-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Cea mai banală dintre zilele posibile


de Sebesthai la: 21/11/2005 00:10:00
modificat la: 23/11/2005 20:52:25
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Pe masură ce programul se încarcă, momentul somnului migrează docil, mai întîi spre 12, pentru a-şi tîrî mai apoi extenuarea către o oră de culcare aproape avicolă. Ma bag în pat înjurînd printre dinţi oamenii cu restanţe la întreţinere care ne lasă la cheremul climei şi al regiei care îmblînzeşte caloriferele. Adorm.

Camera mea este o imagine destul de bună a metisării de tradiţie (cărţi multe, lemn închis la culoare) şi modernitate (rafturi îndrăzneţe, design minimalist, dezordine adolescentină). Acum, ea devenise intersecţia dintre fantezie şi realitate: Sophie era acolo, lungită oarecum neutru pe pat şi răsfoind o revistă de fotografie.
- Astea-s făcute de tine? intrebă indicînd pagina dedicată corespondenţilor din provincie.
- Aham, îi rapund.
- Good buster..
- Te rog, spune-mi „Sultanul”.
Foloseam adeseori replici din filmele văzute împreună, găseam rapeluri îndrăzneţe în scenariile fabricate în alambicul hollywoodian cînd mintea noastră nu mai putea concepe elemente noi. Eram prea laşi pentru a ne mărturisi limpede şi curat şi, ca să nu explodăm sub presiunea discreţiei, furam aluzii din subtitrările downloadate instantaneu de pe net.
Nici nu mai ţineam minte tertipurile pe care le construisem ca să o aduc aici; pretexte copilăroase (am uitat o carte, avem timp s-ajungem la şcoală, nu vrei să urci?) sau mai elaborate (trebuie să fac ultimele ajustări la o poză, nu vrei să-ţi dai cu părerea?), numai-numai se va hotărî să urce. Ştiam că o pasionează fotografia pînă la maniacalitate şi că n-ar fi rezistat la avalanşa de cărţi poştale, reviste şi afişe care îmi decorau casa. Trebuia să rămînă. Aproape, mai aproape, cheia în broască, un „clic!” discret şi gata. Am ajuns.
Noi existam de o bună bucată de vreme – deşi făceam şcoli diferite, aproape un an de facultate se scursese pe lîngă noi fără să ne erodeze – dar eram încă în stadiul platonic şi dezinteresat, candid pînă la naivitate al copiilor de gimnaziu. (Cel puţin ea era.) Poate ar fi acceptat să urce încă din primele luni, dar eu eram prea timorat de un eventual refuz. Veşnica problemă a reciprocităţii. Cine dă mai mult, cine dă mai mult? Adjudecat!
„And so it is..just like you said it will be” al lui Damien Rice perfora boxele casetofonului în timp ce ea stătea acolo, ca o felină obişnuită a locului, calmă şi indiferentă. Contrastul dintre noi era vizibil: deşi în mediu propriu, eu eram ca peştele pe uscat. „Vrei ceva? Suc, apă, cafea?” „Nu vreau nimic, mulţumesc.” „Poate nişte alune..covrigei?” (îmi răsunară brusc în urechi advertisingurile patetice de pe căile ferate romanesti „alune, napolitane, covrigeeeeei! Suc, bere, apă mineralăăă! Trei la zece mii..”). Mă sufocam, plimbarea mea de animal în cuşcă era un semn destul de clar că lucrurile nu erau în ordine. Trebuia să fac ceva – îmblînzitoarea mea aştepta.
„Am ceva să-ţi spun”. Fraza mea sună ca un hohot de rîs la o înmormantare. M-am aşezat pe pat, m-a luat de mînă: „Da?”. N-am crezut niciodată în descrierile siropoase ale celor care pretindeau că în momente din astea camera se învîrte, inima îţi urcă în gît, începi să tremuri epileptic iar mintea ţi se înceţoşează pînă la amuţire. Poate, de aceea, nici nu s-a întamplat. Am fost elocvent, aproape pedant în pledoarie. Doar senzaţia că toată lumea se suspendase îmi însoţea vorbele, cam ca la teatru atunci cînd un reflector focalizează pe un actor care monologhează.
Cînd am terminat de vorbit, privirea ei mă fixa altfel decît de obicei. „Te-aş fi iubit pentru totdeauna”, mi-a zis cu glasul unui general care oferă o decoraţie. Citatele reîncepuseră. Eram, din nou, împreună.


