Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Metroul (schiţă absurdă)


de epimeteu la: 29/11/2005 23:38:00
modificat la: 02/12/2005 14:33:04
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
M rămase surprins când o văzu pe fată. Stătea liniştită în faţa lui într-o îmbrăcăminte sumară: Avea un sutien negru transparent şi un chilot roşu. M nu reuşea să înţeleagă cum intrase în camera lui. Poate că atunci când dormea? Sau poate se ascunsese în dulap? Uluit de prezenţa fetei nu sesiză faptul că el însuşi e dezbrăcat… Tăcerea adâncă şi senzuală fu destrămată după câteva clipe de glasul cristalin al fetei:
- Iartă-mă, nu m-am putut abţine! Am vrut să te văd dormind. M-am ascuns aici în dulap şi mi-am mângâiat tot corpul. A fost atât de plăcut! Am visat atât de mult această clipă de plăcere, dar realitatea depăşeşte orice imaginaţie!
M. nu reuşi să spună nici un cuvânt. Un nod i se puse în gât. Excitaţia şi totodată teama, prezente în forme atât de puternice, îl paralizau complet. Fata, aproape plângând îngenunchie în faţa lui. M. reuşi abia să îndruge:
- Hai, ridică-te! Nu este nevoie.
Fata se ridică temătoare, oarecum uimită de modul în care e tratată. Vina şi ruşinea pe care le simţea erau probabil imense. M. îşi lipi corpul lui de cel al fetei, şi, fără să se mai poate controla, o strânse puternic şi o sărută. Fata părea a se lăsa supusă total voinţei lui. Deodată însă, se smuci cu o forţă nebănuită în urma căreia M. se trezi trântit pe jos. Fata spuse ţipând:
- Nu pot! Nu am dreptul! Te rog, înţelege-mă! şi dispăru din camera ca o iluzie, până ca M. să se dezmeticească.
- Te rog, spune-mi măcar cine eşti! Te voi mai vedea oare? urlă M. ieşit, după câteva clipe, în holul blocului.
Singurul răspuns pe care-l căpătă fu o înjurătură de la un vecin supărat că a fost trezit la o astfel de oră. M. se întoarse în camera lui, oarecum ruşinat de ieşirea necontrolată. Poate că am avut un coşmar, îşi spuse în gând, încercând să uite această stranie întâmplare. Într-o clipă de revelaţie, M. se gândi că poate fata era un hoţ. Acest gând i se păru peste un moment cu totul nefondat. "Ce hoţ s-ar prezenta dezbrăcat în faţa păgubaşului? Mai probabil că această fată este o nebună scăpată de la ospiciu! Dar cum a intrat la mine în cameră? Sau poate cineva a vrut să-mi joace o festă? Dar cine?”. Un timp, M. se lăsă sedus de asemenea gânduri, dar în cele din urmă adormi. Dar nu pentru mult timp. Mobilul suna de ceva timp când M. realiză că e deja dimineaţă şi că trebuie să meargă la serviciu.
Ca de obicei, aglomeraţia prin centru era insuportabilă. Maşinile se târau alene de-a lungul bulevardului „Unirii” într-un cor de claxoane şi de înjurături. M. constată cu oarece dezolare că s-a îmbrăcat cu o cămaşă şifonată şi care nici nu se asortează cu sacoul. „Iar vor începe idioţii să facă glume stupide. Mai ale cretinul ăla de… Dar asta e viaţa de burlac!„.
