-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Poarta Muntelui


de AlinGogan la: 27/11/2005 14:35:00
modificat la: 02/12/2005 14:42:12
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
Poarta muntelui
Alin Gogan


Vântul stârnea ramurile mari ale arborilor, care gemeau în faţa vijeliei ce cobora dinspre munte. Sunetul adânc al pădurii, aflată în aşteptarea mult doritei ploi, năştea speranţa în inimile vietăţilor doborâte de căldura din ultimele luni.
Răcoarea sosită din înaltul muntelui ce străjuieşte întinsa pădure animase parcă frunzele ucise de toropeală. Cerul atât de fierbinte era acum împresurat de norii ce ameninţau să stingă setea pădurii.
La nivelul solului se profilau trunchiuri de toate mărimile şi formele: răsuciţi sau îndoiţi, înalţi sau noduroşi, zvelţi sau rămuroşi, arbori de toate felurile care împânzeau dealurile sure. Pământul nu era acoperit de vegetaţie, doar din loc in loc, unde permitea stratul de frunze sau stâncile ascuţite.
Prin hăţiş se putea simţi pasul greoi şi grăbit al unei vietăţi. Aceasta se opri după o rădăcină întortocheată pentru a adulmeca aerul: se simţea urmărit. Animalul îşi continuă urcuşul grăbit, căutând să-şi piardă urma printre trunchiuri.
Undeva, la baza dealului, doi ochi pătrunzători urmăreau cu băgare de seamă drumul vietăţii prin pădure. O privise de ceva vreme şi ştia când este momentul potrivit să lovească. Ivindu-se după un brad, animalul îşi expuse întreg trupul bătăii vânătorului. Acesta nu ezită şi încordă arcul. Pentru câteva clipe, vântul parcă amuţi, pentru a asculta şuieratul ascuţit al săgeţii, care pluti printre câţiva arbori înainte de a-şi atinge ţinta.
Un urlet muribund stârni din nou vântul, iar animalul se prăbuşi la pământ. Vânătorul se apropie de trofeul său şi ridică grăbit tânărul mistreţ în spinare, temându-se că-l va prinde ploaia până ajunge în sat.
Acesta porni la vale printre trunchiurile copacilor ce se îngrămădeau în jurul său, formând o mare de jad. La scurt timp, descoperi una din cărăruile atât de familiare lui, ce duceau către marginea pădurii. Se întuneca tot mai mult, pe măsură ce înainta, iar aerul părea din ce în ce mai încărcat. La marginea pădurii îl aştepta iarba aspră, împietrită de secetă, care umplea întregul câmp, până în sat.
Fără să-şi dea seama, bărbatul îşi întoarse privirile către pădurea întinsă. Piscul încoronat de norii grei îşi revărsa umbrele peste arborii din depărtare. Dintr-o dată, vântul prinse a urla pe câmp, aducând parcă dinspre munte un glas sinistru. Omul tremură instinctiv, apoi îşi grăbi paşii către luminiţele satului, ce se întrezăreau în direcţia opusă muntelui.

Stropii grei topeau firele de praf de pe drumeagul care se îndrepta molcom către sat. În doar câteva clipe, norii se dezlănţuiră – apa curgea precum o perdea ce lucea în sclipirile trăznetelor ameninţătoare.
La intrarea în sat îşi făcu apariţia o arătare ce se chinuia sub greutatea unei namile lipsite de viaţă. Pe uliţă curgea deja un firicel de apă, bolborosind zgomotos lângă poarta casei vânătorului, care se grăbi să intre, pentru a scăpa de stropi. O nouă sclipire zgomotoasă lumină acoperişul înalt al casei.
După nici un ceas, soarele îşi revărsa aripile aurii peste băltoacele din drumul înnoroiat. Căldura începea din nou să-şi facă simţită prezenţa, cu toate că aerul era mult mai proaspăt.
