilor din strada: „-Iată ca terorişti exista, vedeţi si voi cate victime fac!” Cam aceasta era la momentul respectiv morala fabulei cu teroriştii in Turcia.
Aproape comica este situaţia in ce-i priveşte pe americani si aliaţii lor atunci când vine vorba de procesul intentat tiranului de Milosevici si al seamănului lui, Saddam Hussein. Despre Milosevici s-a spus din ce in ce mai putin după capturarea lui. Odată cu destrămarea Jugoslaviei s-a destrămat si mitul unei tari puternice, periculoase (potenţial vorbind), aşa numitul „butoi cu pulbere” al Balcanilor ramanand fara fitil si, in consecinţa, fara a mai face „bum”. Ca o paranteza, poate ca e bine venita ideea de-a reaminti unora faptul ca o parte dintre locuitorii Jugoslaviei sunt de un sânge cu noi, sunt descendenţii unui neam mare si puternic pe care noi îl cunoaştem sub denumirea generica de „daco-romani”. De remarcat lupta dezonoranta pe care au purtat-o „forţele binelui” intru apărarea asa-zisilor opresati, o lupta purtata dincolo de graniţele ştiute de noi toţi si suportata intensiv de imensul aparat mediatic pus sa inducă opiniei publice dorinţa de a-i manca de vii pe liderii iugoslavi. Acest aparat a funcţionat perfect, cu rezultatele scontate, omitand in mod „involuntar” sa amintească un amănunt mai mult decât important: Kosovo este leagănul civilizaţiei sârbe!!! Acest leagăn a fost realmente furat de la sârbi(creştini ortodocşi) atunci când populaţia de origine turca(musulmana) s-a stabilit pe acele meleaguri distrugând încetul cu încetul tot ce era obicei si tradiţie sârba, inclusiv biserici creştine datând de pe la mijlocul mileniului trecut.
In ceea ce-l priveşte pe liderul irakian situaţia este si mai simpla, as îndrăzni sa spun eu. Toţi ii suspectează pe americani si englezi ca si-au băgat coada acolo nu fiindcă nu mai puteau ei de dragul câtorva mii de morţi kurzi sau mai ştiu ce alte naţii, ci pentru ca si-au căutat interesele petrolifere in zona. Cine crede adevărate aceste supoziţii bine face. Atât Bush cat si Blair au interese la nişte companii petrolifere de renume si flecăreala lor despre drepturile omului încălcate de Saddam este praf in ochi. Cercetaţi un picuţ problema si veţi găsi cu usurinta legăturile despre care pomenesc. Făcând o paranteza scurta aici precizez ca toţi cei care cumpăra carburanţi de la respectivele firme baga bani in buzunarele mai sus amintiţilor lideri si suporta astfel costurile războiului nedrept dintr-o tara libera si de sine stătătoare. Insa după părerea mea aici nu se opreşte totul. Acest focar de război creat artificial si purtat pana la absurd nu atât cu insurgenţii cat mai ales cu populaţia irakiana, acest focar repet isi afla in sine motivaţia convenabila pentru începerea unui război total la scara planetara. Ştim cu toţii ce este acela genocid, deşi termenul a apărut in circulaţia limbilor moderne abia de câteva decenii, daca nu mă insel. Deasemeni mai ştim ca in comparaţie cu genocidul produs in tarile africane de nişte regimuri militare extremiste, cel produs de irakieni este indubitabil neînsemnat. Deşi in aceste tari de culoare purificările si răzbunările tribale au întrecut de mult orice închipuire omeneasca, deşi drepturile elementare la viata si la sănătate sunt flagrant încălcate in fiece secunda, Marile Puteri n-au catadicsit pana in prezent sa intervină in forţa pentru a stagna cel putin (daca nu pentru a stopa definitiv) asasinatele in serie ale unor servicii criminale monstruoase dedate la măcel. Care va sa zică genocidul care a făcut peste un milion si jumătate de victime este mai putin important decât cel care a secerat câteva mii. Stand drept si gândind strâmb mi-am pus desigur întrebarea de ce nu exista interes in aceasta regiune? GREŞIT!!! Da, greşit, pentru ca din start am pornit-o prost. Realitatea e ca exista interese in zona africana mai multe decât si-ar putea cineva închipui, dar aceste interese si-au atins scopurile deja. Instabilitatea intr-o anumita zona geografica, aşa cum a dovedit-o de atâtea ori istoria, serveşte tuturor- mai putin tarilor aflate in colimator, vânate (conform principiului DEZBINA SI CUCEREŞTE). Ca dovada este simplul(?) fapt ca exploatatorii zăcămintelor si resurselor naturale ale tarilor africane sunt oameni care fac parte din acelaşi sistem bine dezvoltat si pus la punct in „cancelariile domneşti” actualizate.
