I



Sunt aruncat în ceaţă, nimic nu e de spus...
Şi mii de kilometri de viaţă m-au parcurs.
Înzăpezit pe piscuri, de gheaţă, fără gest...
Sângele se scurge, în ocean... spre vest.

Din foile prea sfânte şi ude în mormânt,
Cârpele se ard în scumpul lor pământ;
De vină-n adăpost nu-şi mai găseşte viaţă
Nici colţii împuţiţi, surâsul lor de gheaţă.

E greu a-i scrie versuri când ochii sunt pământ,
E greu a-i prinde paşii când ştii că nu rămân,
Ţi-e greu să priveşti când ştii ce o să fie,
Mai greu e să iubeşti când inima-i pustie.



II



Ascultă-mi ura iubito, ascult-o cum se scurge,
Atinge-o printre şoapte, priveşte-o cum mă frânge;
E furia cea grea, e scârba ce mă-nghite,
E pasul tot mai greu... e roata de cuvinte.
O mână se ridică, o alta, simplu... moare,
Un soare în deşert, vorbe la-ntâmplare;
Ţărână ce mă scurgi, ape pieritoare;
Decad din egoism... mă-nec fără scăpare.
Din cartea minţii mele foi multe am tot rupt,
Sângele, sudoarea, fierea în jocuri le-am cusut;
Iar de-n cuprinsul ei mă vei găsi de sine,
Retrage-ţi îndoiala... cunoaşte-mă pe mine.
Cu gândul ce te-apasă, de clipa ce revine,
Trecutul ne dezleagă prezentul de suspine;
Prin vălul alb de fum oglinda se deschide...
O floare de o clipă, cuvântul ce se vinde.
Şi piatra care plânge în raza fără soare?
Credinţa-ntruchipată, ateul care moare?
E crucea care plânge sub propria putere,
Războinicul din umbră... omul care cere.
Pe muntele ce creşte, pasărea ce cade
Luptă fără sânge cu glasul care moare.
De-un veac întunecat şi parcă neclintit,
E vocea care urlă... gândul negrăit...
E vis care se stinge din noaptea ce dispare,
În munţii de lumină, un ochi din ochiul mare...