Un val s-a indragostit de o stanca inconjurata de mare. Valul spumega si se rotea imprejurul stancii, o saruta zi si noapte, o cuprindea in bratele lui albe si puternice, o privea, o uda si o implora sa vina dupa el. O iubea si se spargea spumegand in jurul ei, si astfel, o surpa pe nesimtite pana cand ea a tipat, complet sfarmata, si i-a cazut in brate.
Si deodata n-a mai fost nici o stanca cu care sa se joace, pe care sa o iubeasca, la care sa viseze. Era doar o ingramadire de pietre in fundul marii, cufundata in ea. Valul s-a simtit dezamagit si a plecat sa caute alta stanca.
Aceasta a fost povestea valului si a stancii. Unii vor spune: da si ce-i cu asta? Ce-nseamna asta?
Ar fi trebuit sa ramana o stanca-valul va spune mereu astfel.
Uneori cand ajungem la scopul urmarit acesta nu mai prezinta interes.
Dar sa nu uitam niciodata ca lucrurile care se misca sunt mult mai tari decat cele neschimbate. Apa e mai tare decat stanca, noi mai tari decat timpul atat timp cat reusim sa realizam ceva atat cat traim, timpul mai tare decat noi....