dimineaţa

7:30

trezit brusc mă prefac în arc, ceasul mă plezneşte peste ochi; iar am întîrziat. Din trei mişcări mă spăl, mă îmbrac şi înfulec micul dejun - foarte mic, de altfel. Capăt dexterităţi de bomb-technician cînd e vorba de a ajunge la maxi-taxi în timp util, înot printre sardelele înghesuite în spate, găsesc un loc liber, mă aşez, o tanti de 50 de ani care pînă atunci stătuse în picioare (de ce?!) mă apostrofează. Mă fac că plouă. Oare cum va arăta Sophie la 50 de ani? O voi mai recunoaşte, o voi mai iubi?

7:55

atelierul e plin, iar avem seminar, toată lumea e prezentă. Încerc să negociez un loc mai în faţă - am ochelari, bla-bla - acum ei se fac că plouă. Roata se întoarce. Ajung tot în spate, aproape uitasem cum e să stai în ultimul rînd; anii de liceu mă obişnuiseră cu respiraţia profesorilor şi cu mîngîierile subtile pe care le primeam de la catedra aflată la o aruncătură de băţ. Teacher's pet.





09:50

pauză de ţigară. De două ţigări. Uimitor cît de uşor poţi socializa odată învăluit în aura parfumată şi albăstruie. "De unde eşti, ce muzică asculţi?" - ceilalţi nu sînt de la noi din oraş şi, pare-se, sînt şi niţel cam orbi pentru nişte viitori arhitecţi: tricoul meu cu Metallica nu le spune nimic. Nici tatuajul cu "Mercury Forever!". "Ignoranţi”, îmi spun îmbufnat şi mă întorc la planşetă.


după-amiaza

13:02

în fine acasă. dau pe Euronews: ora la Bruxelles 12:02, la Moscova 14:02. Fac un calcul rapid: Bucureştiul se situează, împăciuitor, la 13:02. Boala naţionala a "fundului în două luntri" caracterizează pînă şi meridianul 26 longitudine estică. Estică, estică.. Cuvintele sună ca un diapazon stricat, postul britanic titrează „problemele de integrare ale Europei estice”, „gripa aviară dă buzna prin est”. Dacă era vestică măcar trăiam pe-o insuliţă din Atlantic, ne îmbrăcam în frunze de palmier şi făceam plajă tot timpul anului. Discutasem aprins cu Sophie despre locul unde urma să emigrăm cînd vom fi, horrible dictu, mari. Am rămas la o insulă unde, deşi cresc (şi) banane, fauna e formată din foci si reni. Altar al trip-hopului depresiv şi bastion pentru expediţiilor vikinge care au atins coastele Americii de Nord. Islanda.

16:02

s-a încheiat somnul de după-amiază, atît de necesar. E timpul să ies la schiţat prin oraş unde la obiectivele istorice dau de colegii cu planşetele sprijinite pe genunchi şi aflaţi permanent sub privirile trecătorilor. Naţie de indiscreţi şi de sălbatici: cîţiva stau şi se holbează ostentativ la copiii care desenează. Şi culmea, îi încolţesc tocmai pe cei care mâzgâlesc cel mai modest.


seara

19:30
se întunecă. Ziua de lucru pe teren se încheie, urmează o repriză de reconstituiri şi anamneze detaliate ale edificiului. Dar asta acasă. După spălatul la lighean, după cartofii de seară, după telefonul de rigoare "Da, Sophie, am mîncat, sînt bine, ne vedem în week-end...".


20:30

îmi pică fisa. Luni e predare de proiect, nu pot să mă văd cu ea sîmbătă. Telefon explicativ. Ora de ceartă pre-conjugală.

21:45

se apropie stingerea. Mai deschid un televizor, mai răsfoiesc un ziar. Nimic nou. Tot ei contra noi, tot blazare, tot mesianismul delirant al invitaţilor la talk-show-uri, patroni de cluburi de fotbal sau de ziare. În fundal aud parcă fraza ei preferată: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni.”
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (1):


detalii - de mikhaela la: 24/11/2005 20:31:49
detaliile fac diferenta. asa stim ca nu suntem in Ziua cartitei...
#90325 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...