E-atât de multa linişte în sat,
Doar cumpana fântânii se alinta
Cu-o adiere ce s-a strecurat
Printr-un cireş batrân şi dezbracat…
Se leagana privindu-se-n oglinda
De parca s-ar gati de maritat;

Norii pe cer, cu grija sînt buclaţi
De fumul alb ce-alene se înalţa,
Ca nişte miei de soare alintaţi,
În turma vin sa fie gâdilaţi
De cumpana ce iese din balanţa
La trecatori de viaţa insetaţi;

Pâna în deal nameţii greu urcam,
Dar pâna jos în vale la fântâna,
Bujori aprinşi pe sanii coboram,
Ciorchine-apoi la cumpana trageam…
Râdeau de noi din ciutura batrâna
Şi stelele şi Luna pe un ram

Şi tot aici, nebuna primavara,
Sub cumpana fântânii reci, tacute,
Mi-a pus cândva un foc la inimioara…
Sa-l sting veneam în fiecare seara,
Sorbind de dor şi patimi neştiute
Izvorul ei, din ochi de Marioara;

Aş vrea sa vad din nou cireşu-n floare,
În iarna toamnei mele ce se duce,
Iar norii, ca şi mieii sa coboare
Pe cumpana adusa de spinare
Şi eu s-o-nalţ ca pe o sfânta cruce,
Umplându-mi inc-o dat’ goala-mi caldare.

Valeriu Cercel