-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

premiu pentru castigator.


de cosmacpan la: 07/11/2005 10:27:00
modificat la: 08/11/2005 22:00:34
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
TRANSCENDERE

Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt. Eu pătrund în tine şi reapar dincolo de tine; pier în tine şi cresc în tine...Eu acopăr pământul; fie că trăiesc, fie cã mor, eu sunt.... nu pot fi nimicit. Am pătruns ordinea....Am devenit stăpânul ordinii.....Răsar din trupul ordinii....
Va reuşi cineva să inţeleagă tot ce s-a întâmplat? Va fi cineva care să creadă? Va fi reluată povestea mea? Indoială reziduală? Nostalgie? Etapă de tranziţie? Mesajul...o mână întinsă?....Cui?
Copilărie. Stop cadru. Imagine confuză ce se încheagă în jurul unui ţânc ce-şi pierde timpul răsturnând lumea cu mânuţe mici şi nepricepute. Ca orice copil, mângâiam luciul şi căldura pietrelor ce păreau nesecate tainiţe, pline de mistere şi întrebări, dense ca întunericul nopţilor.
Chinuiam cu întrebări gâze şi flori, încercând sã înţeleg de ce nu pot zbura ca ele şi nu mă pot ascunde sub pleoapa unor petale pline de vise. Sărutam şi mã lăsam sărutat de soarele dimi-neţilor, mângâiam şi mă lăsam mângâiat de taina rece a mereu primelor zăpezi. De fiecare dată, când buna mea mamă fãcea curat, trebuia să arunce cele câteva pietricele ce mă fermecaseră şi se odihneau tăcute sub pat. Au urmat anii buchiselilor chinuite sau chinuitoare. Dar de câte ori scă-pam, dădeam fuga pe malul apei, frământând nisipul cu întrebările mele, scormonind fiecare cotlon, în speranţa cã voi gãsi piatra tainică, cheia tainelor şi misterelor ce-mi era destinată. In speranţa că din obişnuitul travestind taina, într-o zi mi se va arăta ea, cea sortită să mă lumineze, adunam fiecare piatră care prin umbrele şi tainicele culori mă atrăgea. Curând, aceastã vinovată pasiune, s-a transformat într-o mini colecţie, oferită cu multă strângere de inimã şcolii. In tot acest timp citeam tot ce găseam despre animale, pietre, insecte, flori. Căutam. Ce anume? Nu ştiam şi nici nu bănuiam, dar căutam. Această foame continuă, aceastã dorinţă de cunoaştere a celor ce sunt si încă nu sunt, m-au împins printr-o poartă ponosită, în lumea mirifică a imaginarului fantastic. Am irosit mult timp, împotmolindu-mă în această lume a viziunilor, credinţelor şi a posibilelor lumi viitoare, nebănuind că de fapt viitorul se află în imediata apropiere, aici. Nu stiu dacă şi cât de mult am regretat acest lucru, cert e că nostalgia şi curiozitatea nu m-au părãsit. De câte ori puteam mă afundam în visare privind o piatră de caldarâm sau o stânca netezită de furia vânturilor sau apei. Odată, însoţind un foarte bun prieten prin holurile Universităţii, am ajuns şi în faţa vitrinelor pline cu eşantioane de roci şi minerale. Am rămas mult prea mult timp, admirând exponatele şi cerând noi fărâme de timp prietenului. Nu ştiu ce-am discutat, cum am ajuns acasă, dar ştiu cu precizie că noaptea aceea am plutit mult prin şuvoiul viselor care s-au abătut asupra mea. O experienţă similară a constituit-o şi vizitarea colectiei de minerale şi roci a muzeului. Nu mi-am explicat mult timp ce s-a întâmplat înãuntru, dar odată ajuns afară mi-am dat seama că strângeam ceva în palmă. Priveam în jur cu spaimă, aşteptând ca-n orice clipă să fiu strigat, să fiu oprit de un lucrător al muzeului. Abia când am ajuns acasă am avut curajul să privesc. In palma mea se odihnea un cristal de cuarţ, mult prea mare pentru a putea fi sustras, mult prea mare pentru a trece neobservat. Priveam şi nu-mi puteam imagina cum şi când a ajuns la mine. L-am strâns până când am sinţit că-mi amorţesc şi ultimile celule. Teama, spaima, mirarea, mă înconjurau într-un iureş nebun, stârnind în mine patima nebunească de a-l păstra. Dacă nu m-ar fi strigat la masă, cred că aş fi rămas încă multă vreme strângându-l, căutându-l, dorindu-l. Senzaţia de posesie devenea tot mai puternică. Il aveam, era al meu şi eram al lui în acelaşi timp. Din acel moment, nu m-a mai părăsit. La capătul patului, pe birou, mereu prezent, mereu alături.
Cam în aceea perioadă luase amploare fenomenul yoga la noi. Acest lucru nu putea trece pe lângă mine, nu puteam sta indiferent. La fel ca mulţi alţi novici, convinşi de posibilităţile lor şi plini de teribilisme, am început exerciţiile. Am citit şi recitit cartea de atâtea ori încât ajunsesem să ştiu cum cad virgulele printre cuvinte si cum se ordonează fotografiile şi schiţele în pagini. Repetam cu obstinaţie şi încredere exerciţiile de respiraţie, prima şi de fapt unica sansă de a intra în lumea marelui spirit yoga. Prima reuşită şi de fapt primul lucru care m-a speriat a fost convingerea că pot. Tinând cont că sunt în vacanţă şi că nu sunt probleme stringente, mi-am promis dimineaţa cu pri-cina exercitiilor. M-am trezit, am deschis fereastra, am făcut mişcările de înviorare şi am început exerciţiile de respiraţie. Am ales semilotusul, rămânând cu privirea agăţată de seninul cerului. Am început să respir, căutând să străbat aerul, spaţiul şi lumina. La un moment dat am simţit că albas-trul devine consistent, alcătuind un tunel prin care alunecam. Mă lăsam absorbit. Găsisem un drum şi oricâte temeri aş fi avut ştiam că acela este drumul meu. Nu ştiu unde, cât şi cum am trăit apoi, cert e că la un moment dat m-am trezit pălmuit. Am ridicat pleoapa ochilor deschişi şi mi-am zărit tatăl. N-am avut curajul să întreb ce s-a întâmplat. Mi-a mărtursit că se speriase. Mi-a cerut să nu mai continui. Nu era nici joc nici glumã. Trecusem un prag şi fără îndrumarea cuiva putea deveni periculos. Am promis dându-mi seama că înaintam pe un drum plin de necunoscute, dificil şi greu de controlat ca reacţiile unui însetat în deşert ce renunţa la tot, afundându-se în rãceala ucigătoare a izvorului. Fiecare nouă zi îmi întărea convingerea că voi găsi un îndrumător, un guru, astfel încât să pot trece peste arşiţa ce-mi stăpânea sufletul, spiritul......Toamna a căzut ca o lovitură de bici. Se in-terzicea orice formă de evadare, sub umbrela mincinoaselor efecte nocive ale mişcării trans-cedentale.... sau yoga.