Am urmărit de curând un documentar interesant, de fapt o ancheta difuzata la o ora de vârf pe un post de televiziune(mă si întreb cum de o fi scăpat de inchiziţie si de cenzura acesteia)- nimeni nu s-a sesizat sau scandalizat de acuzele grave aduse evident responsabililor. Era vorba de un individ mărunt si fara coloana vertebrala care plecase din Australia cu buzunarele fluturând, ce a pus intr-o oarecare tara africana bazele unei firme de exploatări miniere. Insa nu orice fel de minereu extrage respectivul, ci unul deosebit care se gaseste numai acolo si care se foloseşte la prepararea aliajelor speciale folosite in construcţia navetelor spaţiale. Din ce am văzut, acest individ, susţinut de anumite cercuri guvernamentale australiene si de lumea interlopa africana, a extorcat bunul acelui popor in majoritate covarsitoare sărac si continua sa facă aceasta fara nici o remuşcare ajungând pana acolo încât, atunci când au apărut fricţiuni intre compania sa si localnicii ce voiau sa fie stăpâni pe bogatia lor, si-a dat suportul pentru uciderea acelora- i-au numit teroristi. Interesant este ca nimeni n-a comentat in vreun fel amestecul guvernului australian si al altora in aceasta afacere din care se castiga sute de milioane de dolari anual, s-a trecut la autoapărare prin muţenie, arma obişnuita, ştiindu-se ca valva nu-i prea buna decât atunci când vine in sprijinul intereselor proprii. Aşa ca Dumnezeu sa-i ajute pe napastuitii aceia ca noi ne ajutam pe noi insine!!!
De asemenea, din sudul Africii se extrag anual mai mult de 500 de tone de aur care „curg” spre buzunarele deja doldora ale unor persoane ale căror nume au devenit tabu. Interesant este cum au reuşit acestea sa distorsioneze in timp unii termeni spre a-i pune in favoarea lor: „interes naţional/de stat”, „confidenţial”, „strict secret”… M-am lămurit de ceva timp asupra unui aspect deloc de neglijat si anume ca tot ceea ce vedem noi pe monitoarele TV este in general un teatru ieftin cu actori consacraţi in a vinde si face publicitate intereselor lor de grup sau personale, ca de fapt acesta este doar vârful icebergului care trebuie văzut, jocurile de culise fiind in speţa realitatea nevăzuta. Brutalitatea cu care reactioneaza aceste grupuri atunci când sunt puse fata in fata cu un public instruit si informat este inspaimantatoare. S-a ajuns deja la suprimarea exprimării libere individuale prin legi draconice care institutionalizeaza o stare angoasanta: nimeni nu mai are voie sa spună ceva care ar contravine catusi de putin cu teoriile înaintate publicului de guvernanţi fiindcă, nu-i aşa, asta înseamnă „subminarea puterii naţionale”. In cel mai bun caz fac in aşa fel încât sa te dovedească ori mincinos, ori maimuţoi, ori prost, ori bolnav la cap- intr-un cuvânt, dispun de resursele necesare dezinformării si utilizează orice mijloc spre a te distruge ca intelect si pentru a-ti darama credibilitatea. Restul vine de la sine. Un joc perfid de care uzează adesea este acela când pun sub termenii „confidenţial” si „secret de stat” tot ceea ce publicul ar fi indreptatit sa cunoască pentru ca ii influenteaza viata intr-un fel sau altul- de ce sa n-o spunem pe şleau, de cele mai multe ori negativ. In opinia mea personala un secret de stat poate fi numai acela care priveşte partile bune, cele negative ar trebui in mod automat sa treacă sub competenta organelor de ancheta competente si sa fie supuse atenţiei (judecaţii) publice. Dar cine suntem noi sa ne permitem aşa nişte idei?


