Dimineaţa intra, fără să ceară voie, prin jaluzelele jerpelite din ferestre. Era treaz de mult. De cîteva minute stătea, ca de altfel în fiecare dimineaţă, pe marginea patului cu picioarele goale pe linoleumul uzat şi cu capul lăsat între umeri. De sub tocul uşii, un gîndac mare şi negru – probabil de bucătarie – îl privea atent. Ţevile de apă îi huruiau in cap. Mirosuri de prăjeli şi cafea ieftină treceau prin pereţii garsonierei confort trei. Semn că vecinii se treziseră şi se pregăteau să plece la serviciu. Serviciu? Rahat. Avusese şi el unul. Asta pînă cînd banda de cărbune îi prinsese mîinile. Acum avea două cioturi diforme. Cu toată strădania medicilor. Dar cînd nu ai bani… E drept, uzina îi dăduse cîteva milioane, dar sticla de genocid e scumpă. Zimbi, amar, de-o aducere de minte. Acum citeva luni bune era să i se facă rău cînd, într-o după amiază, văzuse în vitrina chioşcului de unde îşi lua jumătatea zilnică, sticla la 1.50 lei. Cu cei cinşpe mii de lei ai lui nu putea căra cît putea cumpăra. A avut însă grijă vînzătoarea să-l aducă repede înapoi cu picioarele pe pămînt. Dar, gata. Era timpul. Trebuia să vină Trache, prietenul lui, care, în schimbul cîtorva guri din sticla de jumate, îl ajuta să se îmbrace. Apoi va pleca aşa cum făcea de ani buni, indiferent de vreme, la “ serviciul “ lui. În piaţa Concordiei va aşterne pe jos nişte cartoane, luate de la pieţari, se va aşeza şi îşi va expune cioturile. Atît. Nu va cerşi. În zilele bune mai scotea şi de o pîine pe lînga sticla de jumătate.
Dar, înainte de a ieşi din cameră, se va uita din nou la diploma atîrnată într-un cui pe peretele scorojit din hol. Ca să o vadă la plecare. Diploma era dată de primarul oraşului. Acum cîţiva ani, el ciungul, sărise in Dunăre şi salvase de la înec un copil.
Lacrima apărută în colţul ochilor i se va usca rapid. Ca de fiecare dată.
Începea o nouă zi. Ca ziua de ieri. Ca ziua de mîine.