Acest lucru a făcut ca toate încercările mele de a contacta o persoană cunoscătoare să eşueze. O nouă înfrângere, un nou abandon. Doream şi căutam, visam pierzându-mă pe cărările tot mai întunecate ale eşecului. Pluteam purtat din val în val, tot căutând ostrovul mult dorit. Un ţărm sau poate doar iluzia sa mi-a zguduit existenţa preţ de câteva clipe. In casa colegului şi prietenului Nae, stătea, uitată de lume, o bătrânã. Poveştile ce le ştia şi misterul ce o înconjura au făcut să-i căutăm prezenţa şi să fim acceptaţi. Vieţi şi destine priveau impasibile din ramele pătate de vreme. Nu-mi dau seama, dar mai mult ca sigur că un anticariat veritabil trebuia să semene cu acea cameră. Draperii bogate si grele, piese de mobilier disparate, tablouri mari şi mici, albume pline de încrus-taţii, porţelanuri, cristaluri, decoraţii şi efigii, caftane şi perne pufoase, puţine dar totuşi prea multe într-o singură cameră. Bătrâna păstrase cărţile ce deschideau porţi de mister şi o masă. Simplă dar totuşi nobilă, modestă dar nu şi înfrântă, rezista ca şi stăpâna vremurilor. Intr-o searş ne-a întrebat dacă vrem să participăm la o şedinţă de spiritism. Ideea era amuzantă, jocul era nou iar noi mult prea curioşi pentru a da înapoi.
- Cred că trebuie să vă dau să citiţi câte ceva.....
- Mai bine încercăm şi pe urmă citim, răspunse Nae.
- Sigur vreţi?
- Da.
Bătrâna stinse lumina lăsând doar o lumânare de veghe. Ne-am aşezat în jurul mesei, unindu-ne mâinile în cercul ce închidea triunghiul nostru. Totul era o joacã. Bătrâna întrebă întu-nericul dacă spiritul poate fi invocat, dacă va răspunde chemării... Un scârţâit de lemn ce-şi plânge uscăciunea şi masa începu să se mişte scuturându-şi anii de nemişcare.
- De eşti cu noi şi printre noi, ne dă un semn, o spirit luminos.
Lumânarea aflată undeva în spate îi aureola părul ofilit. Mirarea şi neliniştea mea se oglindeau în ochii lui Nae. O nouã tresărire a mesei ne convinse că jocul nu e joc. Bătrâna rupse cercul spaimei noastre şi se întoarse, luând de pe o mãsuţă o foaie împăturită şi o casetă mică. Despături foaia pe masă şi mâinile ei netezeau cutele, mângâind simbolurile, cifrele şi literele înscrise într-o ordine necunoscută. Semnele jucau în faţa ochilor noştri căutând rosturi şi rostiri nebănuite. Ne-a rugat să refacem cercul fără a-i mai căuta mâinile, astfel că ne-am sprijinit curiozitatea şi neliniştea pe ume-rii ei gârboviţi. A deschis caseta şi a scos o aşchie cu luciri de metal şi străluciri de căldură şi a aşezat-o în centrul cercului de semne si simboluri. A luat un creion mic, ros de timp şi de lame ştirbe, sprijinindu-l într-un colţ al unei foi rupte de dictando. Când totul a fost gata a mai mângâiat aşchia odată şi ne-a rugat să ne concentrăm. Mucul de lumânare sfârâia, neacceptând să se stingă. Valuri dense de spaimă şi mister biciuiau sufletele noastre. Flăcăruia dansa, fugărind spaime nerostite. La un moment dat masa a început să tremure, încurajându-ne şi sprijinindu-ne temerile. Vocea bătrânei, gravă şi profundă, a chemat spiritul luminos al omenirii. La întrebarea ei dacă vrea să răspundă, aşchia s-a mişcat, rămânând în faţa literei D. Masa se legăna ca o barcă purtată de va-lurile molcome ale visului. Ochii bătrânei se opriră asupra lui Nae, îndemnându-l şi cerându-i o în-trebare. Ochii lui căutau cu disperare un sprijin. I-am făcut semn să se linistească, să ceară ceva. Trebuia sã vedem ce va fi. Vocea tremurată scăpă un şirag de silabe ce se tot împotmoleau. Bătrâna preluă întrebarea lansând-o cu vocea ei gravă: Care va fi cel mai important an? Aşchia se cabră, după care se prelinse până în dreptul cifrei 8. Mâna bătrânei ajutată sau ajutând aşchia, croşeta curiozitatea noastră. Abia ajunsă în centru, aşchia se strecură până în dreptul cifrei 9. Glasul bă-trânei căzu ca o ghilotină: acesta-i anul? Ochii noştri fugeau, căutându-i mâna care sublinia două ci-fre: 89. Aşchia se prelinse până în dreptul literei D. Tremurul ce-o stăpânea semăna cu dansul unei albine. Ochii bătrânei s-au înfipt în mine ţintuindu-mi teama. Stiam ce voi întreba, nu ştiam, nu ştiam dacă voi fi acceptat sau va trebui să apelez la ea. Am întrebat calm, fără pic de frică, ce-mi rezervă viitorul. Bătrâna privea mirată şi încurcată de tăria cu care rostisem întrebarea, neştiind dacă mai trebuia repetată. Aşchia prinse să tremure, tresărind si cabrându-se, după care se îndreptă şi rămase lipită de litera C. Priveam pierdut, hipnotizat aproape, mâna bătrânei care alerga într-o mişcare lină şi graţioasă, pipăind, speriind, gâdilând aşchia ce hohotea spasmodic de curiozitatea mea. Urmăream mâna, pierzând şirul literelor ce se aşezau într-o ordine necunoscută nouă. Abia când glasul bătrânei se auzi, repetând întrebarea, ochii mei s-au aruncat cu