• Nebunia lui Nero e molipsitoare

Aşa cum ne-am obişnuit deja de ceva vreme, bolile moderne sunt din ce in ce mai greu de tratat datorita mutaţiilor survenite in structura viruşilor, ceea ce face sistemul imunitar uman poate chiar mai vulnerabil decât era, sa zicem, câteva decenii in urma. Boala vacii nebune, gripa aviara, meningita, hepatita A si B, SIDA, TBC si cate altele au dus la o creştere alarmanta a cazurilor de îmbolnăviri grave. Unii oameni cred ca aceste boli au apărut ca urmare a unor experimente de laborator scăpate de sub control, uneori in mod involuntar, alteori in mod cu totul voluntar si criminal- la fel ca in cazul viruşilor de pe Internet, mulţi dintre aceştia fiind creaţi de firmele IT tocmai pt. a-si vinde mai apoi „antiviruşii”. S-a trecut de stadiul speculaţiilor in ce priveşte folosirea la scara larga a armelor chimice si bacteriologice de către Aliaţi in cel de-al doilea război mondial, a devenit o certitudine. Au mai apărut de cativa ani încoace si alte soiuri de viruşi: „febra clonărilor”, „atingerea spiritismului”, „clocitul yoga”, „rock’n roll’n iad”, „răpirea din serai- varianta cu omuleţii verzi străvezii”, „vrăjitorul milionar- sau sindromul Harry Potter”, „chat non-stop”, „viata de om de câine” si alte si alte surogate. Dar dintre toate cred ca nebunia ocupa un loc aparte in contextul social actual fiindcă pe ea se sprijină toate celelalte „ciuperci” otrăvitoare. Am ajuns sa cred ca nebunia nu mai este o boala de tratat in spitale speciale ci o virtute pentru care poţi primi chiar premiul Nobel.
Revenind la titlul acestui subcapitol as vrea sa reamintesc o întâmplare cutremurătoare petrecuta desigur in Imperiul Roman si care l-a avut ca protagonist principal pe fanaticul imparat Nero- despre asta nu s-a pomenit niciodată in manualele de istorie laica. Acest maniac avea obiceiul, după cum se ştie, de-a scrie poeme. Cum toţi cei de la curte îl încurajau sa scrie flatându-i orgoliul si aşa extrem de dezvoltat, încerca disperat sa-si înscrie numele in rândul faimoşilor contemporani făuritori de arta si cultura latina. Cum insa era mediocru si nu reuşea sa se ridice la inaltimea exigentelor, cineva a venit la el cu ideea criminala ca numai daca ar vedea pe viu Roma in flăcări ar putea sa-si scrie vestitele poeme pe care toata lumea le aştepta- când de fapt poporul aştepta o bucata de pâine de la el… Zis si făcut, la porunca lui Roma a fost incendiata iar el a stat pe o colina ca sa-si compună nemuritoarele versuri. Numai ca nu se aşteptase la aşa un dezastru provocat de flăcările mistuitoare, nu se aşteptase ca focul sa prefacă vestita capitala intr-o ruina, iar când lumea a început sa-i ceara la judecata pe făptuitorii abominabilei crime, el, îndemnat de acelaşi gând demonic care-i cârmuia viata, a dat vina pe creştini. Atunci s-a pornit cea mai crâncena prigoana din istoria creştinismului soldata cu sute si sute de morţi, de fapt cu mii de sfinţi. Intru atât de puternice au fost represaliile încât toţi cei prinşi sau banuiti a fi creştini erau de multe ori facuti torte vii in grădinile palatului acestui infam si cu adevărat terorist imparat. Creştinii erau unşi cu rasini speciale si li se dădea foc pe nişte pari inalti pe care erau rastigniti, ca sa lumineze întunericul din inima lui probabil. Aşa nişte crime abominabile deveniseră ceva uzual, unii cercetători afirma ca începuse sa creadă chiar el insusi ca vina este a creştinilor si ca el infaptuieste un act legal de pedepsire a vinovaţilor.