Cu greu, reuşi să-şi găsească un loc de parcare şi, curând, în faţa calculatorului uită de toate problemele pe care le avea. Inclusiv de incidentul de noaptea trecută… Orele de lucru se scurseră, şi veni şi clipa când M. plecă de la muncă. Trebui iarăşi să parcurgă acelaşi drum aglomerat, dar în sens invers. Tocmai când ieşea din garajul său, se întâlni cu vecinul său pe care îl trezise din somn. Acesta nu scăpă prilejul să-l mai ocărască puţin, dar M. consideră că nu e de demnitatea lui să-i răspundă şi plecă mai departe. Dar nu apucă să facă nici zece paşi că rămase ca şi trăznit…
Fata stătea pe banca din faţa blocului. Era, fireşte, îmbrăcată mai decent: o pereche de blugi şi o bluză roz pe care era schiţat un omuleţ care rânjea. M. se frecă la ochi şi, când se uită din nou, stupoare! Fata dispăruse. Imaginea omuleţului de pe tricoul fetei îl obseda parcă mai mult decât însăşi prezenţa fetei. Simţea că în acel zâmbet se ascundea ceva, ceva indescriptibil care îi va schimba viaţa.
A doua zi, la serviciu, nu reuşi să-şi mute gândul de la straniile întâmplări ale zilei precedente. Greşi câteva rapoarte şi se trezi cu o mustrare din partea şefului. Colegii îşi exprimau cu voce tare bănuiala că M. s-ar fi îndrăgostit subit. Smuls din visare, M. exclamă deodată:
- Şi nici măcar nu o cunosc!
Colegii rămaseră cu gura căscată la auzul acetei mărturisiri neaşteptate. Se lăsă pentru câteva clipe o linişte grea, care curând fu destrămată de noi discuţii. În colectiv, M. nu era considerat un „tip de gaşcă”. Mereu retras, M. nu îşi atrase simpatiile colegilor săi. Stătea mai tot timpul în faţa calculatorului şi îşi vedea de treburile sale – iar scurtele discuţii cu ei erau strict profesionale. Îl invitaseră de câteva ori la „petrecerile” lor, dar îi refuză de fiecare dată, şi după un timp încetară să o mai facă.
Dându-şi seama că nu mai poate sta la muncă, M. se duse în biroul şefului şi pretextând o puternică durere de cap – asta şi ca o scuză pentru greşelile lui – îşi luă liber pentru restul zilei. Şeful îi dădu aprobarea – îl respecta pe M. pentru conştinciozitatea sa – şi îi ură sănătate. În această stare de agitaţie interioară, M. părăsi clădirea firmei, se urcă în maşină şi se duse spre casă. Se trânti în pat cu intenţia să adoarmă.
Dar mii şi mii de gânduri îl frământau. Se uită la ceas şi constată că e abia ora 15. Ieşi din bloc hotărât să se plimbe prin parcul din apropiere şi să citească ziarele. Tocmai intrase în parc când o femeie care purta o insignă ciudată se îndreptă spre el. „E vreo sectantă” îşi spuse M. încercând să o ocolească. Femeia se opri însă în faţa lui împiedicându-l să-şi continue drumul şi îi spuse:
- Domnule M, trebuie să veniţi cu mine! Trebuie să vă arăt neapărat ceva care vă priveşte direct.
- Lăsaţi-mă în pace, doamnă! De unde ştiţi cum mă numesc?
- Ştim mai multe despre dumneavoastră decât vă închipuiţi. Şi acum vă rog să veniţi cu mine. Trebuie neapărat să vă arăt ceva. Nu este o rugăminte, ci un ordin.
Surprins de tonul arogant al femeii, M. răspunse:
- Nimeni nu mă poate obliga să fac ceva ce nu vreau! Şi încercă să plece mai departe.
Se trezi însă lovit cu putere în stomac şi se încovoie de durere. Trecătorii martori la această scenă priveau cu o indiferenţă totală, continuându-şi apoi drumul. Femeia reluă discuţia:
- Domnule M., nu e nevoie să vă înrăutăţiţi situaţia. Cred că prin ceea ce veţi vedea azi vi se vor lămuri unele evenimente recente.
