Îmbatrânit şi prafuit,
De tinereţe-mi amintesc,
De-mi vine chiar sa ma acresc,
Atât am fost de chinuit
De oameni, cum e şi firesc
Şi foarte românesc;

Era-ntr-o toamna când m-au luat
Şi m-au calcat şi m-au strivit,
Atât de mult m-au înjosit,
E chiar de neimaginat
Şi asta pân’ au obosit,
C-atât au învaţat;

Apoi, m-au luat din nou la strâns,
Tragând nadejde c-am scapat,
Mai tare înca m-au presat,
Ultima lacrima am plâns
Şi-un strop de apa nu mi-au dat,
Dar tot nu am cedat;

Eram prea “dulce’’ pentru ei
Şi asta nu le convenea,
Caci m-au lasat în legea mea
Sa fierb vreo doua luni, chiar trei,
Pâna la primii fulgi de nea
Când iarna începea;

De-atunci, mereu am aratat
Celor ce n-au pic de habar,
Ca Dumnezeu mi-a dat un dar:
De câte ori am fost turnat,
Sunt la-nalţime în pahar,
Caci sunt…vin de Cotnar’ !

Valeriu Cercel