Ce legătura poate avea aşa ceva cu tema discuţiei de fata? După logica mea e la fel de simpla. Inchipuiti-va ca Nero este acum un alt imparat, unul modern, al unui imperiu chiar mai mare decât al primului, si ca din vanitate, din sentimentul importantei, din grandomanie, din dorinţa de inavutire, se foloseşte cu neruşinare de acelaşi tertip de odinioară prin care face vinovaţi pe alţii de crimele odioase (pentru care de fapt el trebuie sa fie judecat) si incita prin aceasta la violenta si la ucideri in masa a celor incriminaţi. El distrage atenţia publica trăind in continuare in huzurul haznalei sale cu bani in timp ce capetele unora nevinovaţi cad sub paloşul calaului. Musulmani sau nu, ei nu se nasc teroristi. Nimeni nu se naşte „terorist” din pântecele mamei sale. Ei sunt determinaţi sa-si asume răspunderea pentru nişte fapte oricum reprobabile fiindcă este unica arma de care mai dispun spre a-si cere drepturile fundamentale: individuale, de autodeterminare ca popor, ca naţie.
Realitatile actuale demonstrează o data in plus ca acolo unde au intervenit Marile Puteri prin forţa pumnului de fier, au distrus si destabilizat regiuni întregi punând sub semnul îndoielii orice şansa de conlucrare si de intelegere sub auspiciile păcii. Tragic este ca popoare de aceeaşi credinţa, de acelaşi sânge, cu aceeaşi cultura si cu obiceiuri comune au ajuns sa se destrame din interior fiindcă „cineva” („nu spun cine”…) le-a inoculat ideile suspiciunii unii fata de alţii. Se tinde tot mai mult spre divizări tribale, le-as numi eu, divizări care au ca scop mai uşoara lor stăpânire si dirijare spre interese străine de neamul lor. Îndrăznesc sa spun, si de fapt am datoria aceasta de a afirma cu tărie ca inclusiv tara noastră, România, trece printr-o faza aproape asemănătoare ea fiind ţinta unor atacuri la fel de teroriste dar la nivel economico-financiar. Aceste atacuri au dus in mod constant la un exod enorm al romanilor spre tari din întreaga lume- după stiinta mea sunt peste doua milioane in diaspora, dar după alţii se zice ca ar fi in jur la patru (repet: PATRU) milioane. Si n-au plecat doar „ciurucurile”, aşa cum vor unii sa inventeze mitul despre romani, ci si „vârfuri” ale inteligentei romaneşti crescute cu eforturi considerabile in ograda proprie. De roadele lor au parte alţii, bine ca noi nu suntem in stare sa ne folosim de bogatia aceasta.
Revenind la Nero si urmaşii lui vrednici am putea lua in considerare chiar si aspectul religios in contextul acesta fiindcă, vrem sau nu sa recunoaştem, are si astfel de conotaţii. Daca un criminal imparat ca Nero a văzut o posibilitate de scăpare printr-o portiţa făurita artificial (trebuie ţinut cont ca împăratul era pe vremea aceea considerat zeu sau semizeu, adică descendent din divinitate), putem admite ca latura religioasa nu este de neglijat. Problema „extremismului religios” este cel mai adesea tapetata si se sugerează cu orice preţ ideea ca purtarea unei cruciade anti-musulmane este, ca si in trecut, cel putin scuzabila daca nu chiar necesara. Ei bine, eu spun răspicat: NU! Ca si creştin ortodox NU pot fi de acord cu nici un fel de cruciada împotriva nimănui. Hristos n-a obligat pe nimeni, eu de ce-as face-o? Si de ce oare îmi vine in minte gândul ca probabil unii dintre mahomedanii simpli, credincioşi, vor face parte dintre sfinţii lui Dumnezeu? Oare n-a zis El ca „imparatia lui Dumnezeu se va lua de la voi (evrei) si se va da neamurilor care vor crede in El”?
In revista „22”, ediţia 30 august-5 septembrie/2005 (nr. 808, anul XVI), Nicolae Filipescu analizează pe o pagina cei „Patru ani de război antiterorist”. La paragraful despre „Antiamericanismul islamic” spune următoarele: „Din ce in ce mai mulţi oficiali, analişti si comentatori americani încearcă sa convingă omenirea ca terorismul si violenta antioccidentala a extremiştilor musulmani sunt consecinţele tradiţiei, educaţiei si credinţei islamice. Ei insista ca jihadul antioccidental nu are nici o legătura cu politica guvernului SUA in Orientul Mijlociu, cu prezenta militară americana in tarile musulmane si cu umilirea milioanelor de mahomedani. In consecinţa, ei pretind ca aceste aspecte ale politicii americane nu merita sa fie menţionate, comentate sau filmate (s.n.).
