Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Spiridusul din Nuc


de Demian.Eva la: 05/12/2005 22:54:00
modificat la: 11/12/2005 13:43:23
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
SPIRIDUŞUL DIN NUC



Am deschis ochii şi l-am strigat. S-a întors spre mine speriat şi confuz, cu părul lui scurt şi de obicei aranjat meticulos, până la ultimul fir rebel, ciufulit într-un chip absolut delicios. Trupul o dată subţirel căpătase o formă de elf originar din ţinuturile nordice, doar părul trădându-i adevăratele rădăcini mitologice. Spiriduşul care mă privea înciudat era o veche cunoştiinţă în universul meu fabulos, fiind o parte din povestea mea de peste trei ani de zile - trei ani în care avusesem parte de o mulţime de asemenea priviri aruncate dimineaţa, când lăsam doar mirosul cafelei să intervină între noi şi primele amintiri despre noaptea pe care o lăsam în urmă. Da, fără îndoială era un elf rătăcit, care împărtăşea toate trăsăturile unui personaj mediteranean temperat însă de un mediu poate prea rigid. Sub sprâncenele uşor încruntate se ascundea un mic drăcuşor care ştia cum să mă învăluie în privirea lui. O privire profundă, pătrunzătoare, agresivă şi febrilă: privirea unui elf aflat pe linia ascendentă a evoluţiei, privirea mânată de impuls, de dorinţă.
Dintotdeauna îl găsisem absolut adorabil, mai întâi în maniera cea mai romantică, mai apoi dintr-o necesitate provocată de căderi interioare, iar în final dintr-o admiraţie crescândă pentru forţa, vitalitatea, sufletul lui. Ceea ce o dată mă sfidase drept mediocritate devenise o aură de atracţie imposibil de definit: ca o imagine încă neatinsă şi care încalcă orice regulă a jocului, ca o excepţie menită să stabilizeze şi să uimeasca, ca un pustnic decis să iubească o singură femeie în locul unui Dumnezeu. Oare fusesem destul de bună? Oare mai eram ? Spiriduşul pe care crezusem că îl am în totalitate îmi apărea ca o nouă entitate, ceva miraculos care putea exista şi în afara mea, deşi îmi doream să mă îndoiesc de asta. De-abia în a treia fază a iubirii mele pentru el am înţeles că îmi era indispensabil.
A mormăit un “Neaţa’ Liz” şi s-a întors spre mine. Încă mirosea a pat şi a somn până aproape de amiază, parte din ritualul de sâmbăta când întreaga zi era doar a noastră.
―La naiba, Liz, fac duş…
― Îmhmhm…
― Facem?..sau fac singur? Liz? Liz! Dormi?
―Îmhmhm…
Se ridică din pat şi-şi caută telefonul. Trişez, nu dorm, iubitule, dar şi aşa, cu ochii închişi, ştiu ceea ce faci şi mai ales, cum faci. Acum mă priveşti zâmbind în cel mai indecent mod posibil. Da, când te întorci… Nu căsca! Aha, şi cum rămâne cu romantismul…? Nu contează. Vino înapoi mirosind superb şi o să te las să mă înghiţi. Te loveşti de pragul uşii? Nu, nu aud zgomotul înfundat al trimiterilor la forma iniţială de pre-existenţă.
―Liz, liz.. Liz, dacă nu te trezeşti acum de bună voie şi nesilită de nimeni, te stropesc cu apă rece! Ştii că nu glumesc.
Marşul nupţial întâi, iubitule. O, am uitat. Spiriduşul meu nu are voce. Nici eu. Capitulare iminentă dacă încearcă o serenadă. Capitulare indicată şi încântătoare pentru un ego exacerbat:
― Îmhmhm…
Îi aud paşii pe podeaua udă. Încet, încet… Mă întorc brusc de îndată ce îi simt greutatea pe marginea patului. Fecioara despletită îşi priveşte răvăşită cuceritorul. Tânărul stăpân, luat prin suprindere, se vede îmbrăţişat de o sclavă extaziată şi… goală. Îmi zâmbeşte de undeva din interior, luminat de o fericire pe care am învăţat s-o cunosc. Fă-ţi cruce, cuvioase sfânt, căci astăzi vei cunoaşte Raiul.

