Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Elogiul lui Leopold von Ranke


de ktimea la: 25/11/2005 10:07:00
modificat la: 29/11/2005 01:02:55
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Elogiul lui Leopold von Ranke

Developez poze la lumina Dublumaţului. Bezna nu mă prea ajută în acest proces, dar m-am obişnuit deja. Înaintea mea e o oglindă uriaşă care face ca încăperea să pară mai mare decât este, oarecum diformă, şerpuitoare şi frântă la mijloc. Prima dată când am păşit în camera asta, era lumină şi eu vedeam un om venind spre mine în timp ce înaintam. Acum abia că mă văd, din cauza întunericului sufocant, dar şi consolator. Uneori când o rază de lumină intră prin vreo crăpătură—chiar şi după atâta timp—mă sperii de propria-mi imagine. Ochii îmi atârnă din faţă; mi s-au redus încă mai de mult, devenind două puncte mici, două mărgele hilare, ca doi nasturi negri, prost cusuţi de o parte şi de alta a nasului. Mi-am dat seama că cineva, în bătaie de joc, a vrut să mă amăgească. Mi-a tatuat pe retină un Dublumaţ, să mă facă să cred că retrăiesc momente din acelea pe care mai de mult le aveam din cauza oboselii. Pe vremea aceea puteam privi imaginea unui dulap obişnuit în singurătatea camerei şi în liniştea nopţii, până când vedeam cu coada ochiului cum scaunele, masa, uşa, patul, rafturile începeau să se legene şi să devină scaturile, patasa, uşaunele, rafşa…Ochii, mai demult suprasolicitaţi, aveau conturul dulapului pe retină, chiar şi când noua ţintă devenea peretele aproape gol pe care atârna doar un ceas. Speriaţi, priveau în altă direcţie, dar totul era încadrat de acel schelet vâscos . Întunericul se împrăştia prin cameră, dar conturul dulapului rămânea luminos şi cristalin. Abia după ceva vreme începea să tremure cuprins de palpitaţii şi să se dividă. Tumoarea se topea atunci în mici filamente de bec, care de la graniţele lucidităţii începeau să se apropie din ce în ce mai mult, dându-mi o senzaţie de greaţă. Atunci redeschideam ochii, mă plimbam prin cameră câteva momente în speranţa că aşa voi reuşi să scutur de pe mine cârligele care mi s-au adunat pe tot trupul în timp ce cineva încerca să facă din mine o momeală pestriţă, fosforescentă, numai bună pentru peştele cel mare.
Dar asemenea accese de viziuni sunt foarte rare. În realitate duc o viaţă destul de decentă. Multă lume îşi aduce la mine pozele pe care le are de developat. Le lasă în faţa uşii pentru a mă scuti de flecăreli inutile. Dacă au ceva dorinţe speciale, le notează pe o foaie, dar eu oricum nu ţin cont de ele. Îmi lasă bileţele doar să se simtă ei mai bine. De multe ori îmi pare hilară nevoia asta disperată a oamenilor de a comunica tot felul de platitudini. Deşi nu le respect cerinţele niciodată se spune că imaginile developate de mine ar fi cele mai clare şi mai încântătoare. Din asta trăiesc eu, fără să am pretenţia ca cineva să vină să mă viziteze doar aşa. Mi-am dat deja seama ca nu are rost să ţin prieteni. Mănâncă cât un porc şi fac mizerie pe jos. Apoi mai trebuie să-i scoţi şi la plimbare, să povesteşti cu ei. Când se îmbolnăvesc se cade să le stai alături. Mult, mult prea complicat pentru mine care vreau să duc o viaţă cât mai simplă. Dublumaţul nu necesită asemenea tratament, de aceea m-am şi hotărât să-l înfiez. Trăim alături o viaţă acceptabilă, într-o developare continuă. Eu am încetat să fac poze din cauza unui incident despre care nu-mi place să vorbesc. Oricum, la vârsta mea nu mai simt nevoia să umblu printre oameni şi să fac poze. Îmi ajunge să le developez pe ale altora, şi astfel trec şi eu prin nenumărate alte vieţi. Bineînţeles că singur nu aş ajunge niciunde. Aş vedea pur şi simplu imaginile bidimensionale ale unor străini. Mă apuc, aşadar , alături de Dublumaţ să trec printr-o serie de poze. E important de menţionat că dintr-o serie, esenţiale sunt doar două sau trei. Restul sunt fie neglijabile, fie şterse, fie bruiate de degetele neexperimentate care atârnă pe la colţuri. În noaptea asta mi s-a dezvăluit o înşiruire agitată şi tulburătoare din care am selectat trei poze nodale.