Vânătorul plecă din nou pe uliţă, de data aceasta îmbrăcat în negru. Paşii îl purtară până în curtea bisericii. Sunetul adânc al clopotniţei răsuna în întreg satul. În cimitir se strânsese de ceva vreme o mare parte din săteni, sosiţi pentru a-şi purta unul din vecini pe ultimul drum. Bărbatul se opri la câţiva paşi de grupul de oameni, căutându-şi din priviri nevasta. Timp de câteva minute stătu apoi tăcut, aşteptând ca slujba să se sfârşească. Nu era o persoana credincioasă şi nici nu-l cunoscuse prea bine pe cel decedat, însă Enide, nevasta sa, îl rugă să fie prezent la înmormântare, ca orice sătean cumsecade.
- Să trăieşti, Calbren!
Bărbatul se încruntă la auzul vocii atât de antipatice lui. Un sătean cu un aspect cam neîngrijit, cu o pălărie mare şi roasă de vreme şi cu haine de ploaie pe el se opri lângă Calbren, strângându-i mâna.
- Bună ziua, Branoth.
- Te ştiam la vânătoare azi; nu mă aşteptam să te găsesc aici!
Vocea stridentă a săteanului părea deranjantă lui Calbren, în special într-o astfel de împrejurare. Continuă cu voce scăzută:
- M-a gonit ploaia înapoi în sat. În plus, nevasta mă cicălise să fiu prezent.
- Daa! Mare necaz pe familia lui Rehan! Ce ţi-e şi cu norocul asta? Să pieri apărându-ţi recolta de o namilă de mistreţ înnebunit de secetă, pentru ca în ziua în care te bagă în pământ sa plouă.
Branoth chicoti zgomotos, primind câteva priviri încruntate din grupul de săteni din faţa sa. Schimbând dintr-o dată subiectul, întrebă pe acelaşi ton:
- Şi cât de mult te-ai apropiat de munte? Nu prea mult, dupa câte se vede, nu-i aşa?
- Ce vrei să spui? întrebă Calbren pe un ton aproape plictisit.
- Ştii bine de băiatul lui Bairn, care a dispărut astă-primăvară pe-acolo. Şi ai auzit şi tu legendele despre acele locuri.
- Nu cred în aşa ceva, ar trebui să ştii asta, Branoth.
- Eşti vânător, normal că trebuie să crezi în asta, altfel ai fi pornit de mult pe acea cărare înspre munte, despre care se spun atâtea lucruri.
- Tocmai pentru că sunt un vânător pot să-ţi spun că n-am văzut niciodată ceva care să-mi dea de bănuit în acea pădure. Zvonurile astea cu dispariţii misterioase în umbra nu ştiu cărui munte, blesteme sau fantome nu sunt decât născocirile unor minţi prea simple pentru a căuta adevărul.
Calbren părea deja iritat peste măsură de întrebările lui Branoth, care rămase în cele din urmă tăcut, după ce bolborosi ceva indescifrabil.
Coşciugul masiv îşi făcuse în cele din urmă apariţia din capelă, după ce bărbaţii aşteptară să se usuce puţin pe jos. Cei patru oameni îl coborâră pe sătean în cavoul familiei sale pe fundalul sunetelor adânci ale bărbaţilor din jur, care rosteau o litanie tristă. În urma sicriului venea preotul, urmat de soţia defunctului, vizibil zdruncinată de pierderea suferită. Preotul puse mâna de piatra ce avea să stea la căpătâi mortului de acum încolo şi îşi începu predica prin care sufletul decedatului avea să-şi găsească drumul către casa odihnei eterne.
După terminarea slujbei, Calbren porni spre casă pe ocolite, pentru a mai sta de vorbă cu doi amici, dar mai ales pentru a scăpa de Branoth, care îl enervase destul.
- Ai mai săgetat ceva azi, prietene?
Bărbatul masiv precum un urs avea o voce tunătoare, insă în ciuda aspectului aproape înfricoşător, Baeddan era cunoscut drept un om blând, atunci când nu se află la vânătoare.