Ca sa mentina sprijinul popular autohton, oficialitatile de la Washington pretind in mod aberant si repetat ca musulmanii ii urăsc si ii ataca pe americani pentru ceea ce sunt, ceea ce gândesc si ceea ce reprezintă, nu pentru ceea ce fac. (Comentariul meu: o mostra de mistificare si de indignanta distorsionare a adevărului a servit de curând premierul australian- si acolitul american- Howard in referirile sale la atentatele din Bali de luna trecuta când mişcat de un profund sentiment de indignare a strigat de la o tribuna aceleaşi lucruri aberante despre musulmani: ca adică nu se pliază pe societatea occidentala si n-au invatat sa copie de la aceasta „împlinirile lor marete”. Aşa sa fie oare? Plus ca n-a luat in calcul „speculaţiile” fostului sef de stat indonezian care zice ca atentatele au fost puse la cale de chiar serviciile secrete ale Indoneziei)). Continui citatul. In realitate, lumea din tarile mahomedane nu este suficient de ofensata de organizarea sociala, de libertatile individuale si de sistemul electoral din SUA ca sa atace mamutul american. Reticentele mahomedanilor împotriva Americii sunt consecinţele percepţiei lor ca America dispretuieste religia lor, ii agresează, ii ucide si umileşte pe „fraţii” lor si menţine trupe de ocupaţie in tarile lor. Aşa a fost si in războiul anti-sovietic din Afghanistan. Rezistenta mujahedinilor autohtoni si străini nu a fost motivata de faptul ca sovieticii erau comunişti si atei. Jihadistii au luptat împotriva Armatei Roşii deoarece ateii comunişti au invadat si au ocupat o tara musulmana, au ucis peste un milion de afgani si au forţat trei milioane in exil”. Am încheiat citatul si deschid o alta paranteza: oare nu se întâmpla acelaşi lucru si in teritoriile actualmente ocupate de ruşii „pravoslavnici”? Oare este justa surghiunirea si maltratarea de orice fel (morala, psihica, spirituala si in final fizica) pentru vina de a spune adevărul despre acte injuste savarsite sub ochii si cu complicitatea noastră? Intriganta este consistenta cu care aproximativ toţi liderii lumii actuale isi sprijină acţiunile cu adevărat antidemocratice si premeditate pe ideea de „război împotriva terorismului”. Este convenabil pentru absolut orice guvern sa invoce o strategie de acest fel ca sa poată sa abată atenţia publica de la adevăratele probleme sociale cu care se confrunta o tara. Cred ca aceasta este mai mult decât o teorie, realitatile înconjurătoare pur si simplu revelează zi de zi o stare de fapt concreta, anume ca daca poporul moare de foame trebuie sa i se servească (scuzaţi cacofonia) cozonac, sau mai bine „gogoşi umplute”. In asta consta DIVERSIUNEA.

• Sclavagismul modern

Sunt convins ca si la acest capitol se vor naşte controverse, mă aştept la tot felul de replici care mai de care mai tăioase, insa va asigur ca nimic nu mă mai poate surprinde. Am auzit pana acum tot ce se putea auzi in materie de „incultura”.
Titlul de mai sus este in sine atât o acuza cat si o explicaţie la multe din relele lumii noastre. Deşi manualele noastre de istorie pomenesc de perioada sclavagismului ca făcând parte dintr-o cu totul alta era, insusirea acestei teze in forma obişnuita, fara a o studia mai in amanuntime, mi se pare cel putin păguboasa, daca nu chiar revoltătoare.