aviditate în căutarea înlănţuirii de litere. Priveam şi nu înţelegeam nimic: cristalul este labirint! Priveam stupefiat, ne-ştiind ce să cred sau să înţeleg. Cu o ultimă zvâcnire, glasul meu zbură, aruncând o nouă întrebare: când şi care va fi sfârşitul lumii? Bătrâna mă privi speriată dar nu zise nimic. Frică, teamă, curiozitate, aşteptare, toate la un loc. Acelaşi lucru îl observam şi-n ochii mult măriţi ai prietenului meu. Chiar dacã as fi vrut, nu mai puteam da înapoi. Cãutam cu aviditate aschia ce tremura, neştiind încotro s-o apuce. Ce putea spune? Ce avea voie sã spună? La un moment dat, a început un dans graţios, fugind din mâna bătrânei care o tot obliga sã revină la loc. Totul a durat.....nu ştiu, cert e că timpul nu mai avea nici o importanţă pentru noi. O ultimă zvâcnire şi aşchia a rãmas nemişcată. La întrebarea dacă acela este răspunsul, ea a căutat cu greutate, obositã parcă, litera D. Mi-am dat seama cã nici unul nu avusese curajul să urmărească acea înlănţuire; nici chiar bătrâna care scrisese totul mecanic. Abia după confirmare, am devorat răspunsul năucitor prin simplitate : fiecare are sfârsitul său. Poate cã bătrâna ar mai fi vrut să întrebe ceva, dar teama sau acel ceva greu de definit a destrămat cercul spaimelor noastre. Chiar dacă am fi vrut să refacem cercul, vraja se spulberase. Poate altădată. Fusese prea mult si prea greu. Ne-am ridicat, privind fără a vedea, căutând fără a găsi, mergând fără a simţi, tremurând de teamă, slăbiciune, sau cine ştie? A fost prima şi ultima încercare de a sonda necunoscutul. Dupã câteva luni, bătrâna a murit lăsându-i toate cărţile prietenului meu. Curiozitatea noastră s-a spulberat. Tot ce ştiu, e că Nae le-a pus într-o lădiţă şi le-a suit în pod. Chiar uitate şi prăfuite, ele continuau să trăiascã, aşteptând alte mâini febrile şi curioase. Nu mai ştiu dacă pentru restul acela de noapte somnul s-a ferit din calea mea sau eu am fugit din calea lui, cert e cã m-au prins zorii gândindu-mă la cele întâmplate. Drumul spre casă l-am făcut ca o nălucă, strecurându-mă printre primii oameni, furişându-mă până în camera mea fără întrebări. Abia aici ochii mei osteniţi au găsit cristalul care străjuia noaptea sângerândă. L-am luat întrebându-mă care poate fi taina acelui răspuns. Dacă până atunci îl priveam ca pe un camarad plin de presupuse enigme, din acel moment l-am privit ca pe singurul care mai putea face lumină în această lume plină de taine. Din acel moment nu m-am mai despărţit de el. Aşteptam. Simţeam că altceva nu puteam face. Trebuia să aştept până când se va deschide ca o corolă răspândind în jur....ce? Viaţa continua mai mult sau mai puţin plată şi anostă, fără nici o tulburare a apelor. Ca să scap din această mlaştină, citeam tot. Citeam şi căutam răspunsuri care nu mai veneau. Ori de câte ori îl zăream, gândurile alunecau, scufundându-se în marea aşteptării calme şi senine. Seara, aşezam cristalul pe tocul ferestrei privind licăririle stelelor ce se răsfrângeau şi se răscumpărau prin feţele lui. Il aveam. Aveam un prieten, tăcut ce-i drept, ceea ce pentru mulţi din jur era o himeră, un vis. Cenuşiul, monotonia, inutilitatea, dispăreau în preajma lui. Eram doar noi doi. Il căutam şi aş-teptam. Doream esenţa. Nimeni si nimic nu mai conta. Eram. Dar mai erau şi cei din jur şi purtarea mea nu putea să nu dea naştere răutăţilor din partea colegilor sau a îngrijorării părinţilor. Orice dis-cuţie începută avea acelaşi sfârşit. Tuturor le dădeam de înţeles că vreau să fiu lăsat în pace. Ci-team si visam. Restul mă obosea, mă irita. Figura mea radia un singur nume : Hirsutul. Au urmat altele : Ascetul, Pustnicul, Narcis. Da, de unde şi până unde? Suportam. Imi construisem singur temniţa, dar nu-mi părea rău. Chiar îmi doream detenţia. Era mult mai plăcut în interior decât afară.
Intr-o pauză de lectură am reluat cartea. Fructul oprit. Il doream şi îl uram. Respiram. După legi bine stabilite. Chiar dacã mi-am cãlcat cuvântul dat, nu m-am mai aventurat ca în trecut. Doream sã ştiu, să fiu sigur. Alegeam poziţia acului magnetic, aşchie în calea sau poate în cercul altor simboluri şi aruncam în neant tot balastul existentei. Incercam să fiu doar canal, receptor, conductor, emiţător, sau chiar energie pură. Am reuşit să-mi fac simţite chakrele, cele şapte porţi. Vechea dar mereu noua cifrã. Simţeam cãldura, simţeam viul şi preaplinul energiei. Mă convin-geam că exist, că sunt parte componentă. Revin şi spun că n-am mers mai departe. Frică? Prudenţă? Ruşinea unei promisiuni uitate? Inţelepciune sau poate inconstienta revelaţie a lui : nu-i încă tim-pul? Cert e că timpul îşi mesteca coada, învârtindu-se, târându-se, târându-mă, târându-ne, sim-ţăminte şi aşteptare. Noi doi. Eu şi el, truditori la luntrea împlinirii.
