Treişpe aprilie. Dar nu marţi. Asta-r mai fi lipsit… La finalul unei „alungite“ mini-vacanţe. De Paşte. De la Iliescu. Drumul spre Bucureşti trebuie din nou făcut. Bagaje. Deci taxi. Prompt. Ca de obicei. Gara. Tabelă. Peron. Aglomeraţie. Ori, în accepţiunea unor anumiţi băieţi, „full“. Nici măcar de aşi cu popi în coadă, nici invers. Întârziere. Nu mare. Ceva peste sfertul academic. Adică, încă un sfert. Câtă academie, pe peronul unei gări amărâte de provincie… Dac-ar ştii Eugen Simion, cu siguranţă ar sughiţa…
Apeluri repetate. „…pentru evitarea aglomeraţiei, folosiţi ultimele vagoane…“. Vine, vine… calcă totu-n picioare… da’ nu ca-n Topîrceanu. Nu. Pentru că e rapid. Calculele mele sunt bune. Am “parcat” chiar în dreptul uşii de la vagonul 2. Coboară 2 persoane. Întunecate. Nu ştiu dacă şi la suflet, da’ mai ştii? Deşi nu noaptea-i de vină. Ea mai are de aşteptat. Nu e de mirare, în fond prin asta-i renumit city-ul ce m-a adoptat. De vreo 23 de ani. Poate ca şi eu am mai prins ceva culoare… În fond, nu pot să încerc şi eu acea senzaţie (daca ea o fi…) de mimetism, specifică destulor reprezentanţi ai regnului animal.. Da, deci au descălcat 2 persoane. Aşa puţine? Şi eu care bat aici câmpii în speranţa că vor mai coborî… Nici gând… Vor să urce 14.
Întâia treaptă a scării. Ş-atât. Totuşi cred că nici Ticu Lăcătuşu alpinistu’ nostru de aur nu a trait asemenea stări de supremă satisfacţie… totuşi, regret că nu am avut la înemână un steguleţ tricolor: pentru a-mi marca succesul. Mă încordez, mă strofoc, mă. Punct. Cei mai norocoşi în viaţă, (oare ce să fi mâncat când au fost mici?…), încercau să mă convingă că nu mai e posibil să îmi arunc picioarele cu 5 centimetri mai sus… Cei din spatele meu, plini de total dezinteresată bunăvoinţă, mă „ajutau“. Comprimându-mă la maximum. Încercând să mă ajute să am o nouă cucerire; a doua treaptă. Prin dreaptă luptă. Corp la corp. Oare nu ar putea participa la calificările pentru Atena? La disciplina asta oricum nu avem reprezentanţi. Cei de jos mă împingeau înainte. Cei de sus înapoi. Bineînţeles cu explicaţii. Sau, pe timpi, cu explicaţii. Şi, cam aveau dreptate; din bruma de fizică, parcă-mi aduc şi acum aminte că numai gazele sunt compresensibile. Şi că ele umplu orice formă. Da’ parcă n-ar fi cazul. Şi dă-i înainte cu împinsu’: sus… jos… Adică am greşit: puţin mai sus, puţin mai jos. Trei-patru centimetri… ş-atât. Probabil că spectacolul era unul plăcut… iar ca trenul să plece… nu. Savura cu siguranţă, şi el spectacolul. Începe să devină interesant… „MASĂ DE MANEVRĂ“… Am renunţat. Şi am coborât treapta-mi ce cinstit o câstigasem, reduta, vagonul 2… s-a dovedit inexpugnabilă. Ce Griviţa…, Plevna… Mai erau variante… Alt tren… maxitaxi… Copleşit de importanţa ăstei alegeri, am plecat cu capu-ntre urechi de-a lungul trenului. Hai, trenule, pleacă! Ce mai stai?! Ş-aşa ai venit întârziat. Nu vreau să trec prin pasaj. Am bagaje. Iar condiţia mea fizică… Doar trebuie să profit cumva de prietenia cu cel de la educaţie fizică... Masă de manevră… Hm!….

p.s. Am mai avut, 2-3 tentative de ascensiune… Îmi făcea cu ochiul, tentându-mă să încerc o noua escaladă. Însă posesorii de vremelnice locuri îşi luaseră măsuri de siguranţă. Cu siguranţe. La uşi. Până când, o voce, cu siguranţă (câtă siguranţă, nu?), nu din ceriuri, ce mama dracului!.. Şi-a extins bunăvoinţa şi asupra mea. Şi a scăpat o păsărică: la sfârsit de tren, în ultimele vagoane, cele de Focşani ar fi nişte locuri… Şi iac-aşa am ajuns să urc, şi într-un colţ să arunc pe o hârtie ceastă măzgăleală...