Au existat din totdeauna stăpâni si supuşi, conducători si conduşi, boieri si sclavi. Ierarhizarea n-o facem si n-o decidem noi, in aparenta. Lumea întreaga traieste cu impresia ca oricine poate fi stăpân al altora si nici nu concepe sa fie aservita nimănui. Coincidenta sau nu, tocmai in asta consta si explicaţia justa ca teroriştii sunt de fapt răzbunătorii terorismului creat artificial- fiindcă nu vor sa fie opresati si slugi la casele internaţionale. Sigur ca prin capacitatile proprii, personale, fiecare individ in parte are, cel putin teoretic, şansa de a se ridica din rândul…„oamenilor de rând” spre a-i conduce. Logica ne duce spre aşa ceva. Probabil ca fiecare este obişnuit sa conceapă societatea ca pe o suita de funcţii ce formează un ansamblu, un fel de mecanism universal capabil de a conduce si de a se autodetermina. Intr-o oarecare măsura este adevărat. Insa eu va propun sa va ganditi la acest mecanism dintr-o perspectiva creştina. Aceasta perspectiva contrapune ideea lansata de Hristos conform căreia TOŢI OAMENII SUNT EGALI in fata lui Dumnezeu. Aparent aceasta idee cade sub incidenţa unor legi omeneşti care prevăd ca oamenii nu pot fi egali. Unii ar putea avansa premisa ca suna a model marxist-leninist. Dar este oare aceasta contrapunere o antagonie reala intre ideile de mai sus? Inca o data mi se pare ca distorsiunea adevărului este constanta cea mai convenabila. Explicaţia o găsesc la fel de logica. Cum Hristos n-a venit sa propovăduiască o imparatie pământeasca si n-a îndemnat la insusirea averilor pamantesti ca pe ceva etern, antagonia nu survine pe plan material ci pe cel spiritual, acolo unde se da adevărata lupta intre forţele binelui si răului. Daca mecanismul umanitatii ar tine cont de preceptele moral-religioase, atunci cercurile sale zimţate nu s-ar mai transforma in „cercuri vicioase”; daca intre scările ierarhice ar exista legături viabile de dragoste si buna intelegere, aceste legături ar deveni un veritabil lubrifiant pentru funcţionarea la parametri acceptabili ai vieţii. Insa ceea ce se vede zi de zi este tocmai contrariul: fiecare încearcă disperat sa se cocote in vârful piramidei trăgându-i pe ceilalţi jos. Apropo, nu-mi este ruşine ca sunt idealist si ca probabil voi ingrosa la rândul meu ceata celor care au zbierat degeaba fiindcă nu i-a ascultat nimeni.
Întrebarea ce se pune este următoarea: daca n-ar mai exista pătura de jos, aşa numita, atunci cum ar mai putea exista cea de sus? Normal ca nu putem concepe aşa ceva. N-o sa vedem niciodată renumitul turn parizian cu susul in jos si nu cred ca cineva in lumea asta, oricât de mult ar avansa stiintific, ar putea sa zidească o piramida care sa fie aşezata pe vârful si nu pe baza ei. De asemenea piscul n-ar mai fi pisc si si-ar pierde frumuseţea fara muntele de sub el. Asta înseamnă ca valoarea vârfurilor este data tocmai de stabilitatea si prestanţa suportului de sub ele. Cred ca aceasta premisa este in mod indirect sugerata de referirea lui Hristos in parabola despre „piatra din capul unghiului”.
Ne-am obişnuit, cei plecaţi la lucru prin strainataturi, sa nu ne mai gândim deloc la condiţiile in care ne desfasuram activitatea si, in mod cu totul special, sa nu mai fim atenţi la timpul acordat lucrului. Mai bine zis suntem atenţi doar la timpul acordat muncii si uitam cu desavarsire de prioritatile spirituale- si implicit de cele familiale. Nu intamplator sociologii remarca o ascendenta periculoasa a ruperii relaţiilor dintre oameni la toate nivelurile si au atras inca de mult atenţia asupra faptului ca omul modern si-a insusit noi standarde de viata in detrimentul/defavoarea celor care stau la baza societatii in general: am numit aici celula familiei. Cunosc acestea din experienţa proprie intr-o tara care s-a lepădat efectiv de orice dumnezeu, făurindu-si in loc idolii moderni. Lumea nu mai gaseste timp si nu mai este interesata de mesajul spiritual fiindcă religia zilelor noastre a devenit crearea imparatiei „iscariotene” , adică a banului. Cel putin in occident, secularizarea si libertinajul de orice fel au săpat in constiina comuna, sociala, ideea de „goana după aur” cu orice preţ spre dobândirea unei vieţi uşoare dpdv material. Ca sa fiu bine inteles, bogatia in sine nu este rea. La fel cum băutura in sine nu este rea. „Slujirea” acestora este răul care dezbina umanitatea. In momentul in care ele devin scopul si nu mijlocul devenirii noastre ca indivizi, totul se transforma in sens diabolic. Remarc aici faptul ca munca poate nu numai sa înnobileze sufletul uman, dar poate sa îl si altereze când este folosita exclusiv pt. atingerea fericirii terestre. „Dreapta socoteala” in toate ar trebui sa fie dictonul care ne calauzeste viata de zi cu zi.