Alături de el şi Calbren mai mergea un om ceva mai scund şi mult mai slab. Purta hainele de vânătoare, însă nu avea arcul şi tolba. Întrebarea îi era adresată lui.
- N-am avut noroc azi. Se pare că tunetele i-au speriat. Să vedem ce-o ieşi mâine, dacă mergem.
- Cu siguranţă că mergem; mâine la prima oră! Am vorbit şi cu Donagh, deja suntem opt inşi. Calbren, ce zici, îl găsim?
- Mistreţul care l-a ucis pe Rehan? Greu de zis, mai ales acum, după ce a plouat. Există pericolul să fi urcat mai înspre munte.
Privirile celor doi vânători căzură în pământ, lăsându-l pe Calbren să observe clar cât de mult credeau în legenda muntelui blestemat. Bărbatul slab continuă într-un târziu.
- Cred că o să avem noroc mâine. E o ditamai bestia, trebuie să vină la marginea pădurii să se hrănească. Oo, şi ce trofeu impresionant o să fie.
- Nu uita că facem vânătoarea asta din două motive: numărul de mistreţi mânaţi de foamete şi secetă în afara pădurii până la casele noastre şi moartea lui Rehan. Ştii la fel de bine ca mine că trebuie să doborâm acel animal, dacă nu vrem să mai săpăm o groapă pentru vreunul din noi. Nu mergem acolo să căutăm trofee, nu uita asta!
Calbren era încă destul de iritat şi nu mai vru să audă pe nimeni vorbind despre munţi misterioşi, trofee, mistreţi sau înmormântări, cel puţin până doua zi.
Traversă podeţul peste râuşorul ce trece prin sat, după ce-şi dădu bună ziua cu cei doi, apoi se indreptă grăbit spre casă.
Uşa se închise zgomotos în urma lui Calbren, care intră de pe hol în încăperea lungă şi răcoroasă. Pe masa din lemn negru zăcea mistreţul tranşat şi gata de a fi pus la uscat pentru a ţine mai mult. Pe scaunul dinspre una din ferestrele camerei şedea o femeie. Chipul încă tânăr, nu de o frumuseţe sclipitoare, ci care exprima bunătate sufletească se încruntă puţin.
- Eşti supărat…
- Ce să fac, am auzit destule poveşti enervante pe ziua de azi. Mai bine rămâneam să pun carnea asta la uscat.
- Lasă asta, mă ocup eu. Îmi pare bine că ai apucat să ajungi la cimitir.
- Este singurul loc în care cineva ajunge cu mintea împovărată de supărare pentru ca mai târziu sa fie bucuros din motivul egoist că nu pornise el pe ultimul său drum către ţărână, ci altcineva! suspină Calbren, aşezându-se pe celălalt scaun.
- De asta ţi-e frică cel mai mult, dragul meu? Să porneşti pe acel ultim drum?
- Nu….sincer nu. Prefer să merg la cimitir între patru scânduri şi cu inima uşoară decât să trăiesc o viaţa în singurătate. De-asta mi-e teamă…
- Ceva te frământă, Calbren. Despre ce e vorba?
- Ştii că mâine vom merge în pădure să căutăm mistreţul care l-a sfâşiat pe Rehan. Toate discuţiile din ultima vreme despre asta n-au făcut decât să mă irite, cu toate că nu ştiu de ce. Mai mult, azi-noapte am avut un vis…
Calbren rămase tăcut, privind absent o muscă ce se opri pe carnea sărată. Enide se apropie de el şi îi luă mâinile în palme.
- Despre ce era vorba în visul tău?
- Am văzut…mistreţul acela, în mijlocul unui câmp pârjolit, privindu-mă ca şi cum ar fi ştiut ce gândesc. Apoi el a dispărut, iar eu stăteam pe vârful unui pisc lipsit de arbori, în jurul meu doar stânci sure şi reavoinţă, sub un cer întunecat, cu toate că era miezul zilei.
- Nu ştiu ce-ar putea să însemne asta; poate eşti doar oboosit. Ar trebui să te odihneşti, dacă mâine pleci iar.