Poza 1
Stăteam liniştită pe coridor când am întâlnit-o prima dată . Părul dezordonat şi prea negru îi atârna peste un ghiozdan albastru decolorat. Era scundă slabă şi cu un zâmbet ştirb în ciuda faptului că nu-i lipsea nici un dinte. Purta nişte pantaloni scurţi, un maiou şi un tricou cu mânecă lungă îi era legat în jurul taliei. Înainte să ne întâlnim nu făceam altceva decât să privesc imaginea lui Eugen Jebeleanu care părea o poză decupată din ziar. Fuma cu aviditate. Mai încolo, Aron Cotruş, o schiţă cam dezarticulată care înfăţişa un bărbat cu barbă dublă. Într-o altă poză vedeam o stafie ştearsă fără ochi, m-am mirat când am citit sub poză că-l reprezenta pe Barbu Ştefănescu Delavrancea.
- Ah, am avut azi de la 8, începu ea subtil. Acum vin de la edu! Ah, ce obosită-s. Mi-e somn. Şi voi faceţi edu?
- Da. Eu mi-am făcut deja prezenţele, i-am răspuns amuzată şi mirată (dar numai într-o foarte mică măsură, pentru că înainte să izbucnească s-a plimbat de-a lungul coridorului, păşind—ca un copil răsfăţat şi care nu are altă treabă—doar pe dunga trasată cu roşu). Apoi am început să mă cam enervez când vedeam că nu mai încetează cu întrebările. Îmi simţeam sfera intimă violată.
- Eu am numai trei şi trebuie să fac cinci.
Am mai vorbit încă vreo zece minute când în sfârşit s-a prezentat. A zis c-o cheamă…Aşa cum prima dată când ţi se prezintă cineva nu-ţi aminteşti în secunda următoare numele şi eu am uitat cum o chema. Mi-a mai vorbit despre ea şi despre familia ei, că tatăl ei e sportiv şi a conclus exploziv cu:
- Şi ai grijă ce faci, pentru că e sănătatea ta! Nu e bine să fii aşa de sedentară. E foarte bine să te mişti, să faci sport. Nu numai pentru corp ci şi pentru suflet. Eu am citit şi destul de multă psihologie…
Am surâs în gând, şi am lăsat-o să vorbească în continuare despre ce vroia, aşa fac mereu cu oamenii care mi se precipită în faţă şi vorbesc fără măcar să ia aer. Dar tot nu puteam scăpa de curiozitatea care mă tortura:
- Şi ce anume ai studiat? îi pusei întrebarea fatală în timp ce ea scotocea ceva în ghiozdan. Îşi întoarse faţa spre mine, părul îi atârna ca nişte franjuri încâlciţi şi am observat că avea pe obraji nişte pistrui latenţi, foarte şterşi aproape imperceptibili care îi dădeau un aer ingenuu.
- Păi…ştii…e modulul acesta pedagogic. Voi nu-l faceţi?
- Ba da…şi cuvintele ei m-au lămurit pe deplin. S-au lăsat din nou câteva momente de tăcere în care ea se întoarse la scotocit, eu nu mă mai aşteptam să mai adauge ceva când dintr-odată îşi întoarse iar faţa spre mine:
- Am citit acolo despre stres.
Mă aşteptam să înceapă din nou să abereze în singurătatea coridorului, dar sperând ea ştia că nu în asta constă întreaga psihologie am întrebat-o:
- Şi altceva?
- Sigur,a mai citit o groază! Să ştii că eu am fost la liceu cu profil de filozofie, îmi zise afundându-şi braţul întreg în ghiozdan privind în gol ţuguiindu-şi buzele şi făcând o faţă de maimuţică. Aveam 4 ore de filosofie pe săptămână, mai adăugă apoi scoase un piaptăn mare şi bordo cu care începu să se pieptene.