Generaţiile romaneşti de după Revoluţia din `89 s-au hazardat (sa-mi fie iertata remarca) in a-si impropria standarde de viata după modelul celor occidentale, renuntand prematur la cultura, obiceiurile si tradiţiile proprii. Arta si cultura romaneasca au devenit încet-încet un fel de cenusarese măritate de tot felul de indivizi cvasi-cunoscuţi in politica noastră. Astfel educaţia, care sta la baza oricărei societati prin dictarea constiintelor comune, a trecut prin tot felul de duşuri reci, uneori chiar de mai multe ori intr-un singur an. Crearea de „alternative” i-a alarmat nu doar pe educatori, dar si pe invatacei. Si aici rog sa nu fiu interpretat greşit. Alternativele sunt bune, insa trebuie sa tina cont de nişte realitati. „Unitate in diversitate” va spune ceva? Mie da. Nu vreau neapărat sa arat cu degetul anumite persoane vinovate de distrugerea unui sistem de invatamant care de bine de rău mergea si dădea roadele lui. Mă interesează doar sa aflu răspuns la întrebarea: de când si pana unde putem pune pe acelaşi taler cu sfinţii noştri făuritori de tara romaneasca, pe noii făuritori de gogoriţe televizate? Oare a devenit incultura unor golani analfabeţi si certaţi cu bunele moravuri, indemnizaţia unor posturi TV care ar trebui sa plătească daune morale acestui popor greu încercat? (Am in vedere aici postul PRO TV, post cu vădite tendinţe de erodare a eşafodajului cultural si istoric romanesc)
Iar o sa fiu întrebat ce legătura pot avea acestea cu tema de fata. Aparent nici una. In fapt, tocmai organizaţiile ce conduc destinele culturale romaneşti comit un asasinat, un genocid de neiertat, si sunt însemnate cu semnul fiarei apocaliptice. Ei sunt adevaratii terorişti fiindcă, aşa cum zicea Hristos, trebuie sa ne temem mai mult de cei ce ucid sufletul (spiritul) decât de cei care ucid trupul: nu va temeţi de cei care ucid trupul ci temeţi-va de cei care pot si trupul sa-l ucidă si sufletul sa-l arunce in gheena!!! Oare e intamplator noul scandal de proporţii in care au fost aruncaţi americanii după ce postul SBS a dat in programul televizat la o ora de vârf imagini înfioratoare despre actele de barbarie si cruzime savarsite de soldaţii in misiune din Irak? Iată ce au dus cu ei: muzica destrăbălata in bubuitul boxelor si arderea cadavrelor oponenţilor (militanţilor pt. apărarea gliei, as zice eu) ca semn al desacralizării si devalorizării cultului mahomedan. Acestea sunt aspiraţiile lumii, spre unirea cu astfel de monştri care încalcă orice principiu uman, spiritual si divin? Aceasta este fata adevăratei democraţii care, chipurile, permite oricui sa aibă drept la păreri personale si la insusirea religiei care îl caracterizează? Întrebări in care pun tot dispreţul si durerea mea interioara.

• „Masuri de securitate”

Ne-am obişnuit sa auzim sau sa citim peste tot in jurul nostru referirile la campania împotriva terorii. Ca sa fac o paranteza, de mic copil mă obişnuisem sa-mi fie teama doar de parintii mei, de educatori, de legile statului si nu in ultimul rând de Dumnezeu. Acum trebuie sa invat sa-mi fie teama si de numiţii terorişti. Am observat insa predilecţia tinerilor din generaţia re/formata „pro” de a nu se mai teme de absolut nimic. Sa fie acesta semnul lipsei unei anume morale? Revin. Una dintre cele mai uzate „magii” asupra mentalului colectiv al oamenilor, pe baza căruia s-au instituit si organisme internaţionale de „menţinere a păcii” (desigur, menţinere tot prin război si violenta!), este tocmai alăturarea termenilor de mai sus intr-o stupefianta derogare de la adevăr. Si ciudat este ca tocmai masurile de securitate despre care vorbesc au insecurizat si redus drastic iniţiativele de pace. Dar sa vedem si noi prin ochii dilataţi ai binefăcătorilor noştri ce presupune adoptarea masurilor respective.
