fosnet. totul a inceput cu un fosnet. nimic mai simplu. un fosnet de frunze, toamna. era chiar octombrie, daca nu ma insel. un fosnet egal cu doua persoane, cu doua perechi de pasi plini de speranta, care au vrut sa ajunga unde nu se putea cuteza. cu o singura inima si o singura forta care sa-i ghideze. soarele alerga printre frunzele copacilor, inainte si inapoi pe cer, printre norisori albi la fel de visatori. sclipea singur in acel albastru deschis, incercand sa-i prinda. dar sclipirea lui ei nu o puteau observa. ei nu vedeau decat sclipirea din ochii celuilalt. fiecare, separat, era un zambet. impreuna, erau o lacrima de fericire. sarind de pe marginea prapastiei spre o nebunie ce doar iubirea o poate ajunge, uitand ce sunt si ce au fost pentru a se putea reinventa. o singura bataie de inima, indeajuns pentru amandoi, care facea acel fosnet sa se franga in milioane de nuante de galben si rosu arzator, intinsi pe verdele pur. nu existau cuvinte, pentru ca existenta lor ar fi fost de prisos. cuvintele nu ar mai fi fost decat o bariera. si ei deja trecusera de toate barierele. inventau timpul, de la inceputuri. se nasteau si mureau, renasteau si traiau cu mai multa pasiune, de fiecare data cu mai multa pasiune. nici soarele nu mai rivaliza, se bucura doar ca ii poate incalzi, ca le poate topi inimile ascunzandu-se dupa munti si revenind a doua zi. atingere, poate o atingere eterna, topita si ea in milioanele de nuante si sunete cristaline, in acea cascada de emotii contradictorii ce se concretizau in tulpina a ce avea sa fie iubirea. prima. ultima. singura, eterna iubire.