Imi vine sa incep cu un zambet. Acru, ironic, isteric sau pur si simplu, ademenitor de intelegator. Si stau picior peste picior aruncat in ignoranta-mi acuta despre fapte, unde vorbele primeaza si schimba lumi demult schimbate. Totul de un ipotetic absolut. Si schimbarile sunt la randul lor schimbate in urmatoarea saptamana de alte schimbari si mai impunatore. Si se formeaza o rutina a constructiei, care umbla de nebuna de la o saptamana la alta in cautarea unui culcus neschimbat de schimbarea prin care trece.
Imi vine sa ranjesc, carotida se umfla din cauza scrasnitului de dinti, piele-mi se face de gaina iar tigara arde sa fie fumata. Ultima tigara inainte de plecare. Un telefon sbarnaie aproape de urechea-mi sensibila la sunetele unui James prea mult ascultat. Si as vrea sa-l inchid. Pe el. Telefonul. As vrea ca sunetul sa-l aud fara sa sune. Fara sa stau cu ochii pironiti in caietul imaginar al mintii, ale carui file se invart cu viteza, v= 2*2(t+a), unde "t" se releva prea temporal/r iar "a" e o constanta, la fel de imaginativa ca si inceputul. Unui alfabet.
Intoarcere esuata intr-un uter demult inchis... Fara nici o explicatie sunt obligat sa continui. Tot. Iar sentimetul apasator pe care-l aveam, generat de o existenta fugara, in care singurul refugiu era inchis, continua sa-mi apese carotida cu o greutate, G= m*g, unde "m" reprezinta incomensurabila masa a apasarii iar "g" alunga incomesurabilitatea printr-o constanta care echilibreaza dezechilibrul firelor agitate/agatate ale apasarii.
Imi vine sa incep c-un zambet. Si-mi vine sa continui cu un suras. Iar incheierea imi vine sa fie apoteotica.
...dar ochii...ce fac cu ochii? iar sensul... ce fac cu sensul?
...reintoarcere...