Aşa numitele „masuri de securitate” puse la cale de unii lideri actuali constau in: inmultirea numărului de politisti, a agenţilor de securitate si a spionilor; alocarea de fonduri exorbitante agenţiilor care se ocupa de spionaj si contraspionaj; înăsprirea legilor referitoare la drepturile fundamentale individuale; îngrădirea libertatii de exprimare; permiterea sechestrării (arestării) pe termen nelimitat a persoanelor bănuite de legături teroriste, chiar si fara mandat judecătoresc; libertate aproape nelimitata politistilor, care pot „jongla” atât cu legile in vigoare dar si cu modul de interpretare al acestora; inventarea scuzelor aferente in caz de greşeli si incalcari flagrante ale legilor savarsite de factorii, sa le zicem, „corecţionali”; instituirea ordinului „shoot to kill!” (trage pentru a ucide!) fara avertisment si fara a încerca in prealabil sa salveze viata prin rănirea suspectului; introducerea total aberanta a vechii zicale „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”, prin aceasta indicându-i inclusiv pe cei care nu au aceleaşi opinii cu ei si care au nesocotinţa de a pune întrebări incomode; încurajarea tinerilor studenţi la acceptarea unor misiuni „under cover” (sub acoperire) de spionare a propriilor colegi si a comunitatilor in care isi duc viata (asta este una dintre cele mai noi gaselnite dar si una dintre cele mai monstruoase); permiterea urmăririi convorbirilor si comunicărilor de orice fel, de la citirea corespondentei si pana la ascultarea telefoanelor (internetul este la ora actuala unealta cea mai vizata si uzata de aceştia- monitorizarea site-urilor pe care sunt găzduite forumuri); stocarea de informaţii despre toţi indivizii (fotografii, nume, adrese, date despre familie si prieteni etc.); inghetarea conturilor bancare si folosirea banilor proprietarilor suspecţi in scopuri de nimeni ştiute (sau ştiute de…cine trebuie); umilirea publica a eventualilor protestatari la adresa politicii, mergându-se pana la maltratări fizice si chiar suprimare; demonizarea emigranţilor, in mod special a celor proveniţi din tari musulmane. Si ca sa nu uit, înainte de a trece mai departe, masuri de securitate pt. cine, in favoarea cui???
Am enumerat doar câteva din strategiile pe termen scurt sau mai lung puse la cale de „făuritorii binelui”. Deja se ia in considerare, de către oamenii credincioşi unor idealuri mai înalte, posibilitatea ca in scurt timp statele occidentale vor deveni state politienesti-mafiote. Ştiu ca alăturarea acestor termeni n-are nici o logica, dar sa ne gândim cu toţii ce-o sa se întâmple când numai structurile statului vor avea dreptate si castig de cauza. Unde vor fi atunci organizaţiile nepolitizate si ce putere a cuvântului vor mai păstra oamenii de rând in fata mafioţilor imbracati in uniforme? Căci ar fi bine sa ascultam glasul inteleptului ce zice: „cele ce se fac intru ascuns de către dansii, ruşine este a le si grai”. Mă tem, si cred ca pe buna dreptate, ca multa vreme nu mai e pana ce prevestirile apocalipsei se vor împlini. Lumii întregi ii mai lipseşte doar o scânteie ca sa sară in aer. Sau poate ar fi mai nimerit sa spun ca in curând va face implozie.

Ca totuşi sa închei undeva lunga mea scrisoare către voi, trăgând o concluzie finala asupra celor scrise pana aici zic doar atât: ISTORIA SE REPETA!!! Nero a murit, trăiască împăratul Nero!

Va propun sa meditam adânc asupra unor cuvinte rostite câteva mii de ani înainte, cuvinte care profeţesc apusul zilelor noastre: „Când se ridica sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişuna pretutindeni”!!!

Un oarecare, oarecand, despre oarece...
...cu parere de rau ca n-am putut transcrie din "Microsoft Word" mesajul in forma originala.