Poza 2
Stau aici pe balcon, pe o pătură lânoasă, deşi ar fi trebuit deja de mult să pornesc, şi-n jurul meu scrumul de ţigară al fetelor (urăsc ţigările, urăsc fumul, scrumul. Cu filtrul mă mai înţeleg cumva. Când eram de vreo 6-7ani, la bunica, între blocuri, culegeam filtre de ţigară de pe jos, doar să le pot desface şi să mă pot minuna că erau umplute cu hârtie igienică. De atunci am mai masacrat multe ţigări, am mai desfăcut multe filtre, dar astea moderne nu mai sunt ce erau odată. Sunt din ceva sintetic, parcă ar fi aşchii pufoase).
Înaintez cu paşi alerţi pe strada lată şi poluată. Ajung la destinaţie. Urc scările. S-a expus ceva pe un perete. Toţi se înghesuie acolo, de parcă ar vrea să fecundeze afişul. Masa compactă emană un miros fetid şi un fel de val de fierbinţeală, de agitaţie şi mă împiedică să ajung la uşa la care trebuie să bat. Mă strecor pe lângă ei, plutesc pentru câteva secunde într-un fel de placentă. Am greşit uşa. În acea încăpere cineva dă din mâini agitat, parcă ar fi un animal care-şi împinge tentaculele pe tot cuprinsul camerei, lăsând loc doar pentru nişte comentarii leşinate şi pentru nişte râsete cochete.
Deschid o uşă alăturată. Treisprezece oameni stau în cerc. O doamnă cu o alură de vrăbiuţă, într-o fustă de stofă, cu paltonul aferent şi fularul nelipsit ciripeşte ceva pe franceză. Un domn cu coadă de cal, intervine mereu debarasându-se în timpul gesticulaţiei precipitate de toată mătreaţa. El e Bavardel. Mai e aici o femeie care vorbeşte foarte încet. Tot ce pot recepta de la ea sunt sclipirile sfioase ale ramei ei de ochelari, una aurie ca poşeta unei ţigănci. Buzele îi tresar în stilul caracteristic francezei unde vocalele labiale, deşi puţine, predomină. Câteva din gesturile ei reprimate îmi amintesc de un băieţel vioi închis într-o temniţă a timidităţii. Are o fustă şi dedesubt ciorapi de plasă care seamănă cu cei purtaţi de curve, cu un fel de model cu romburi. Citeşte negreşit de pe foaie. Bavardelul mioritic se contrazice constant cu un francez, în timp ce pectoralii creierilor lui sunt mângâiaţi de doamna ştearsă de lângă el, care poartă o geacă maronie şi priveşte cu atâta admiraţie cum el articulează cuvintele puţin ironic, puţin arogant apoi îşi pune picior peste picior astfel încât toţi pot să-i zărească după şosetă, o bucată însemnată de picior gol şi păros. Cred că şi de data asta am greşit uşa.

Poza 3
În autobuz totul e lipicios, ca de obicei. Mă sprijin pe umbrelă în timp ce un câine flocos exală cu limba scoasă, un aer călduţ şi care precis miroase greţos. În spatele meu un boschetar grăbit care de cum se aşezase, se scufundă într-un somn care are să-l transporte de cel puţin cinci ori pe traseul obişnuit al autobusului fără ca cineva să-l deranjeze. Cobor la staţia la care trebuie. Pe jos chiştoace aplatizate de tropotele disperate ale călătorilor care urcă şi coboară în grabă, tremurând de nervi. Mă îndrept lent spre destinaţie; aerul imund îmi pişcă nările. Trece şi tramvaiul în care oamenii se zguduie de la stânga la dreapta, fără să dea, totuşi, cu capul de geamul soios. Ajung în sfârşit şi pe coridor o văd din nou. E îmbrăcată într-o rochie albă şi transparentă sub care nu poartă sutien. Buzele îi tremură sub povara stratului gros de ruj roşu aprins şi sunt unicul far aprins de pe chipul ei. Părul îi e în continuare prea negru, dar o pălărie îi camuflează bine şuviţele. Şi totuşi e atât de nesemnificativă prezenţa ei încât îmi dă iluzia că e şi ea un coridor măturat în fiecare dimineaţă pe care ghivecele cu flori ofilite îl apasă stingherite de incapacitatea de a avea grijă de ele însele. Mă salută şi se îndepărtează . Ziua asta nu mi-a fost rezervată mie, asta e clar.
Am mai orbecăit ceva timp pe coridorul care începu să se îngusteze din ce în ce mai mult. Sub picioare simţeam că mi se formase un fel de pojghiţă. Nu se poate să alunec atât de odios pe luciul impecabil al coridorului, ca un oligofren. Nu acum când aş putea în sfârşit să arăt puroiul zemos care mi se prăjeşte sub piele . Dar e îngrozitor ce am eu sub crusta asta care se exfoliază încet. E o carne sângerie care nu se scurge în toate direcţiile doar pentru că mi-a mai rămas puţină voinţă şi mai rabd cu încrâncenare, ca o vezică prea plină. Dacă totul ar fi un vis, probabil că nişte mâini cu mănuşi pufoase ar străpunge tavanul şi m-ar salva din stare asta penibilă. Dar nu e. Prin betonul spart în mici fragmente deformante se întrezăreşte deja un pretext. Reuşesc să-i văd pe trup două benzi lucioase şi incandescente.

August 2005
Timea Kengyel





comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...