- Poate ai dreptate. Dar mai întâi trebuie să termin cu asta, până nu se urcă toate muştele pe ea.

Aburii uşori ai dimineţii se ridicau peste vârfurile ascuţite ale arborilor din rădăcinile dealului. Pe frunzele mici ale ierbii de la marginea pădurii se născuse roua, pentru prima dată după multă vreme. În acea noapte vijelia renăscu, însă ploaia dură din nou destul de puţin. Acum, din umbra dealurilor îndepărtate se ivea discul luminii, prevestitor al unei noi zile de suferinţă prin căldură.
Prin iarba animată de roua strălucitoare mergeau către pădure opt vânători. Doi dintre ei aveau câţiva dulăi nervoşi în lese mari, iar toţi purtau arcuri puternice şi lame groase la brâuri. Pasul hotărât al oamenilor şi înghiontelile nervoase ale câinilor înfricoşară peste măsură un iepuraş de câmp, care încerca să dezgroape câteva rădăcini.
Se lumina tot mai mult pe măsură ce aceştia înaintau. Codrul se profila din ce în ce mai falnic înaintea lor, străjuind câmpul ierburilor înalte şi ţepoase prin care păşeau.
Ajunşi în dreptul primilor arbori, doi goruni mai înalţi decât cerul, grupul se opri pentru a-şi pune la cale planul.
- Aşadar, începu vocea tunătoare a lui Baeddan, Donagh şi Gannon vor ocoli cât mai mult câtre munte, pentru ca apoi să aducă animalele către noi, cu ajutorul câinilor. Ceilalţi nu cred că vom avea dificultăţi, însă în caz că vreunul dintre voi zăreşte sau săgetează bestia aceea mare, folosiţi cornul pentru a anunţa pe ceilalţi.
În scurt timp, bărbaţii se despărţiră şi vânătoarea începu. Intrând în pădure, Calbren se simţea pregătit pentru a înfunta orice animal care i-ar tăia calea. O luă pe sub crengile înalte ale arborilor, ce se legănau greoi în bătaia vântului de dimineaţă.
Atent la orice sunet, Calbren arunca priviri iscoditoare către povârnişul din stânga sa. În lumina palidă din pădure, simţi un foşnet în depărtare, apoi o umbră care ţopăi grăbită în altă direcţie. Vânătorul realiză după mişcări că este doar un cerb şi îşi continuă drumul.
Trecu pe lângă rădăcina uriaşă a unui arbore, care şerpuia până într-o gaură adâncă. Cu toate că pădurea nu era prea deasă şi razele începeau să bată din ce în ce mai puternic prin frunziş, aerul părea sufocant şi des. Calbren se opri puţin pentru a adulmeca aerul şi a se orienta. Stabili să urce o pantă abruptă şi pietroasă, în spatele căreia se găsea un luminiş.
Lumina creştea pe măsură ce urca şi curând dădu peste platoul stâncos pe care nu creştea nici un copac, iar soarele se revărsa din plin, încingând patul de piatră. După întinderea stâncoasă, pădurea continua cu trunchiuri negricioase şi cenuşii, din ce în ce mai dese, ce urcau pe dealurile înalte.
Dintr-o dată zări ceea ce îşi dorea în sinea lui atât de mult. La început, crezu că arătarea masivă era un urs, însă mişcările tipice ale mistreţului trădau faptul că el era acela pe care-l căutau. Prin mintea vânătorului trecu gândul de a folosi cornul de la brâu pentru a-şi chema prietenii risipiţi pe dealuri, însă apoi gândi ca n-ar fi reuşit decât să gonească animalul. Calbren zâmbi mulţumit şi porni încet în urma lui, pândind locul şi momentul când să poată lovi.
Povârnişul se termina brusc, lasând loc unui platou înclinat lin, unde arborii creşteau din ce în ce mai apropiaţi unul de altul. Totul zăcea neclintit; până şi aerul parcă putea fi atins cu mâna. Şi totuşi, nu se vedea nici o urmă a mistreţului, care parcă disparuse.