Afectat de lovitura primită, dar şi mai afectat de ultimele ei aluzii, M. se lăsă condus de braţul ferm al femeii. Aceasta îl ţinea cu fermitate, temându-se poate de o nouă încercare de a fugi fin partea lui M. Dar M. nici nu se mai gândea acum la aşa ceva. O curioasă amorţeală puse stăpânire peste simţurile sale. Totul începu să se învălmăşească în jurul său şi nu mai ştiu ce se întâmplă…
Când îşi reveni, stătea legat de un scaun, într-o încăpere mică, slab luminată de un neon. Era destul de cald şi se simţea în aer o umezeală sufocantă. M. reuşi să dibuie o uşă, undeva la dreapta lui. Evident, uşa era închisă. În faţa lui era un fel de oglindă întunecată. Încercă să se smulgă cu scaun cu tot, dar constată că acesta era prins de podea. În mod imperceptibil, oglinda din faţa sa se lumină. M. îşi dădu seama că de fapt, acea oglindă era un geam mascat care nu lăsa lumina să îl străbată decât dintr-un sens. Altfel spus, M. putea să vadă foarte bine prin geam, fără a fi văzut de cineva din cealaltă încăpere. Camera care se vedea prin geam era goală şi nu diferea prea mult de cea în care se afla M. Undeva, în spate, se remarca o uşă destul de bine camuflată, având aceiaşi culoare cu pereţii şi tavanul.
Cam după un minut, lumina se stinse brusc, atât în camera sa cât şi în cea de alături. Într-un acces de furie, M. începu să urle şi să lovească cu pumnii în pereţi. Nu obţinu însă nici un rezultat. Timpul trecea monoton, într-o linişte apăsătoare. Gândurile cele mai sumbre îi vâjâiau prin creier şi îşi auzea cu o tot mai mare acuitate pulsul inimii şi respiraţia întretăiată.
Tot la fel de brusc, lumina din camera alăturată de aprinse. După cele câteva clipe de acomodare, M. reuşi să vadă ce se petrece acolo şi rămase şocat. Fata, chiar fata aceea, stătea legată pe o scaun asemănător cu al său. O cască era aşezată pe capul ei şi diferite fire erau legate. Fata se zbătea neputincios, faţa ei trădând durerea. Deodată, printr-un difuzor invizibil, începu să se audă urletele fetei.
Îngrozit de acest spectacol teribil, M. încercă să se ridice de pe scaun şi nu mică îi fu mirarea când văzu că legăturile care îl ţineau erau tăiate. M. încercă să iasă pe uşă şi constată că aceasta e deschisă. Fără să ezite, porni pe un culoar întunecat. Gemetele fetei se auzeau din ce în ce mai slab. După vreo 20 de metri, drumul se bifurcă. Întunericul devenise aproape complet, astfel că M. fu nevoit să se folosească mai mult de simţul tactil. Porni către dreapta. Aerul părea din ce în ce mai greu de respirat. Picioarele nu mai vroiai să-l asculte şi în timp ce pleoapele grele i se lipeau de ochi îşi pierdu cunoştiinţa.
Când se trezi, M. simţi în nări o adiere de aer proaspăt. Un zgomot specific indica prezenţa unui ventilator. În întunericul pătrunzător, M. reuşi să vadă în faţă un punct luminos. „Iată luminiţa de la capătul tunelului” îşi spuse M. cu optimism. Pe măsură ce înainta, tunelul deveni din ce în ce mai îngust, silindu-l pe M. să se târască în genunchi. Deodată, luminiţa se stinse. Fără să-şi piardă speranţa, M. merse în continuare prin întuneric. Nu mai făcu nici douăzeci de paşi când se lovi de un grilaj metalic. „Iată capătul drumului” îşi spuse M. Începu să zgâlţâie grilajul care părea destul de rezistent. Dar după câteva încercări, reuşi să-l scoată din ţâţâni. În acelaşi timp, M. auzi un zgomot ca de bas, înfundat. Pe măsură ce trecea timpul, zgomotul se auzi din ce în ce mai tare. O revelaţie bruscă îl făcu pe M. să-şi dea seama de adevăr: Se afla într-un tunel de metrou. Se retrase câţiva paşi prin canalul de aerisire prin care venise. Zgomotul era acum infernal. După o jumătate de minut, apăru şi trenul – era o garnitură de verificare a liniilor. „Oare cât o fi ceasul?” îşi spuse M. „Desigur, e noapte.”. Liniştea se lăsă mult aşteptată, după ce locomotiva se îndepărtă suficient.

