Pentru că verile nu sunt decât dimineţi ale toamnelor, pentru că iernile nu sunt decât morţi lente ale durerii, mângâierea palidă a unei şoapte de vânt sau razele luminii din spatele unui apus la marginea mării pot condensa fugar într-o fărâmă de ceas enigmatica vârstă a iubirii.

Deschise din nou pentru suflete ostenite, ferestrele mării sunt albastre ca inocenţa din ochii copiilor şi cântecul sună amar ca valurile.

Scurgerea lentă a nisipului prin noi, clepsidre ale altui veac, întunecă iluzia de viaţă ce o purtăm în noi.

Păşesc peste scoici de parc-aş pluti pe covoare de puf şi umbra mea e departe, lăsată în amintire pentru o altă poveste. Singur şi fără umbră, pasul e uşor, ştrengăreşte aplecat spre vârsta copilăriei ... inconştient absorb orice sunet din jur ca o cortină de sticlă. Rezonanţele de transmit dincolo, în interior ... ceva se zbate şi se sparge în cioburi mărunte pentru că nu se poate trăi în captivitate. O pasăre uită încă o dată să zboare şi învaţă tăcerea de la oameni, de parcă lecţiile sunt scrise în necuvântările lor.