Micul dejun s-a tranformat într-un prânz adus pe tavă la pat. Frugal, în aceeaşi grabă, dar per ansamblu delicios. Caut enervată telecomanda. Pornesc televizorul încercând să mă eschivez. Afecţiunea de după mă oboseşte; iar el deşi observă, nu îmi uşurează cu nimic situaţia. Se mulţumeşte să se cuibărească în braţele mele şi să mă privească aşa cum stau, bosumflată şi spumegând.
― Îţi place să mă foloseşti?.. ca pe-un obiect?
Aşa, acum râzi, iubitul meu… Râzi, dacă poţi.
― Îmhmhm… (zâmbete de satisfacţie)..
Crede că glumesc. Ochii reci sunt doar o disimulare foarte bine pregătită. Îmi zâmbeşte mulţumit. Toarce… Bine, punct pentru tine. Se freacă de mine, mai întâi încet, ţinându-şi capul lipit de pântecele meu, apoi din ce în ce mai ritmat. Îl opresc înfigându-mi mâinile în părul lui.
― Dacă noi doi am merge în Iad, ştii ce s-ar întâmpla cu noi? Ştii care ar fi locul nostru? În care dintre cele nouă cercuri am fi condamnaţi la eternitate..? În al doilea, iubitule. Am trădat raţiunea de prea multe ori, sau poate de prea puţine ori faţa de cât am fi dorit. Te-am tras înapoi, ori poate te-am ridicat? Nu?! N-am dreptate?! Dar tu în ce crezi? În mine? Daaa?! — În iubire nu?! Ba da, vezi!
Îţi cunosc cultul, spiriduş deghizat în sfânt ce-mi eşti! Zâmbim amândoi. Respir uşurată. Dumnezeu nu a murit încă.


***


Mă aşez la birou obosită, enervată de gândurile care bâzâie în hăţişul de sub scalpul meu. I-am ocupat abuziv spaţiul, l-am dat practic afară din cameră, l-am trimis înapoi în matriarhat şi toate astea cu un sărut şi o rugăminte răguşită. A picat ca de fiecare dată. El şi eu.. noi… Da, noi, dar aici nu va exista altceva decât un noi şi un eu. Întotdeauna un eu, un unghi, un singur cadru narativ. Pur egoism în dragostea asta a mea, iubitule.

Mi s-a spus să scriu. Urăsc proiectele cu termen limită şi limite impuse. Zgomotul apei care curge în baie mă îmbie. A pornit duşul, împroşcând apa peste tot, iar acum se întreabă dacă să mă cheme sau nu. Un “ţi-am spus doar…” îi vâjâie în urechi. S-a decis să nu mă mai cheme. Subiectul este Cristi, profesor de literarură, proaspăt părinte, cu ramificaţii în Cehov, Hemingway sau Eliade. Literatură rusă, americană şi română. Oare noi din care facem parte? El pluteşte pe mări îndepărtate, în sfere de săpun şi jeturi de apă caldă. Eu probabil în biroul unui oarecare scriitor, privindu-l în timp ce îi aduc spăşită cafeaua. Eu- cea care priveşte în taină creaţia şi puterea de divinaţie; amintiri dintr-o altă viaţă, amintiri care incomodează şi frustrează. M-am văzut în spatele Lui, intrând cu paşi uşori în cameră, zâmbindu-i. M-am visat muza poetului, stabilitatea firii boeme, şi icoana răbdătoare a unui romancier încruntat din manualul de literatură tocit în liceu. Să nu scrii vreodată, iubitule… Să nu o faci!
Miroase a miere şi lămâie… Miroase a tinereţe şi nebunie. Intră încet, cu paşi uşori şi se opreşte în spatele meu. Îmi pune mâinile la ochi şi mă sărută pe păr. Combinaţie de lemn de nuc şi atitudine de spiriduş. Dacă aş fi fost bărbat poate aş fi căutat-o pe ea – eul dintr-o altă existenţă - imaginea de puritate ştearsă şi bătrâneţe tăcută în umbra Lui, dar acum… Acum trăiesc un vis de libertate şi iubire.

Ieşim în oraş. Ceai, cafea, tigări, vin roşu, salată de fructe… ce să fie azi?! Am uitat. Nu fumăm. Nu bem. Nu mâncăm. Nu există un oraş. Nu suntem oameni decât în intimitatea camerei noastre, şi poate în baie şi pe masa din bucătărie. Să nu mă întrebi dacă te iubesc… Aş vrea să-ţi spun de ce te-aş putea iubi, dacă nu aş face-o. Te-aş putea iubi pentru că tu urăşti ceea ce eu iubesc, pentru că eu sunt bisexuală, iar tu eşti homofob, pentru că tu eşti credincios iar eu pun la îndoială Cuvântul, pentru că tu eşti gelos, iar eu nu cunosc cuvântul, pentru că tu eşti fidel, iar eu uit mereu cuvântul, pentru că nu te saturi de iubire, dar eu mă satur de orice; dar nu, eu te iubesc pentru că mă iubeşti.