M. ieşi din canal şi coborî pe şine. Porni într-o direcţie oarecare. Nu avea nici o idee unde se află, dar bănuia că va nimeri o staţie oarecare. Mai putea aştepta atunci până la ziuă când ar fi fost salvat. Prea mult nu putea fi. După ce merse prin tunel vreo jumătate de kilometru, printr-o beznă totală, ajunse la staţia „Grozăveşti” în care erau aprinse câteva neoane. M. se urcă pe peronul staţiei şi se aşeză pe un scaun. În curând, aţipi.
Când se trezi, văzu în faţa lui un cerşetor bătrân cu gura ştirbă care îl privea cu compătimire. Când văzu că M. s-a dezmeticit, cerşetorul îi spuse cu o claritate care contrasta vizibil cu înfăţişarea sa:
- Să nu crezi că situaţia ta e mai bună decât a mea. Dacă te vei comporta la fel de stupid în continuare, vei ajunge cu mult mai rău decât mine. Ce voi mai râde atunci de tine! şi plecă în grabă fără ca M. să mai zică nimic.
Minutele treceau greu, iar M. nu mai reuşi să adoarmă. La un moment dat, neoanele din staţie începură să se aprindă unul câte unul. Pe la ora 5 şi un sfert apăru trenul. M. se urcă în el şi coborî în staţia Dristor. Necazurile se ţineau însă lanţ de el. Nu făcu nici zece paşi de când coborâse din tren când se trezi înconjurat de doi lucrători de la Metrorex, îmbrăcaţi în uniformele lor gri, şi însoţiţi de un poliţisc şi un jandarm. Unul dintre oamenii metrorexului îi spuse:
- Prezentaţi-mi vă rog legitimaţia dumneavoastră de călătorie!
- Am aruncat-o! spuse M.
- Nu ne interesează! Dacă nu aveţi, vă rugăm să ne arătaţi actele dumneavoastră ca să vă întocmim procesul verbal!
M. se căută prin buzunare, dar constată că pormoneul în de care nu se despărţea niciodată îi lipsea. Vizibil nervos, poliţistul de la metrou îi spuse:
- Dacă nu aveţi acte, trebuie să mă însoţiţi la sediu.
Jandarmul îl prinse de braţ şi îl trase pe M. după el. M. se lăsă condus… Şi întocând capul, M. o văzu pe fată, chiar ea era, în zdrenţe şi cu un copilaş în braţe… Vru să o strige, dar fata nu dădu semne că l-ar cunoaşte, iar jandarmul îi dădu un baston peste ceafă care îl adormi.

Epilog: Cerşetorii: Îi vedem zi de zi prin metrou şi îi ignorăm… Dar ştim oare cine sunt ei cu adevărat?
„Oameni buni, să nu credeţi că fac asta pentru că nu vreau să muncesc. Muncesc, am un salariu de 300 de lei. Am şase fraţi acasă, mama e bolnavă cu gradul 2 de invaliditate, iar banii de mâncare nu ne ajung pentru că acum un an, singurul nostru sprijin, tatăl nostru a ales să-şi pună capăt zilelor…”
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (3):


nah! - de Intruder la: 13/01/2008 11:09:12
credeam ca-i neo-realizm si cand colo dau de chiloti rosii!
#274453 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de M a o la: 13/01/2008 11:28:59
Cin' se plimba prin arhiva? Intrudere, ai fo idee?:)
#274463 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
*** - de picky la: 13/01/2008 12:32:02
Budincă. Fadă, cu înlocuitori.
#274482 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...