A trecut liceul, admiterea, staţii traversate cu seninatate şi detaşare şi am ajuns în faţa staţiei numită: armata. Asemeni melcului îmi căram închisoarea mea cea de toate zilele. De câte ori aveam prilejul, mă strecuram în livada unităţii după ora de stingere şi-i priveam strălucirile reci ce-mi furnicau palmele. Era singurul mod de a mă detaşa, de a fi liber. Il ascundeam cu patimă avară de curiozitatea celorlalţi. Imi era frică de orice privire străină, mã temeam că o altă mână l-ar putea pângări, l-ar murdări, furând ceea ce mi se cuvenea. Intr-o seară, după un marş istovitor, n-am mai reuşit să-i acord ora mea de taină şi am adormit punând sub cap portâncărcătorul în care era. Trezi-rea a fost aşa de bruscă din cauza semnalului de alarmă, încât n-am avut timp să uit visul care mă stăpânise. Eram mult mai odihnit decât oricare dintre colegii mei. Dupã exercţiile de înviorare, în prima pauzã am rememorat visul, căutându-i sensurile ascunse. Marşul continuase şi în vis, mult mai lung, chinuitor de lung, până când am simţit că trebuie să mă aşez. Eram în mijlocul unei pajişti plină de lumină şi căldură, stăpânind un covor moale şi mirositor. Cineva sau ceva îmi şoptea că acolo trebuia să ajung. M-am întins, abandonându-mă unei binemeritate clipe de răgaz. Iarba se apleca sub mângâierea unei adieri, astfel încât, din când în când simţeam mâna ei mângâindu-mi faţa şi trupul ostenite. Cred că am adormit visând că lângă mine se află un bătrân, ca însuşi timpul neostenit, a cărui mână tăinuia aerul din jurul tâmplelor, astfel încât fiece fibră a mea se relaxa, găsind pacea şi odihna fără de sfârşit. In tot acest timp de vis în vis, buclă pierdută din mâna tim-pului pasager, simţeam raze de lumină prefirându-mi trupul, şoptind tainice chemări. La îndemnul lor m-am ridicat şi am zărit în depărtare cristalul. Dimensiunile se încurcaseră: eu furnica, la poalele muntelui cristal. Era măreţ, imens, învăluit într-o aură de lumină şi pace. Nu ştiu cât am stat sau cât aş mai fi stat dacă sunetul strident al trompetei nu m-ar fi aruncat prin cele doua praguri de vis îna-poi în realitate. Din acel moment am stiut. Văzusem şi simţisem. Tep zepi, prima oară. Din acel moment exista o punte. Trebuia numai să am răbdare. Ajuns la unitate, am reluat starea de veghe. De fiecare dată, priveam intens cristalul. Incet, încet, buzele mele susurau litanii venite de nici-unde”invoc lumina cristalului, sunt suflet din sufletul său şi parte din întregul său”. De câte ori mă retrăgeam în pat strângeam cristalul sub pernă şi aşteptam. Aşteptam trupul imaterial al luminii, aşteptam pacea şi liniştea. Simţeam că trebuie să se îmtâmple. Aşteptarea devenea ucigătoare. Dar, aşteptam. Păşeam încet, încă nesigur, pe un drum nou, dar atât de mult dorit, căutat.
Vestea morţii celui mai bun prieten a făcut să se producã ireversibilul. In ziua aceea eram într-o stare de surescitare greu de explicat, stare ce se amplificase de la zi la zi, asemeni bulgărelui de zăpadă. Dupã masa de prânz, ajunşi la dormitor pentru mica pauză, am căzut efectiv pe pat ca după un drum lung şi greu. Eram distras, morocănos şi arţăgos. Nici n-am băgat de seamă când s-a apropiat de pat şi mi-a întins scrisoarea. Explicaţiile le-am ascultat cu gândul la noutăţile pe care le voi afla din scrisoare. Am desfăcut-o recunoscând scrisul alert al mamei. Imi dădea o înşiruire de evenimente mai mult sau mai puţin banale iar la sfârşit, printre rugăminţi şi implorări, îmi comunica moartea lui, tragică şi incredibilă. Fiecare cu sfârşitul său. Dacă se poate muri din cauza unei gripe rebele mai are rost lupta? Nu cred că am plâns, dar obrajii îmi frigeau insuportabil. Am bagat mâna în valiză căutându-l. L-am luat, mulţumindu-i pentru încrederea şi răceala ce-mi impru-muta. Il plimbam dintr-o mână în alta pentru a-mi răcorii obrajii care îmi ardeau. Brusc am simţit o pace şi o linişte binefăcătoare ca şi când, firul de care atârnam deasupra acestei vieţi s-ar fi rupt brusc, eliberându-mă de spaime şi nelinişti, detensionându-se. M-am regăsit pe aceeaşi pajiste, sim-ţind alături trupul bătrânului. Aceeaşi lumină se prelingea în şuvoaie de pe crestele muntelui meu. M-am ridicat, sau am fost ajutat să mă ridic şi am pornit spre el. In tot acest timp vorbeam cu bă-trânul meu. Nu ştiu ce i-am spus sau ce mi-a spus, dar fiecare particulă se abandona liniştii ce mă învăluia. Simţeam că limanul este aproape şi căutările mele luau sfârşit.
Am ajuns la poalele muntelui şi bătrânul m-a oprit, spunându-mi să aştept. Nu puteam cere mai mult, cu toată nerăbdarea mea. M-am auzit strigat, cineva mă implora să mă întorc, îmi cerea ajutorul. Eram ca împietrit, într-o lungă şi chinuitoare aşteptare. Aş fi vrut să pot alerga, să ajut, dar ştiam la fel de bine că nu mai era posibil. Totul rămăsese undeva în urmă şi ştiam că va pieri ca un şarpe de fum. Nu mai apartineam lumii, nici măcar mie. Eram al lui. Tot ce era în urmă se destrăma ca un fum, în neant. Eram al lui, respirându-i lumina, îmbrăţişându-i pacea şi liniştea senină. Am ră-mas la poalele lui aşteptând. M-am ridicat pentru a mă întoarce la pajistea mea dar mi-am dat sea-ma că mă aflam în dormitorul cazon. Am privit ceasul. Tot ce trăisem se strângea, înghesuindu-se într-un sfert de ceas. Din acel moment, ori de câte ori adormeam cu gândul la el, mă regăseam în preajma lui însoţit de bătrâna mea călăuză. Când a considerat că sunt pregătit, am început sã urcăm pe poteci şi cărări doar de el ştiute. Tot mai des căutam refugiu în aceea lume, doream dedublarea. Doream să revin cât mai rar în adevarata sau poate falsa lume care se scurgea prin mine, cu mine. Nu pot şi nici nu vreau să fac traductibile senzaţiile trăite ţi pacea cu care mă înconjuram. Nu ştiu dacă cel mai înalt vârf de munte terestru poate reda beatitudinea ce punea stăpânire pe mine, ori de câte ori suiam potecile desluşite de călăuză. Aerul devenea dens, astfel că puteam pipăi puritatea lui de cristal. Il simteam cum pătrunde în cele mai adânci firide ale trupului, arzând tot ce era de prisos. Lumina. Lumina aceea nu poate fi descrisă. A spune cã avea consistenţa albastrului pur, plin de miresmele nebănuite ale adâncurilor astrale, poate părea banal. Nu ştiu cum pot descrie tot acel complex care îmi biciuia sufletul şi spiritul prin noutatea şi incredibilitatea sa. Tot mai des sufletul îmi era mângâiat de ritmuri lente dar sacadate de incantaţie. Repetam şi eu, prins şi surprins de aceea litanie : om na..mah shi..va...ya, om na..mah shi..va...ya. Am spus că îmi este foarte greu să descriu tot ceea ce simţeam, dar singurul lucru pe care pot să-l susţin cu toată tăria, este faptul că de fapt, acolo, simţurile nu mai funcţionau şi că de fapt sufletul meu era o membrană permeabilă prin care se prelingeau toate semnalele fără nici o oprelişte. Nu mai eram trup de carne ci doar luminã şi caldură, fără remuşcările trecătoare ce alcătuiesc permanenţa vieţii.
Zilele de armată s-au scurs, valuri ce se aruncă în hăurile cascadei, după care am ajuns iar acasă, în camera mea. Pãrinţii s-au bucurat. Eram om cu armată, om cu capul pe umeri, drept care n-au intervenit în viaţa mea. Experienţele mele căpătau tot mai multă consistenţă. Bătrânul meu era tot mai mulţumit. Nu-mi spunea nimic, dar de multe ori simţeam acest lucru. De câte ori ceream un răgaz pentru a privi în urmă, îmi dădea de înţeles că nu-i încă timpul. Păşeam fără a simţi mişcarea, urcam fără a trăi efortul. Trăiam şi mă hrăneam în şi cu lumină. Totul se reducea la această baie de lumină. Intr-o zi, recunosc că e singura oară când n-am cum să definesc acest continuu decât tot după vechile tipare, deci, într-o zi, am ajuns. Bătrânul mi-a pus mâna pe umăr şoptindu-mi : aşează-te şi priveşte. M-am aşezat şi am privit. Pe unde am urcat? Unde sunt potecile noastre? De jur împrejur perete vertical. Nici o urmă, nici un suspin. Nimic. Priveam şi nu regăseam nici măcar pajiştea verdelui de început. Eram doar eu şi tăriile şi poate şi bătrâna mea călăuză. Priveam sau simţeam fără a vedea. Existam. Era singurul lucru de care eram perfect conştient. Existam! Imbrăţişat, mângâiat, căutând mângâierile acestor noi senzatii. Stiam că tot acest drum era mai mult decât un parcurs iniţiatic, era certitudinea şi confirmarea acceptării mele în acest univers. Eram primit în aceasta superlume, acceptat, integrat. Ajunsesem în vârf, parcursesem o etapã. Lăsam în urmă poteca ascunsă sau poate imaginară a regretelor si remuşcărilor. Probă de foc? Test de voinţă? Erau convinşi că merit încrederea şi sprijinul lor? M-am mulţumit să privesc inexistentul ancorat în trecut, până când voi putea trece mai departe. Chiar dacã aş fi căutat n-aş fi găsit nimic. Trebuia să am răbdare. Fiecare lucru se revelează doar atunci când eşti pregătit să-l accepţi, altfel privirile aleargã fără a găsi punct de sprijin. Orice revenire în trista realitate ce încadra trupul în chingile şabloanelor sociale era tot mai dureroasă. Cu toate că percepeam tot mai cenuşie şi ternă această realitate, nu lăsam să se întrevadă nimic din ceea ce mi se revela. Dupã un timp de contem-plare a abisului inexistent de sub mine, am simţit mâna bătrânului. Drumul întrerupt continua. Nu ştiu dacă aceste senzaţii au bântuit multe suflete până acum dar acest lucru nu mai conta. Tot ce mi se întâmplase până atunci nu constituia decât preludiul. In faţa mea muntele se termina ca retezat de o lama imensă. Muntele meu, cristalul meu se termina susţinând o pajiste aidoma celeilalte dacă nu cumva total diferită. Fără a pipăi, ştiam că moliciunea firului de iarbă întrece cu mult ideea pufului sau chiar a fuiorului de fum. Culoarea verdelui era atât de proaspătă, de nouă, încât orice referire a ei la cealaltă realitate era penibilă şi tristă. Nu accept ideea divinaţiei prestată cu făţărnicie de orice fals şaman al lumii moderne, dar în acel moment am simţit nevoia să îngenunchez şi să sărut dulceaţa şi aroma acelui covor pe care se zbenguiau nuanţele şi parfumul multor necunoscute. Flori nevinovate mângâiau pajiştea verdelui etern. Mă îmbăiam în parfumul şi culoarea relevate, con-ştient că sufletul meu nevinovat nu poate face vreun rău. Repetam la nesfârşit : sunt pur....sunt pur... sunt pur....sunt pur....Aş fi rămas pierdut în îmbrăţişările ei secole de visare. Nu-mi venea sã renunţ. Intr-un târziu, dar oare timpul mai are aceleaşi sinuozităti ca şi dincolo? m-am ridicat. Pe această pajişte străjuia cristalul meu. Templu, catedrală, piramidă, sfinx, e greu de descris sau de asemuit ceea ce vedeam. Trăiam, simţeam, sorbeam, ştiam, şi vechi mistere revedeam, din haos, de nici-unde, la mine ajungeau. “Crezi că asta e cetatea despre care am spus: In palma mâinii mele te-am zidit. Clădirea care-o vezi acum, nu-i ceea ce-n mine a crescut; aceasta e doar pentru voi, căci eu sunt încă mult prea sus”. Acestea toate au fost rostite? Sau poate numai auzite? Din ceţuri doar, închipuite? Au fost, sau nu au fost trăite? M-am apropiat şi am pipăit. Luciul şi transparenţa ascundeau căldură de fiinţă. Am mirosit şi suflul acelui mister mi-a revelat paloarea oricăror par-fumuri sau arome cunoscute. Am sărutat şi gustul veşniciei mi s-a întipărit în fiecare fibră. Mângâiam inconştient, lăsându-mă furat şi îmbătat de lumina ce izvora din trupul lui.
- “O să respir dulceaţa răsuflării gurii tale. In fiecare zi voi contempla perfecţiunea, puritatea ta”.
Acestea chiar de mine au fost rostite? Sunt vii sau sunt doar vorbe închipuite? Cum pot să smulg un trup de pace şi lumină, din pacea şi lumina care mă-nconjoară?
- “Cheamă numele meu de-a lungul veşniciei; niciodatã nu va lipsi de la chemarea ta”.
Invoc lumina pură a cristalului şi protecţia creatorului divin. Lumina îmi era şi călăuză dar şi slugă credincioasă. De fiecare dată, reveneam oprindu-mă la hotarul peretelui. Simţeam că mă preling prin el, dar tot afară renăşteam. Un ciclu astfel se închidea şi naştere la altul da. Bătrânul uşa a deschis, cuvinte seci, găsi-voi ce mi s-a prezis? A închide a deschide e tot una, afară şi înăuntru e la fel, o uşa verticală se scurge-n palier, misterul distilează alt mister. Drumul se aşternea, urmând al meu destin, din taină şi lumină, noi porţi trecute vin. Urcam când drumul cobora şi coboram noi scări urcând, prin foste şi noi camere treceam. Eram la limita peste care creierul meu nu mai putea reda în cuvinte trăirea, extazul. De fiecare data ajungeam în aceeaşi cameră în care se afla un jilţ ce închidea cercul altor unsprezece. Mă aşezam fără teamă şi fără sfială. Cu fiecare nouă revenire apăreau alte chipuri, niciodată mai mult de unu, niciodată cel precedent. Plecând de la calapodul gândirii mele, puteam spune că partenerii mei erau atât bărbaţi cât şi femei. Fiecare îmi povestea altceva sau poate acelaşi lucru răstignit în alta perspectivă, cert e cã totul se lega într-un tot perfect, armonios. Fiecare sedinţă începea cu aceeaşi litanie : invoc lumina cristalului lăuntric, sunt un canal curat şi perfect, lumina îmi este călăuză, în tot ce creez divinitatea să-mi fie călăuză, sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur......Un moment de mare tensiune a fost atunci când toate locurile au fost ocupate. Stăteam în jilţ înconjurat de cei unsprezece desemnaţi să-mi fie călăuze şi judecători. Un sentiment amestecat de umilinţă şi plenitudine punea stăpânire pe mine. Incercam să-mi înec trufia în umilinţă, dar faptul că eram centrul, creea un sentiment mult prea puternic. Abia într-un târziu am simţit că nu eram pregătit. Pentru ce? Mai aveam de învăţat. Cât? Ce e trufia? Ce-i dis-preţul? Ce rost au ele, când de fapt totul în tot îţi aparţine şi eşti egal cu ceilalţi?
- Om namah shivaya - invoc lumina cristalului lăuntric. Sunt un canal curat şi perfect, sunt pur, sunt pur.. Am reluat plimbările însoţit de bătrânul meu. Paşii descriau neştiute simboluri, porţi de labi-rint treceam răscolind roua intrebărilor. Când paşii se opreau în faţa porţilor închise, ecoul vorbelor trecea, reverberându-se în mine.
- Aici tu dacă ai intra, stăpân ai fi pe toate, deci ai putea manifesta orice pentru cealalta lume. Doreşti maşină, rang, puteri, femeia mult visată? Intră aici şi vei avea orice, oricât, pe dată !
Aştept, aşteaptă, aşteptăm. Puterea mi-o încearcă.
- Se poate orice? întreb pierit, cu temere crescândă, cu glasul tremurat voit dar viclenind izbândă.
- Eşti pregătit să ceri ceva? şi-l simt cum se-ncordează.
In jocu-i am intrat cu tot, dar eul meu veghează.
- Aş vrea, dar nu ştiu dacă pot. Aş cere. Cât pot oare?
- Hai spune!
Intră-n jocul meu, cercând să mă-nconjoare. Mă las de el învăluit dar îmi ascund surâsul, bătrânul meu, bătrân iubit, mai ştii în joacă râsul ?
- Aş vrea un trup de lut să-l las, să-mi judece destinul, iar eu cu tine, aicea sus, să uit ce-nseamnă chinul.
Un zâmbet sfredeli prin riduri, lăsând lumina ca să scape.
- Stiam în tot ce vei voi căci pentru mine eşti o carte, dar bucuria acestei şotii doream să o trăieşti deplin. Ai fost ales dintre aleşi şi când alegem nu greşim.
- De ştiţi în totul cum va fi, de ce atâta aşteptare?
- Stiam că eşti cam nărăvaş şi foamea-i mult prea mare, mai ai rãbdare, nu încerca, şi aici ce-i mult de la-nceput, te gâtuie şi doare.
Uşoara-i pace mă cuprinde şi spectrul meu se-mbujorează. Aceleaşi drumuri refăcute, ace-leaşi spaţii renăscute, aceeaşi oameni ce nu sunt, aceleaşi vorbe, alt cuvânt. Aud ce-mi spune şi văd totul şi noi conexiuni în mine se încheagă. O haltă lungă cât uitarea în sala paşilor pierduţi. Jur îm-prejurul punctului de centru, sfidând eterna lege a celor patru axe, cristalele multicolore, ascund în ele universul. Tot ce s-a spus şi s-ar mai spune încă, cele nespuse şi nicicând gândite. M-am apropiat şi am mângâiat un cristal. Acesta să palpite a început lansând tandre sclipiri de ametist. Simţeam lumina lui palpându-mă, căutându-mă, recunoscându-mă, stăpânindu-mă. Timpul, aceasta noţiune ştearsă, se-mpotmolise undeva prin jur. Precum albina însetată la altul şi apoi la altul eu treceam, sorbind din soma înţelepciunii infinite şi setea arşiţă, cu greu mi-o potoleam. Dar peste tot şi toate ce-n mine se preling, imensitatea, necuprinsul sălii, încerc mãcar cu gândul să-l cuprind. Când voi avea puterea? A lor încuviinţare? Să-mi las zălog tot timpul la intrare, să pot trăi aici vreo două veşnicii. Am ieşit sleit de fericire şi deznădejde totodată. Cât mai aveam până la ultima etapă? Eram fericit pentru aceste revelaţii şi vibram la gândul deplinei libertăţi. Pentru prima oară am petrecut fiecare cameră pânã am ajuns iar afară pe pajiştea din jurul cristalului. Eram atât de sleit, atât de plin, încât orice părea fad. Chiar şi pajistea părea fără lumină şi suflare. Simţeam că pot zbura luând tot universul dupã mine. Am căzut sau poate că fiecare celulă s-a prelins, găsindu-şi locul în întreg. Am simţit mâinile bătrânului frământând aerul din jurul tâmplelor, la fel ca la în-ceput. Simţeam că explodez. Nu mai puteam suporta această avalanşă, dar la fel de bine ştiam că nu-mi voi găsi liniştea până nu voi străbate întreaga încăpere , împletindu-mi existenţa cu fiecare dintre cristalele acelea. Era prea mult? Era o nouã formă de îngâmfare? Sau totul se-ncadra în limi-tele stabilite? Bătrânul frământa aerul, invocând pacea şi lumina cristalului.
- Eşti mult prea lacom şi prea multe vrei, dar vezi că este greu să le cuprinzi pe toate.
Soptea bătrânul sau era părere doar? Pierdusem bătãlia dar câştigam războiul. Un suflu, o răcoare, răstoarnă-n loc văpaia şi pacea încet revine, uscându-mi din ochii ploaia. Să mă ridic m-a ajutat şi în cristal am reintrat. Mergând eu pipăiam cristalul, la fel ca la întâia îmbrăţişare, lipin-
du-mi sufletul de albastru, simţeam aceeaşi tainică chemare. Eu respiram simţind cristalul, privind vedeam sufletul său şi sărutând simţeam cristalul, era în mine şi eram în el. Dupã ocolite drumuri, sfredelind cristalu-n carne, am ajuns să închid cercul căutării care doare. Uşile se-nchid în spate, alte uşi mi se deschid iar bătrânul meu protector mă îndeamnã să trec pragul, în alt nou să mă cu-prind. M-am asezat pe piedestalul ce străjuia vasta încăpere, pulsam intrând în alte ritmuri şi su-fletul mi se înălţa spre stele. Eram cuprins şi cuprindeam şuvoiul veşniciei, un drum în urmă se surpa, topind urmele mele. Bătrânul se aşeză în faţa mea şi sfera lui cuprinde sfera mea. Eram în doi o sferă de energie şi pacea veşniciei ne acoperea. In palmele-i căuş stătea chiar el, cristalul meu, supremul talisman. Pulsa, trăia, întruchipând misterul, legându-şi viaţa lui de viaţa mea. Din vârful şlefuirii sale porni fascicul de lumină şi căldură. Bătrânul preumbla lumina caldă, trezindu-mi trupul la vibrare nouă.
- Priveşte ! spuse.
Si-am privit, văzând cum taina chakrelor mi-o dezvelea.
- Ceea ce vezi sunt chakrele sublime, ascunse porţi în ochi de simplu muritor, priveşte-le şi îndepãrtează umbra inutilei îndoieli.
Fascicol de lumină, ca vârf de lance alb, punctează prima chakra, al pubisului mal. El, punctul, se-nveşmântă cu cercul de lumină si cercul se învârte, rotindu-se mai tare. Sorbindu-şi energia devine tot mai mare. Eram pe piedestal, bătrânul eu eram, chirurg şi pacient, divinu-n lut trădam. Sunt chiar şarpele ce-nghite, coada, recăzând în cerc, cercul chakrei de lumină, aur retopit în cerc. Cercul chakrei se măreşte ca a peşterilor gură, sorbind spirit şi lumină, revărsând în jur căldură.
- Intră !
Susură ecoul şi-am intrat sorbit, lumină, în lăcaşul chakrei mele energiile se-animã. Imprejur numai cristale, strălucind, plutind în umbră, licărind ca jarul tainic sau scăldându-se-n lumină.
- Sarcina-ţi şi datoria e sã le înmugureşti, să le dai la toate viaţă, toate să le-nsufleţeşti.
Suflul tainic se animă în lumina irizantă, mângâind tandru cristale, plin de viaţă se arată. Las în urmă doar lumină, fericire eu redau, străbãtând încet întregul, tuturor viaţă redau. Cristalul far, arde căuş de palme şi în cenuşă ciclul îl închei, renasc stârnind în mine vagi ecouri, despre acela care mâine a fost ieri. Ajuns în punctul de-nceput, privesc în jur celesta feerie, las energia caldă şi echilibrată, să se transforme-n imn de bucurie. Am ieşit privind cum cercul, tainic se învolburează şi se strânge-ncet şi închide strălucirea ce vibrează.
Eram din nou bătrânul ce purta fascicolul punctat asupra mea. Canalul dintre chakre îl urmez şi acum pe cea de-a doua o punctez. Aceeaşi boare care soarbe, acelaşi cerc învârtejit, fascicolul arată calea, mă-apropii deci, lăsându-mă sorbit. Acelaşi spaţiu plin de umbre şi lumină, acelaşi scump tapet de viaţă şi cristal, cu bisturiul albului fascicol, îndepărtez tot ce întuneca al vieţii cald liman. Eram asemeni creatorului ce-n trudă izbândeşte, mă las sorbit afară şi cercul se închide, în mine se topeşte.
Fascicolul de albã viaţă, sparge durerea cărnii mele, a treia mare chakră se deschide, acelaşi cerc sorbind în vajnica-i mişcare, timp, spaţiu, energii şi-adâncă întunecare. Pătrund şi acelaşi ritual se desfăşoară, presar doar strălucire şi lumină, mă las îmbrăţişat de unda caldă şi mă îndepărtez sorbit fiind de inima preaplinã. Las ritualul să se împlinească, în baie de lumină eu mă scald, revin lăsând ca cercul să se închidă şi sunt bătrânul care-n altă roată cad. A cincea odihneşte acum în mine şi văd cum se învârte nemilos, mă las sorbit de vidul ce se naşte şi urc Golgota, teama-i de prisos. A palmelor carbonizată carne mai strânge încă tainicul cristal, fascicolul de viaţă şi lumină mai spală ce-a depus al vieţii val. Revin sleit în faţa celui ce sunt eu şi ştiu că n-am momente de odihnă, a şasea chakră, poarta frunţii, mă cheamă şi mă strigă, nu-s al meu. Fascicolul adastă în mijlocul frunţii şi cercul se măreşte-n infinit, mă strigă şi mă cheamă cu ardoare, căci creieru-mi se cere odihnit. Pătrund cu teamă şi sfială, căci totul e la fel şi parcă nu-i, iar amplul spaţiu ce mă înconjoară, e sclavul ochiului ce doarme somn profund. Reiau povara drumului din mine, redând sclipire celor ce-au orbit, ocol dau tainicului spaţiu, vibrând, vibrez cu ele-n infinit. Când totul nu-i decât lumină şi iubire, când totul străluceşte-n tainic joc, mă-ndrept cu tainică sfială spre ochiul
ce-şi petrece în uitare somnul drept. Imensul ochi este acoperit de pleoapa groasă a negurilor ce-au trecut de când exist, rânesc rupând mici aşchii de-ntuneric şi strălucire dau încet acestui ochi ceresc. Toata mizeria e arsă şi scrumită, sclipire şi lumină am redat, cu acelaşi alb fascicol de lumină, înlãtur pleoapa, din chingi de somn deci ochiul îl desfac. Lumina din fascicol alb mi-o soarbe, cu setea plantei din deşertul ars şi după un răstimp ce-nghite universul, cu-n licăr slab îl simt pulsând, o soaptă-n infinit. Când totul nu-i decât părere, o falnică izbândă s-a produs, din ochiul adormit în veşnicie, un far nestăvilit izbeşte-n sus. Fascicolul acestui far topeşte, e lava veşnicei eternităţi, prin cea de-a şaptea chakră se revarsă, sublimul energiei, aur pur, etern fără prejudecăţi. Mă las sorbit de cea de-a şaptea chakră, chakra coroanei ce sublimul îl închide, privesc pierit la piatra preţioasă, ce infinitul şi eternitatea le desfide. Pe piedestal de aur şi lumină, se odihneşe piatra în mii de feţe şi culori, îndrept fascicolul ce arde şi topeşte, lumină-drum fără erori. Incep să mângâi faţă după faţă şi piatra-ncet în juru-i se roteşte, lumina spală şi înmugureşte alte lumini ce din faţete cresc. Mişcarea capătă aceea viteză că pare nemişcat pentru ce-i omenesc. Când nu-i decât lumină şi scli-pire, când piatra se-nfăşoară-n curcubeu, mă simt atras, sorbit prin nemişcarea-i şi redevin bătrânul care-s eu. Din creştet se revarsă curcubeul, înmănuncherea celor sapte chakre, un val de nesfârşită bucurie, îmbracă trupul cel supus la toate. Spirala curcubeului mă încinge, cu aur pur, cu roşu de lumină, portocaliu scăldat în aur, verde si albastru-n purpura din cea mai lină. Pornind din creştet mă-nfăşoară şi coboară, în arcuită curbă către tălpi, îl văd urcând din chakră-n chakră, eliberân-
du-mi trupul de prejudecăţi. Ajuns în creştet iar coboară, pentru a urca din nou şi pentru a coborâ, acestui vals de sunet şi lumină, mă-nclin căci sunt şi parcă nu mai sunt.
Bătrânul reapare lângă mine, zâmbind pierit dar mult prea fericit, căci munca-i trudnică şi anevoioasă işi află un liman, curând va lua sfârşit. Mă poartă acum prin alte încăperi, urcând când ar fi trebuit să cad şi coborând ca raza de lumină când eu doar un urcuş vedeam. Cu fiecare pas, eu mă lăsam tot mai pătruns de pacea şi lumina pură şi doar tăcerii susurul i-l auzeam. Eram condus şi conduceam cu aceeaşi mână. La întrebările nepuse, cu grijă şi căldură răspundea, el cercul în spirală îl transforma şi astfel totu-n infinit se prelingea. Imi spuse cã puţini, foarte puţini, au fost admişi în absolutul pur, lăsându-şi lutul legilor perfide, acum întreg şi părţi erau. Era de fapt chiar ultima etapă, căci dincolo de totul creator nimic nu exista, nimicul ce înseamnă nefiinţă, nimic ce-nchide infinitu-n infinit. I-am spus cã-s prea robit, cã setea-i mult prea mare, lăsându-mi lutul aş rămâne aici pe veci, căci nu-i durere-n univers mai mare, decât ca-n vis aceasta viaţă s-o petreci. Imi relevă cealaltă lume, viaţa, părinţii şi colegii ce i-aş fi pierdut. I-am spus că nu mai ştiu ce-i suferinţa, cealaltã lume-i doar un vis urât. Mă asculta ştiind că sunt alesul şi rodul muncii sale ne-ncetate, lumina curcubeului ce mă-nconjoară, se-apropie de rugul energiilor purificate. Am revenit în tai-nica-ncăpere a celor doisprezece luminaţi, erau aceiaşi, parcă totuşi alţii, aşa cum însumi eu un altul regăseam. Când toate scaunele au fost ocupate, ştiam, da, am ştiut că sunt egal cu ei. Bătrânul meu se transformase-n umbră, în lumină, învatatoru-mi arătase calea justă, în urma lui rămase doar îndemnul, de-a duce mai departe flacăra nestinsă. Singur, umblam, văzându-i umbra luminoasă şi gestu-i arătându-mi infinitul. Vorbea? sau poate spiritele noastre se-ntretaie: al tău este de-acuma totul, cristalul este labirintul.
Incă doream a lui chemare, vestind din tot eternitatea, ultimul prag, măreaţa poartă, aşteaptă acum a mea intrare. Mă înalţ împrăştiind în jur lumină, mă las scrumit de taina primelor rostiri, din haos m-am născut, mă-ntorc în haos, uitând eternitatea umanului pierdut. Dau neantului ocol cu bucurie, sunt pur, sunt pur, sunt pur, ecoul mă înconjoară, mă cuprinde. Cristalul meu rămâne-n urmă, o lacrimă ce străluceşte-n ochiul unui zeu. Spre marea poartă sufletul curat mă-ndeamnă , mă las sorbit de valuri de lumină, nimicul susură, palpită, rezonează, lumina se prelinge în lumină, în ea dispar şi-n mine ea cristalizeazã. Din necuprins se întrupează conştiinţa, că sunt ales între aleşi : sunt creator, sunt necuprinsul, sunt parte şi întreg pe veci......

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (2):


fara cuvinte... - de rayro la: 23/02/2006 19:55:40
Mi-as fi dorit foarte mult sa spun ceva dragut referitor la text.
Nu gasesc cuvinte.
Spun doar ca a venit exact la momentul potrivit.
Multumesc!


#107585 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Multumesc - de cosmacpan la: 25/02/2006 14:31:00
Nu este fericire mai mare decat sa faci pe cineva...fericit.
#108042 (raspuns la: #107585) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: