Ex nihilo nihil (Poem)

Un ceas de nemurire
e doar un ceas de plans,
cand din toate ale vietii
ramane doar praful ce s-a strans...

Si noi,ca oameni,
credem in ploaie si in vant,
cand tot avutul nostru
e doar o mana de pamant...

Din tot ce noi vedem,
o clipa ne e un efemer cuvant,
pe care-l rostim fara a-i sti sensul,
fara a sti ca e finalul pe Pamant...

Cu toate astea,
ne doare,uneori,ca nu suntem eroi,
si nu putem trecutul a schimba,
ne doare ca suntem muritori...

Cu greu imi vine-a crede
ca tot ce-a fost va mai fi sa fie,
deocamdata-s stingher si rece,
mi-e sete si dor de bucurie...

Noi suntem bieti oameni,
uscati de vremea ce bate-n infinit,
ne doare ca suntem oameni
in secunda bietei clipe de trait!...

Si cum lampa se stinge de-atatea lacrimi,
asa,si omul piere de-atatea plagi adanci,
el e doar un val al marii-albastre
ce se-ngroapa-n stanci...

Ce trista-i,dar,nemarginirea,
cand in amintire,doar pasii mei raman,
ce mare si ce galbena e-amagirea
lasata-n suflet de timpul cel batran!...

Si mai stiu ca la fiecare-apus de soare
va muri o parte din mine si din voi,
iar cenusa noastra trista
va fi istoria acestor foi...

Intre Eminescu si Bacovia,
sunt un alt talent pasind prin elegii,
ce din condeiul ros al timpului pierdut
mai spera la un ceas de bucurii...

Intre Pamant si mare,
sunt o alta frunza desprinsa dintr-un pom,
ce pluteste si-apoi cade
pe mormantul unui om...

As vrea sa cred
ca nimicul poate,totusi,insemna ceva
atunci cand tarziul se face prea tarziu
si cand,cu drag,ma asteapta cineva...

As vrea sa cred
ca,totusi,din plans vor creste albastre flori
pe care mii de fluturi si albine
sa danseze inainte si-napoi...

Dar,cu un brat alb,ca de var,
parca nici crucea nu-mi mai iese dreapta,
si-atunci stau si ma-ntreb in zadar:
ce-i cu Lumea toata??...

Eu nu cred nici macar in vise,
caci si ele-s un val ranit de plaja cea pustie,
si nici in umbra mea nu cred,
cum nu cred nici in clipa cea tarzie!...

La ce bun??...Cand toata jignirea si tot jegul
se depun prin gandiri nevinovate,
cand a noastra stea se stinge
si viata reincepe prin moarte!...

S-a stins lumina timpului
si lasat-a intuneric prin odai,
nu mai stim nici cum ne cheama,nici ce suntem
de-atata plans si mizerabile rabdari!...

O lacrima se iveste din rana unui ochi,
un gand se naste din amintiri,
iar noi ne nastem din mare si pamant,
si-o viata cautam caldele iubiri...

Eu sunt un nimic,
nimic sunteti si voi,
caci,azi,inca mai credem
ca tot ce piere vine inapoi!...

Si mergem pe cararea clipelor
cu-aceeasi deznadejde amara si goala,
numarand lacrimile,una cate una,
lasandu-le sa ne piara-n poala!...

Asa cum cersetorul bate pe la usi,
asa cantam si noi clipei tremurande,
ca in toamna batrana si pustie
sa n-avem suflete flamande!...

Cu coroana de spini pe cap,
noi am plans si am trait,
dar am pierit mai repede
decat clipa ce moare-n Infinit...

Si-am lasat in urma iubiri si amintiri,
lacrimi si picaturi de sange,
sa se vada numai ca trecut-am pe Pamant
si ce-nseamna clipa care fuge...

Candva,in viata,credeam ca pot fi un fluture,
credeam ca pot spinteca Nemarginirea,
credeam ca pot acoperi cerul cu-ale mele aripi,
ca nimeni sa nu cunoasca amagirea...

Dar,numai un vis sarbad m-a putut crea ca om,
dandu-mi comori de lacrimi in a mea singuratate,
m-a lasat sa triesc intre Pamant si mare
ca rege in intinderea pustietate...

Eu nu pot trai decat in melancolie,
si-uneori,nici eu nu pot a ma-ntelege,
ma simt iubit de nimeni,
si din nimic nu am ce-alege!...

Nu stiu daca sa semnez cu sange-n aste foi
sau sa dispar intr-o anonima nestiinta,
timpul nu moare,ci doar sapa dupa noi
pentru amintirea noastra ca fiinta!...

Si stau-acum,gandind la mine insumi,
si vorbesc umbrei din mine,
ca mi-e frica de ce sunt
si de ce vine...

Aici se vede-un mic nebun cu chip de demon,
cu aripi mari si negre de carbune,
ce pe siesi se ucide,
spulberand inima clipelor mai bune...

Parerile mele si-ale voastre
nu conteaza-n fata clipei biete de final,
nimeni nu ne-ntreaba cine suntem
cand marea izbeste podul de la mal!...

Singur,singur ma plimb pe tarmul Marii Moarte,
sunt eu,si inca n-am murit,
am cules din scoici,perle de singuratate
si i-am facut colier bietei clipe de trait!...

Mi-e dor de voi,mi-e dor de alta Lume,
caci din nimic nu am ce-alege,
m-am departat prea mult de mine
si nu mai pot a ma-ntelege!...

Caci in inima mea bolnava
sentimentul mortii e bine adancit,
unde esti,Bacovia,tata,
in care din "locuintele-ti lacustre" ai murit?!...

Este momentul de-a canta fanfara
aceluiasi poet ce scrie zbuciumat,
nimicul va ramane de-a pururea nimic
si omul,pretutindeni blestemat!!!...

N-am sa pot iubi vreodata
nimic din ce-am avut,
caci nimic,din nimic se naste
cand haos fost-a la-nceput!...

Nu e stea nemuritoare
ce sa nu fi plans o data-n viata,
nu e nici zi si nu e noapte
ce sa nu fi fugit de haosul din viata!!!...

Si cu mintea mea naiva
imi vine-a crede in Repaos,
ca tot ce-a pierit o sa revina
din inceputul unui haos!...

Tot ce simt acum
e-o durere ce-nceput-am s-o iubesc,
caci,pentru asta comoara ce-am gasit
tot singuratatii-i multumesc!...

Tarmul neintins si nisipos,
izbit de-ale apei mari intregi,
ne-a intrat in ganduri si in sange
si mortii-s incoronati ca regi!...

De aceea,mi-e dor de voi,mi-e dor de alta Lume,
de-aici,din nimic nu am ce-alege,
ma lasa gandul,ma lasa si condeiul,
ma simt iubit de nimeni si nu pot a ma-ntelege.

Cristian-Paul Basarab,1-30 iulie 2003,Cluj-N.