O mişcare undeva în dreapta îi atrase atenţia lui Calbren, care porni din nou printre copacii încâlciţi, mai grăbit de data aceasta. Nu înţelegea cum vietatea se mişcă atât de repede pe dealuri şi chiar şi mai ciudat, pe pământ nu vedea nici un semn al trecerii unui animal atât de masiv.
O nouă umbră, de data aceasta mai aproape, cât să-i dea vânătorului ocazia să-i vadă capul pentru o secundă. Calbren îşi pregăti arcul şi o luă la goană pe acest deal, convins fiind că va primi ocazia să tragă.
Un ultim pas şi Calbren se opri, privind înmarmurit în faţa sa. Mistreţul nu se zărea nicăieri, însă la câţiva paşi se profila o cărare prin pădure, străjuită de doi stejari bătrâni. În urma lor, cărarea urca printre arborii atât de deşi, încât i se părea că de-abia dinaintea lui se profilează pădurea. Calbren cunoştea destul de bine acest loc, cu toate că era sigur că el se găseşte cu mult mai înspre soare-apune. Legendele despre cărarea străjuită de către doi stejari ce arată precum poarta către înaltul muntelui sunau din nou în mintea vânătorului, care hotarî să se întoarcă.
Însă ceva îi atrase din nou atenţia, iar imaginea uriaşului mistreţ îl obligă să-şi încordeze toată fiinţa. Animalul se opri şi îl privi sfredelitor, o imagine pe care Calbren parcă o mai trăise cândva. Dar mistreţul o luă brusc la fugă, iar vânătorul încordă instinctiv arcul şi trase. Un strigăt scurt zgudui pădurea, iar animalul îşi continuă goana printre arborii deşi. Calbren era convins că săgeata lovi adânc. Urletul îi confirmase asta. Ştia că până şi un animal atât de masiv nu mai poate merge mult rănit astfel. Dar totuşi, dinaintea lui se profila, înaltă şi misterioasă, acea cărare atât de rău-vorbită. Mirajul vânatului îl trădă însă pe Calbren, care înghiţi în sec, apoi îşi luă câteva puncte de reper, înainte de a porni pe cărare.

Arcul de foc îşi întindea razele lucii înspre pădure, care tăiau arareori frunzişul des pentru a poposi pe sol. Sub acoperişul pădurii, cărarea se mişca uşor la deal, într-o pantă domoală. Pe terenul bătătorit păşea cu băgare de seamă vânătorul, ascultând. Spre uimirea lui, de la o vreme realiză că frunzişul nu scotea nici un sunet. Era atâta linişte în jur, încât sunetul paşilor pe frunzele uscate se auzea ca un ecou. Calbren îşi auzea propria respiraţie sacadată. Analiză urmele dintre frunzele moarte, sau mai degrabă lipsa acestora. Era convins că mistreţul nu este nicăieri, căci prin aceste locuri cu siguranţă nu călcase.
Calbren simţi brusc cum începe să-i amorţească ceafa când realiză că nu se mai afla pe cărarea pe care venise. Privi îndărăt, pentru a zări decât trunchiuri cenuşii, învelite parcă cu o perdea fină de ceaţă sau fum.
Calbren încercă să se liniştească puţin, înainte de a porni în căutarea punctelor de reper care l-ar aduce înapoi în vale. Constată cu stupoare că poteca nu mai există, ca şi cum s-ar fi evaporat din toate direcţiile.
După un ceas pierdu orice sens al orientării, căci de fiecare dată când i se părea că pădurea se mai răreşte, arborii parcă se îngrămădeau de unii singuri în faţa lui, obligându-l să schimbe direcţia. Ştia bine că nu mai merge de mult într-o singură direcţie şi că acum nu făcea altceva decât să urmeze o cale aleasă de altcineva. Un sentiment de groază începea să pună stăpânire pe el, chiar dacă era un vânător încercat şi un adevărat om al pădurii, însă senzaţia de rătăcire inutilă şi singurătatea liniştii începeau să-l apase din ce în ce mai adânc.
