Aş fi putut s-o cunosc oriunde...pe stradă...la serviciu...la cafenea...nu are importanţă.

Indiferent de portiţa prin care a intrat în viaţa mea ea este...femeia în alb.

Într-un fel special face parte din zilele mele. Şi când vreau s-o întreb ceva ştiu unde o pot găsi.

E doctoriţă? Nici pe departe, deşi din cauza albului m-aş putea păcăli uşor şi uneori, când vorbim despre viaţă mi se pare că e un pic doctor de suflete.

Întotdeauna urmăresc cu plăcere felul cum disecă lucrurile ce nu merge în relaţiile interumane, încercând să descopere rădăcina răului.

Atunci poate veşmântul alb să fie o rochie de mireasă? Greşit, nici acesta nu-i răspunsul ... chiar dacă în adâncul sufletului ei de femeie un vis în rochie albă de prinţesă aşteaptă să prindă contur în braţele bărbatului iubit.

Şi vorbeşte despre el cu atâta convingere de parcă dorinţele ei ar avea puterea să întrupeze un vis...sau poate chiar are această putere.

Când mă întreabă ceva nu aşteaptă de la mine doar răspunsuri, ci mai mult confirmări ale propriilor răspunsuri...de parcă ar găsi în mine, ca într-o oglindă, răspunsurile ei tipic feminine, răstălmăcite de o minte de bărbat.

Ştiu că e o luptătoare...deşi aparent fragilă, o văd uneori încrâncenată, gata să se ia la trântă cu viaţa.

Şi privind-o îmi dau seama că în cele din urmă va învinge.

Şi ştiu şi motivul – crede cu putere în visele ei şi fiecare zi o începe cu gândul de a câştiga încă o bătălie cu viaţa...

Acum înţeleg de unde vine albul...de la steagul arborat în bătăliile ei cu viaţa...un simbol transformat ca-ntr-o poveste...din rău în bine.

A şters din el orice urmă de rău...păstrând puritatea albului, apropiată de cea a zăpezii...s-a înfăşurat în steag şi a pornit prin viaţă, curajoasă, spre împlinirea viselor ei.

O privesc şi, dincolo de albul steagului ei văd scrise ca pe o hartă tainică, semnele colorate ale drumurilor verzi nestrăbătute încă, pomii, iarba şi florile pe care le strânge în fiinţa ei iubitoare de natură, văd roşul sângelui ce-i pulsează în vene ducând spre inimă pasiunea de a renaşte într-o iubire nouă pe care o caută şi o respiră din adâncul sufletului, albastrul întâmplărilor care o fac să spere şi să nu se lase învinsă, curcubeul fiinţei ei aparent simple, dar atât de complicate.

Cum după ploaie vine soare...sper că va veni o zi când îmi va spune râzând că la capăt de curcubeu a întâlnit fericirea...şi mai sper că omul acela va învăţa, cu timpul, să vadă dincolo de steagul alb, ce o înfăşoară ca o armură, bogăţia de culori şi sentimente din care e alcătuită...şi că va ştii să păstreze în preajma lui...femeia în alb.