Dulci framantari pamantene…incontestabile, pretutindeni existente si adulmecate. Si, totusi, atat de dulci incat nici nu constientizam…
Intrebari ce vin si pleaca, dar a caror savoare ne formeaza eul. Degeaba ne plangem de framantarile noastre; ele sunt atat de constructive incat nici nu ne dam seama!
Eul… eul meu spune zilnic atat de multe, intreaba zilnic atat de multe…da, sunt atatea de descoperit, atatea de gandit si de masticat.
Ce poate fi mai divin decat framantarea pamanteasca a omului in microcosmosul lui launtric. El, infima creatura a acestui pamant, vrea sa patrunda dincolo.
Dincolo… definiti-mi acest cuvant ! Dincolo… sublima unduire de mister! Ce se asaza dincolo de acest dincolo, ce tainuiri iremediabile isi croieste in sublima-I tesatura?
Va intrebati poate, cateodata, de sensul fiecarui lucru existent pe acest pamant…”lucru” – cat de josnic suna acest cuvant –hai sa-I spunem… entitate si asa poate constientizam importanta fiecarei particole existente. Spunem mereu ca credem in destin, dar niciodata nu ne intrebam de destinul dunelor de nisip. Au fost ele, oare, create in van sau au semnificatia si rolul lor proprii? Multi ar spune ca sunt inutile… dar, atunci, de ce exista, cine le-a creat si cu ce scop?
Mai spunem ca nimic nu e intamplator in aceasta lume a noastra… si, atunci, si dunele de nisip au menirea lor.
Eul meu e format pe unduirea perpetua si subtila a acestor dune de nisip. Si nu ma refer la sensul ei strict geografic, ci la simbolistica ei mistica si plina de substraturi.Eul meu fluctueaza mereu intre imponderabilitatea palpabila a dunelor si orientarea lor mereu stricta catre un anumit punct, catre o anumita directie. Am, astfel, o anumita libertate dar si o anumita ingradire ontica. Caut mereu spre rasarit, dar ma afund in abisul apusului, ma uit mereu in zare si nu observ nimic, desi stiind ca ea imi apartine in infinitatea ei. Patrund mereu in strafundurile tenebrelor si ma adancesc din ce in ce mai mult si, totusi, nu-I deslusesc esenta. Eul meu cunoaste mirajul, dar nu poate conlocui cu el. Si, atunci, nu-mi ramane decat sa-mi gasesc linistea si implinirea pe aceste unduiri si odata cu ele. Ele ma vor duce, pas cu pas, catre ceea ce eul meu tinteste – perfectiunea.
La fel ca aceste dune, eul meu e intangibil si, totodata, palpabil, e un tot, dar, in acelasi timp, e dispersat pretutindeni… sunt un tot impartit in infime particule de existenta – caci, imi impart viata intre mine si ceilalti, imi croiesc drumul ontologic cu mine si impreuna cu ceilalti, ma formez pe mine si formez pe altii. Cata interdependenta si contrast intre toti si toate! Ma inalt in adierea vantului si ma imprastii in lume o data cu a sa vointa, ma adun in vremuri de rastriste, ca mai apoi sa ma dezbin in propria-mi zvacnire de forta interioara. Caut drumul mereu necunoscut si gasesc alte si alte lumi, mai profunde, mai misterioase.
Eul meu isi defineste starile singur si e, totodata, conturat de altii. Ma regasesc in mine si ma regasesc in altii; ma descopar in raport cu altii si ma instrainez odata cu ei, de ei si de mine. Ma aflu solitar in lume si,totodata, inconjurat de atatia. Privesc in mine si vad un singur om, dar in acelasi timp, atatia. Privesc in oglinda si vad un singur om, dar, totusi, privirea misterului, buzele voluptatii carnale, controverse ce-si desfasoara activitatea chiar pe fata mea. Eul meu si-a croit cararile in sufletul meu, iar sufletul meu si-a conturat imaginea pe fata mea. Crize tacute si linisti zgomotoase, taceri asurditoare si tipete mute – toate isi sapa santuri in mine si pe fata mea. Ma schimb si sunt aceeasi, raman aceeasi si, totusi, ma schimb.