***


Stau la birou. Obosită, epuizată, dar dornică să îl ascult pe Liiceanu şi să mă strecor printr-o uşă interzisă cu care am mai cochetat o dată. O dată, da, dar când? Încerc să scriu în timp ce el vorbeşte, în timp ce în lume apar brusc cuvinte pe care nu le-am gândit, dar care îmi ocupă neuronii şi mă consumă până în momentul în care nu mai am certitudinea că nu aparţin propriului meu proces interior. Primul gând care m-a ocupat a fost uimirea. Treptat se frânge, lăsând discul să îşi continue mişcarea circulară în gol. Oare aşa aş fi şi eu dacă nu aş fi…
Aş fi fost un bărbat interesant. Trec la “Uşa Interzisă”. Trec la propria mea uşă, uşă încuiată şi spartă, uşă din lemn din care m-am încălzit timp de aproape cinci, şase luni, poate o viaţă. Cine mai stă să-şi amintească o trăire de o viaţă? Să nu stăm în tăcere; să nu ne asfixiem în propriul nostrum păcat. Vorbesc… Cu el poate aş fi fost o femeie interesantă. Nu simt remuşcare. Nu simt remuşcare. Nu simt… Nu. Aş fi fost o bestie. Un criminal. Un romantic. Aş fi fost ca el, amintirea de după uşa interzisă. Îmi amintesc de “Despre Îngeri” şi de un păcat premeditat. Vinerea Mare. “Îngerul încearcă să contrabalanseze prin inducţia sa discretă seducţia brutală a demonului.” Venus a apărut pe cer; Venus s-a instalat în carnea mea. Traducere barbară a Adei lui Nabokov. Ştiu să iubesc. Ştiu şi nu mă contrazice.

Ieşim în oraş. A nins. Ne-a acoperit zăpada lui Dumnezeu. Wer kann Rumänien retten? Întrebarea nu mai vine. Vocea amintirii înlocuieşte accentul familiar. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi liberul arbitru. Dimineaţă de vară, sufragerie scuturată de praf, canapea roasă de timp dar comfortabilă, copil de 13 ani care caută ceva anume. O găseşte pe ea, pe Ela; citeşte doar ultima noapte de dragoste. Să lasăm întâia noapte de război copilului de 16 ani. Astăzi mă va duce în oraş. Vocea lui Patapievici. Visez. Guinness, Kilkenny, poveşti pentru copii, măceşe, apoi din nou vocea lui Patapievici. Nu l-am văzut de ieri şi îmi lipseşte. Ştiu şi nu mă contrazice. Ştiu să iubesc.

Cristi a prins viaţă. Are strămoşi, unchi mutilaţi în bătălii pe care nu ar fi trebuit să le poarte, mătuşi măcinate de dorinţe refulate, străbunici aflaţi la intersecţia celor două modele pe care le am în minte: vitorian şi morometian. L-am prins cu ace de siguranţă pe o muşama murdară de fantezii, iubiri futile, relaţii de prietenie la fel de ambigue precum cele amoroase, o nesiguranţa în ceea ce priveşte starea lui psihică. Dar acum Cristi –Christi cel care s-a lăsat deja urcat pe cruce- trebuie să se apere. Poate chiar mai mult; are un potenţial de agresivitate pe care nimeni nu l-a bănuit. Nici măcar Maria. Nici eu. Pierdut: tânăr erudit, intelectual, dornic de discuţii pe tema mitologiei în dramaturgie. Semn particular: cruce din lemn de nuc transformată în armă şi purtată în mâna dreaptă, continuare a degetelor obişnuite să se agaţe de o bucată de cretă şi să viseze sprijinit de tablă. Cristi îmi devine simpatic.

comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (3):


frumos - de BeastMaster la: 24/12/2005 19:18:32
frumos ce ai scris acolo , As putea sa stiu care este sursa ta de inspiratie :P
#96861 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
sursa de inspiratie...? - de Demian.Eva la: 30/12/2005 15:43:51
hmm... spiridusul pe care il iubesc... :)
#97749 (raspuns la: #96861) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
You're busted... - de Demian.Eva la: 06/01/2006 20:25:59
Beast master? Hmmm.... hmmm... hmmm...
Trebuia sa-mi imaginez, spiridus curios si zvapaiat! :)
#98710 (raspuns la: #96861) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...