Simţea cum însăşi pădurea îl înconjoară cu o rea-voinţă, care îi făcea inima grea, mică în faţa senzaţiei de ameninţare din partea pădurii. Îl încercă din nou teribilul sentiment de singurătate: îi venea să strige, să ţipe, să cânte, să vorbească de unul singur, numai pentru a scăpa de acea linişte apăsătoare, însă ceva parcă îl oprea să se descarce şi îl obliga să meargă mai departe. Mărăcinişurile aspre, precum şi urcuşurile şi coborâşurile bruşte şi repetate nu făceau decât să-l deruteze şi mai mult pe Calbren.
În dreapta lui, terenul devenea foarte abrupt, ca şi cum dealul s-ar fi surpat în acea direcţie. Se aşeză pe buza verde a râpei, pentru a-şi trage puţin sufletul. Închise ochii şi încercă să se gândească la chipul Enidei, însă în minte îi apărea decât imaginea impozantă a muntelui. Îşi duse mâinile la cap, încercând să-şi imagineze cum de-a ajuns în situaţia asta. Brusc, simţi un licăr de speranţă. Liniştea încremenitoare a pădurii era deranjată de susurul vioi al unei ape. Calbren se ridică brusc şi porni în josul râpei, conştient de ce-ar putea să însemne. Râuşorul care trece prin sat izvorăşte de undeva dinspre munte, iar asta n-ar putea însemna decât drumul său afară din pădure.
Coborî cu greu râpa abruptă şi năpădită de hăţişuri, din care nu credea că ar mai putea ieşi cu uşurinţă, dacă ar fi avut nevoie. Într-adevăr, la baza văii clipocea timid un firicel de apă, care mai dispărea uneori sub terenul moale.

Frânturile de raze ale amiezii se oglindeau în apa zglobie din albia atât de abruptă. Puterile începeau să-l părăsească pe Calbren, care acum nu avea de ales să meargă decât pe cursul râuşorului, deoarece n-ar mai fi putut ieşi din râpă. Pământul era mocirlos, iar apa tâşnea de pretutindeni unde păşea. Albia plină de buruieni cotea şi se întorcea în toate direcţiile, devenind din ce în ce mai impracticabilă, încât firicelul de apă parcă se lăţea.
Calbren se lupta cu nămolul, oboseala şi cu gândurile întunecate care i se iveau de ceva vreme în minte. I se părea că simte ceva în afara râpei, ba chiar uneori urmărindu-l din spate, însă de fiecare dată când se întorcea, nu vedea decât apa tulbure venind de la vale. Calbren încremeni! Nu se putea aşa ceva! Se răsuci de câteva ori, încercând să vadă dacă este aievea. Râul nu mergea la vale, ci urca! Nu realiza cum, însă se putea observa cum albia coteşte mereu, urcând dealul. Îşi duse din nou mâinile la cap şi rămase încremenit. Vântul se rostogoli vijelios în vale, purtând cu sine un sunet ciudat. Se auzeau parcă nişte tunete îndepărtate, însă Calbren îşi închipuia că sunau mai degrabă a nişte tobe adânci, lovite ritmat, care îi sunau în cap.
În cele din urmă se lăsă în voia sorţii, continuând drumul convins că muntele îl duce unde vrea el. Pentru prima dată, în suflet începea să-i încolţească sentimentul de ură, o ură profundă faţă de munte, alimentată şi de neputinţa pe care o simţea. Păşea anevoios prin albie, când, dintr-o dată, ieşi din întunericul pădurii. Ca printr-o poartă, în faţa lui se profila piscul cu aspect ameninţător, iar Calbren realiză cât de mult urcase pe munte.
Ieşi din pădure şi lăsă râul, care cotea în stânga, dispărând după un pâlc de arbori. Se apropie de o formaţiune stâncoasă, în spatele căreia panta începea să urce vertiginos către vârf.
