revin la teoria mea conform careia lumea nu este asa cum o vedem ci mai degraba asa cum se reflecta in orice mediu care nu are puteri de perceptie vizuale. cu alte cuvinte nu putem vedea cu adevarat lumea reala niciodata, si asta datorita faptului ca nu suntem obisnuiti cu ea. nu am putea fi obisnuiti cu ea din moment ce suntem obsedati de asa-numita perfectiune sociala, prin care eu nu inteleg altceva decat formele care sunt la moda in conceptia rasei umane de la inceputurile ei si pana la sfarsitul inevitabil. un lucru destul de deranjant este sa vezi realitatea asa cum este ea de fapt, in speta stramba. este deranjant deoarece modul meu de perceptie, la fel ca al oricarei alte fiinte umane, este obisnuit cu ceva fals. aceasta imagine falsa este atat de bine inradacinata in noi incat subconstientul alege automat sa nu discearna realitatea careia nu i-am putea face fata.
cu alte cuvinte, lumea este stramba. cu siguranta voi fi considerat nebun nu pentru ca afirm acest lucru ci pentru ca afirm ca am vazut, pentru fractiuni de secunda, realitatea asa cum este ea. realitatea de care vorbesc nu este stramba in sensul propriu al cuvantului, ea de fapt este mai dreapta decat oricare din noi poate fi vreodata, singura problema fiind perceptia noastra comuna, de fapt singurul lucru stramb. si atunci ce este real? nu as putea afirma ca pot raspunde la aceasta intrebare, dar pot afirma ca stiu ce nu este. ceea ce ma inconjoara, ceea ce vad, aud, miros, gust sau pot atinge, nimic nu e real. sunt doar impulsuri electrice de o mica intensitate care imi comunica o informatie ce este decodata pe baza unui sistem incomplet si astfel fundamental gresit.
pledez pentru o lume in care efectul precede cauza. nu am pretentia sa fiu original, dar am pretentia sa nu fiu luat in ras. de fapt, pretentiile mele se ridica mult mai sus, transformandu-se in speranta ca lumea sa gandeasca. nu tot timpul, ar fi un inceput prea brusc. dar daca fiecare dintre noi si-ar rapi macar cinci minute din zi pentru scopul unic de a se gandi la realitate si perceptii, la buclele ce apar in spatiu-timp (de unde deriva, inevitabil, senzatia de deja-vu), sau macar la premisele ce duc la aparitia deciziilor noastre, poate cu timpul vom percepe putin mai corect realitatea. poate cu timpul sistemul dupa care perceptiile sunt decodate de sistemul nostru nervos va deveni din ce in ce mai complet, astfel permitandu-ne o viziune cat mai reala asupra realitatii. continui prin a afirma ca formele perfecte sunt acelea pentru care nu exista nici o formula matematica; avand ca singur argument faptul ca matematica se bazeaza pe premise incomplete. astfel, ea nu va putea fi niciodata un limbaj cu adevarat universal, nu atata vreme cat oamenii pot gandi intr-un numar finit de dimensiuni. de ce atata risipa de materie cenusie, daca nu folosim decat a zecea parte? pledez pentru logica bunului simt cand spun ca ceea ce percepem e un fals, si inca unul ieftin. doar cinci minute pe zi, dragii mei. e tot ce va cer.