e fascinant pe vreme de bezna sa scrii texte si sa le arunci dar de data asta nu in mare ca in alte vremuri ci in nimicul tuturor, intai o franjurezi in 0 si 1, prezenta si absenta, apoi apesi butonul ghilotei, paf!, a disparut, de parca invatam sa facem dragoste cu pietrele, poem unei pietre: zambetul tau shlefuit de vant, ma face sa ma intorc in pamant, inima a inceput sa-mi sece, te imbratisez si esti atat de rece, imi arzi obrazul cu tacerea ta, tip in tine si se intoarce-n mine, contemplarea se preschimba in stagnare, stagnarea nu mai doare, stau incremenit langa piatra cea mare. ce aiurea suna o poezie, atat de incorsetata, doar cand versifici iti dai seama ca ai o limita, poezia ie palinca prozei, proza cuvertura de frunze, pun pariu ca ecoul va muri si de data asta.