Aerul parcă era încărcat cu sentimente de ură. Calbren, plin de sudoare, scrâşnind din dinţi, privea fix către vârful muntelui, care parcă îi întorcea privirile. În sufletul său, ura atingea noi limite. Ştia cum a ajuns aici, ştia că e vina lui Branoth, pe care şi-l imagina rânjind de el zgomotos. Realiza că nu va mai găsi drumul de întoarcere, căci cu cât se străduia mai mult, cu atât se apropiase de pisc.
Muntele! Calbren strânse din pumni până simţi durere. Ce voinţă blestemată îşi face sălaş în inima lui? Ce fire malefică s-a jucat cu el, aducându-l până aici? De ce?
Calbren nu mai putu răbda şi îşi descărcă toate sentimentele către piscul care începea să dispară în fumul norilor.
- Te blestem! Vântul să dărâme şi lupii să urle nebuneşte în ziua în care vei crăpa şi te vei prăbuşi la pământ cu tot cu uneltirile tale!
Imediat ce termină de zis, se făcu din nou o linişte deplină. Apoi lumina din jur dispăru, ca şi cum soarele se făcu nevăzut în spatele unei cortine negre. Nu se vedea nimic, nici un licăr de lumină şi nici măcar o umbră. Calbren căută derutat câteva lemne de pe jos, apoi încercă să aprindă unul, ajutându-se de o piatră şi pumnalul său.
Încă o lovitură şi câteva scântei aprinseră încet-încet un vreasc. Însă imediat ce lumina prinse formă, lemnul se stinse de unul singur. Încercând în zadar cu mai multe beţe, Calbren se gândi că din nou acţionează voinţa muntelui şi urlă de furie.
Se târî prin întuneric până la baza stâncilor. Vântul începu să urle ameninţător, făcând parcă arborii din vale să şoptească. În ciuda întunericului total, se simţea privit din toate direcţiile. Apoi muntele însuşi parcă începu să vibreze, îngrozindu-l pe Calbren cu sunetul său sinistru.
Închise ochii, strângând din pleoape puternic. Înerca să alunge totul din jur, ca pe un vis urât. Îşi imagina că totul, muntele, pădurea, întunericul, nu mai există, că au dispărut. Vroia să impună asta. Vroia să vadă altceva în jur, însă se temea să deschidă ochii. Rămase nemişcat, cu ochii închişi mult timp, închipuindu-şi că nimic nu este real.

După mai multe ceasuri, Calbren în sfârşit nu mai auzea nimic în jur. Gemetele muntelui încetară, iar vuietul vântului se potoli. Înainte de a clipi, simţi un sentiment de vinovăţie. Nu mai simţea ură, era doar trist.
Deschise ochii şi realiză că totul se schimbase! Se afla tot pe munte, însă parcă nu mai era acolo, căci totul era diferit. Din întuneric se născuse un cer auriu, dantelat cu pete portocalii, ce arătau ca nişte nori. Pădurea de la picioarele lui nu mai era. În locul ei se înălţa o mare de trunchiuri din piatră, reci la aspect, dar parcă însufleţite.
Calbren privea în jur stupefiat. Imaginea piscului ameninţător se transformase într-un munte întunecat. Totul din jur era dominat de un soare parcă rupt din întunericul de mai devreme. Discul ca de cărbune trimitea în jur palide raze roşiatice.
Calbren rămăsese fără suflare. Îşi privi mâinile, să vadă dacă mai trăieşte, însă constată că sub el pământul parcă era viu. Crăpăturile şi pietricelele se mişcau, precum dunele de nisip, precum o apă tulbure ce curge la vale, sau ca şi cum un vierme uriaş s-ar plimba pe sub crusta subţire.
Calbren o luă la goană printre pilonii înalţi, nemaiputând suporta imaginea. După o vreme se opri în spatele unei pietre uriaşe de formă ovală, pentru a adulmeca aerul: se simţea urmărit. Acesta îşi continuă goana, îngrozit, căutând să-şi piardă urma printre trunchiuri.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: