noaptea era printre cele mai friguroase pe care le traise vreodata in viata lui. era mijlocul lui ianuarie, si hainele groase nu-l ajutau cu nimic. viscolul era prea puternic, ii ajunsese la piele de mult. stia ca nu va putea ajunge la cabana, dar trebuia sa incerce. nu se vedea nimic, mergea pe acolo pe unde isi amintea ca trebuie sa fie poteca. era un zid negru si rece in jurul lui, un zid care se strangea si il sugruma, abia se mai putea misca. era sleit de puteri, si nu se gandea decat sa ajunga la cabana. ar fi insemnat salvarea. nu erau animale care sa il vaneze, lupii erau ascunsi din calea vijeliei. cand deschidea ochii, pentru cate o fractiune de secunda, nu vedea nimic, doar simtea miile de fulgi cum ii inteapa pupila. mergea cu ochii inchisi, era mai bine asa.
zapada de sub haina se topea in contact cu pielea lui transpirata, udandu-i hainele. "pneumonie", se gandi. "sigur voi face pneumonie. asta daca scap. oare cat mai e pana la blestemata aia de cabana? oare mai exista poteca pe unde merg eu? si ce anume ma face sa continui?
speranta. asta trebuie sa fie. daca nu ar fi speranta, nu as continua. instinctul de supravietuire. de ce trag cu dintii de o viata care nu a fost a mea de la inceput? cand tot ce am facut a fost sa incerc sa implinesc idealurile altcuiva, niciodata ale mele? de ce trag cu dintii sa-mi pastrez aceasta existenta mizera? din cauza blestematului de instinct..."
isi ura conditia umana. nu-i placuse niciodata aceasta existenta guvernata de instincte, sentimente si nevoi fiziologico-sociale. "de ce sa traiesc printre altii cand nu sunt ca ei? de ce sa caut compania cuiva cand nu ma asteapta decat durere in final? si de ce nu ma pot abtine sa fac aceste lucruri? e clar, din punctul asta de vedere, specia umana este formata din masochisti sentimentali. ii urasc pe toti, fara exceptie. ei m-au pus in situatia asta. din cauza lor imi voi gasi acum sfarsitul, un obscur sfarsit al unei vieti obscure, niciodata cunoscute cu adevarat de altcineva. nimeni nu va sti ce a pierdut, si nimanui nu-i va pasa. maine, soarele tot la est va rasari, la fel ca in fiecare zi de la inceputul timpului."
isi aducea aminte acum scurte fragmente din alte vieti. ironic, de fiecare data murise urcand un munte. inca de la inceputuri, cand a ajuns prima data pe un varf, stia ca acesta ii fa vi sfarsitul. intotdeauna varful, intotdeauna singur. a lui soarta, al lui nemesis.
isi aducea aminte cand era rege peste tinuturile muntoase, era singurul lor locuitor. atunci conditia umana nu avea canstrangeri... in prima lui viata. atunci nici nu stia blestematele astea de cuvinte, comunicarea era intre el si zeul suprem, unicul. de la un suflet la altul, fara cuvinte sau simtiri, fara efort, fara minciuni, fara ascunzisuri, stia exact ce ii este menit.
era fericit in fiecare zi cand soarele il trezea, si cand cauta noi poteci, noi pesteri, noi varfuri de cucerit. si fiecare taram era virgin. fiecare padure inteleapta, si el era liber sa invete din intelepciunea ei.
acum totul se schimbase. vai, ce nascocire diavoleasca era omul. "ecce homo" se gandi... nu stia decat sa distruga si sa fie nepasator. nimeni nu mai asculta vantul, nimeni nu isi mai apleca plin de respect capul in fata rasaritului. nimanui nu-i mai pasa de intelepciunea muntelui. atunci si-a dat seama ca vroia sa moara. sa nu mai traiasca niciodata, nu ca om, nu in aceasta omenire. nu mai putea. durerea era prea mare.
acum nu-l mai trezea soarele dimineata, ci un sunet nenatural al unei nascociri a tehnicii. cand se uita la vreo padure, o facea printr-un geam, din apartamentul lui. aerul natural nu mai exista, dar cel artificial ii umplea plamanii. "aer conditionat" se gandi. "ce mama dracu' e asa de conditionat la aer? cum poti conditiona aerul? ce urmeaza? pamant conditionat? dar asta avem deja. si cat de scump e pamantul. apa conditionata, avem si din aia. am ajuns sa vindem apa la sticle. foc... doar daca platim facturi la gaze. cat de trista e umanitatea. cat imi doresc sa dispara, sa moara cu totii, pentru binele lor. un genocid planetar nu e altceva decat o eutanasie in conditiile actuale. daca am ajuns sa conditionam cele 4 elemente din care am fost creeati si care ne sunt garantate prin nastere de dumnezeu si de geea... cata tristete in ochii mei seci de lacrimi, si orice lacrima in plus ar ineca umanitatea, vindecand-o."
dar acum vroia sa moara, pentru ca ajunsese la capatul puterilor. pentru ca nu mai putea privi niciodata un om, prizonier in ceea ce el numeste "viata". nu mai putea privi oameni singuri sau traind in grupuri, oameni ignoranti fara voie, fructul unei evolutii gresite, terorizati de placerile lor. nu mai vroia sa vada carcase goale prin care zboara senimente spre nimeni, pentru ca nimeni nu le vrea, nu mai putea vedea nimic din ceea ce atinsese sau afectase vreodata "omul". singurul lucru curat era moartea. moartea eterna, iar apoi inceputul. geea din nou, geea pentru totdeauna. binecuvantata solitudine, lipsa oricarui grai, oricarei griji... existenta, asa cum ar fi trebuit ea sa fie.