Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Clopotele Asiei


de PARAU la: 22/01/2006 14:13:00
modificat la: 22/01/2006 22:19:59
voteaza:
Trilogia PROIECTUL UNEI LIMBI UNIVERSALE

Volumul II - NEGURA

2.3 – Clopotele Asiei - de la începuturile tuturor clopotelor până azi

Asia este unanim recunoscută ca teritoriul genezei clopotelor.

În lucrarea sa, care explică principiile compoziţiei scrierii chineze, Xu Shen arată: “clopotul este sunetul Echinocţiului de toamnă. Toate recoltele au fost cultivate”. Această abordare, aparent surprinzătoare pentru noi, se bazează pe faptul că, în limba chineză, pentru clopot, dar şi pentru cultivare, se foloseşte acelaşi termen (zhong), cu pronunţie similară, dar în tonuri diferite. Apropierea denumirii clopotului cu cea a rezultatului muncii agricultorilor este o chestiune de fond, cultivată ca atare, şi asociată în ambele ipostaze unei intense emoţii dată de o împlinire.
Despre clopote se vorbeşte în tradiţia civilizaţiilor Asiei încă dinaintea epocii bronzului (anul 2.000 î.C.) în toată zona continentală şi litorală a Chinei, de la Urali la Pacific şi din Siberia în Indochina. Obiectele din argilă arsă, -inclusiv clopotele- au fost treptat înlocuite de bronz şi ulterior, de aliajele folosite pentru confecţionarea uneltelor. În domeniul clopotelor se obţinea de acum, pe lângă o mai mare durată de exploatare, şi posibilitatea diferenţierii ca mărime, tonalitate şi intensitate a sunetului, completate ulterior cu particularităţi decorative specifice.
Săpăturile arheologice din Thailanda de la Spirit Cave şi Non Nok Tha, dar şi cele din nordul Vietnamului de la Dongson şi Hoabinh, au revelat surprize majore: în sud-estul Asiei existau agricultură şi olărit în acelaşi timp cu oraşele-state din Mesopotamia. Aici, orezul s-a cultivat înainte de orice alt loc din lume, iar piesele de ceramică au fost datate în perioade care răstoarnă în bună parte teoriile tradiţionaliste. Cea mai impresionantă descoperire este cea de la Ban Chiang, un deal din Thailanda – Platoul Khorat – făcută în 1970; acest deal acoperea o străveche aşezare rurală, aşezământ locuit continuu mai bine de 1.000 de ani. 126 schelete umane intacte au fost descoperite; băştinaşii au fost înmormântaţi împreună cu obiecte de ceramică şi unelte de bronz necesare în viaţa de apoi. Unele dintre scheletele descoperite în cele mai vechi morminte de aici aveau brăţări metalice, podoabe pentru cap şi clopoţei, toate din bronz, şi datau de la anul 3.600 î.C.
Bronzul populaţiei din zona Khorat era făcut prin alierea unei părţi de cositor cu nouă părţi de cupru, fiind avantajaţi de faptul că Asia de sud-est s-a dovedit a fi extrem de bogată în zăcăminte de cositor. Înainte ca Europa să utilizeze cositorul pentru aliajele de bronz, se folosea metoda împrumutată din Mesopotamia -adesea hazardată- a combinării cuprului cu arsenicul.
Controverselor dintre adepţii teoriei apariţiei primelor civilizaţii în orientul Mijlociu şi Asia de vest li se opune din punct de vedere al tehnologiei prelucrării metalelor întrebarea “de unde-şi procurau acestea cositorul pentru aliaje, câd acesta nu exista ca zăcământ în aria lor geografică? Să-l fi importat din Asia de sud-est? Posibil”.
Oricum, şi în Asia de vest şi Orientul Mijlociu, clopotele sunt turnate şi utilizate de timpuriu. Iată câteva piese descoperite în această zonă, vechi de peste 2.500 de ani:
Clopote antice assyriene descoperite la Nineveh

Istoria clopotelor este strâns legată de evoluţia metalurgiei. Controversele despre originarea prelucrării bronzului sunt extinse şi legat de epoca fierului. Dacă iniţial Hitiţii de pe teritoriul actualei Turcii erau creditaţi ca fiind primii care au forjat fierul (la cca 1.600 î.C.), ulterior s-a constatat că procedeul fusese “importat” din China.
În China, clopotele metalice au fost produse din cupru pur încă de acum 3.900-4.200 de ani, la sfârşitul Culturii Longshan. Ele s-au răspândit vreme de 2-300 de ani în zonă, în special în timpul Culturii Erlitou – Dinastia Xia. Şi cel mai vechi clopot cunoscut provine din această zonă şi perioadă, fiind o piesă de cca. 8 cm. înălţime, atârnată la şoldul unei persoane înhumate. După numai alţi 200 de ani, în perioada Dinastiei Yin, clopoţeii erau deja larg răspândiţi în China, fiind utilizaţi ca marcaj la gâtul câinilor, la cel al cailor sau ca decoraţie pe harnaşamentul cailor de tracţiune.
În spaţiul cultural chinez, clopotelor le-a fost rezervat încă de la început un rol important în planul relaţiilor interumane ale comunităţilor timpurii, evoluând treptat de la fncţia de instrument de avertizare, la acela de mijloc de comunicare complex, şi apoi, însemn al puterii de clasă. Există consemnate mărturii istorice despre clopote care existau în fiecare oraş sau sat, ca atribut al familiei dominante (sec IX –VIIî.C.) şi simbol al puterii, iar mai înainte (sec XXIIî.C.) pentru alarmare in interiorul fortificaţiei. Pentru acest stadiu, forma “clasică” a clopotului se impune, folosit fiind cu sau fără limbă. Treptat, utilizarea şi forma clopotelor s-a diferenţiat potrivit destinaţiei acestora. Astfel, clopotele asimilate practicilor de cult au păstrat forma iniţială, fiind diferite ca mărime şi decoraţie, funcţie de potenţa economică a comunităţii care şi-l asocia, uneori tinzând către gigantesc. În viaţa laică, forma clopotelor, mult micşorată, a evoluat într-o multitudine de direcţii date de utilizarea acestora, structurându-se în patru mari grupe: clopoţei pentru servicii, clopote pentru animale, clopote de avertizare şi clopoţei decorativi.


CROTAL – primul tip de clopoţei cunoscuţi din Asia

Epoca bronzului în China este divizată în următoarele perioade care marchează principalele caracteristici (inclusiv pentru clopote):

· Stadiul iniţial: perioada Xia (2.100-1.600 î.C.) – au fost descoperite primele obiecte în mormintele din zona centrală, arme, unelte, obiecte funerare şi instrumente muzicale, între care şi clopote.
· Stadiul formativ: perioada timpurie şi mijlocie Shang (1.600-1.300 î.C.) - turnarea evoluează mult permiţând diversificarea formelor iar uneltele sunt asimilate treptat ceremonialelor.
· Stadiul de maturitate: perioada târzie Shang şi perioada timpurie Zhou de Vest (1.300-1.046 î.C.) o nouă şi continuă dezvoltare impusă de diversificarea ceremonială prin rafinarea decoraţiilor şi a reliefurilor aplicate. Apar primele inscripţii pe clopote.
· Stadiul tranzitoriu: perioada mijlocie Zhou de Vest şi cea mijlocie şi târzie Zhou de Vest (1.100 – 700 î.C.) – acum se consolidează utilizarea diferenţiată a clopotelor pornind întâi de la ierarhia cea mai înaltă pentru cele care erau simbolul caselor regale, pâna la funcţionarii de rang mic, şi ajungând la cele de folosinţă comunitară.
Potrivit unuia dintre Maeştrii de ceremonii din Ministerul Ritualurilor, conform tradiţiei Zhou “împăratul putea avea clopote pe toate cele patru laturi ale palatului; un duce sau un prinţ putea să pună clopote doar pe trei dintre laturile reşedinţei sale; un ministru putea atârna clopote doar pe două laturi ale locuinţei, iar funcţionarii mai mici în grad puteau pune un singur clopot pe doar una din laturile casei”. Astfel erau legiferate lucrurile la acea dată.

Pornind de la această ierarhizare impusă, clopotele erau clasificate în:
- clopote muzicale, accesibile tuturor categoriilor sociale;
- clopotele imperiale;
- clopotele nobiliare şi ale funcţionarilor de diferite ranguri;
- clopotele care marcau orele nopţii şi care aparţineau obştilor.

Mai mult, comunităţile feudale chineze din această perioadă, lansează competiţia între turnătoriile proprii, care vor creea adevărate stiluri.

· Stadiul reînnoirii: perioada mijlocie “Primăvara şi Toamna”, cea a Statelor Combatante (700 – 221 î.C.) – este perioada de “a doua înflorire a bronzului” caracterizată de consolidarea tradiţiilor feudale şi de evoluţia curentelor artistice. Piesele turnate în această perioadă sunt definite “ale splendorii” dată fiind apariţia procedeului turnării în mulaje care duceau la rafinament. O apariţie de marcă între decoraţiile clopotelor acestei perioade este cea a “dragonului”, consemnată în premieră şi asociată acestora.
O evoluţie aparte cunosc clopotele în paralel cu expansiunea religioasă în Asia, şi în special a credinţei Buddhiste.
Clasificarea clopotelor în această perioadă se schimbă corespunzător, teoreticienii împărţind clopotele pe următoarele categorii:
- clopote muzicale;
- clopotele imperiale;
- clopotele nobiliare şi ale funcţionarilor de diferite ranguri;
- clopote buddhiste;
- clopote tao-iste;
- clopotele care marcau orele nopţii.
Prin dezvoltarea socială şi odată cu trecerea timpului, observăm cum clopotele au trecut treptat de la funcţia muzicală la simboluri funerare feudale sau simboluri ale puterii, corespunzător rangului şi condiţionărilor impuse de clasa stăpânitoare.
Unele clopote erau deja parte componentă a lăcaşelor de cult corespondente perioadei premergătoare, dar apariţia şi evoluţia templelor Buddhiste au consacrat clopotele şi clopoţeii ritualici ca elemente definitorii. O zicală populară spune: “Există clopote în orice templu. Dar fără clopot, templul nu există”. Mergând mai departe cu analogiile, însuşi cuvântul BUDDHA înseamnă “a trezi”, “a deştepta”, deci clopotul prin puterea sa de transfer simbolistic a fost propus şi a devenit o parte esenţială a practicii buddhiste.
Clopotele Buddhiste ale templelor sunt masive, decorate la exterior, atârnate pe suporturi de lemn la mică distanţă de sol. Ele sunau fiind lovite cu bârne de lemn suspendate orizontal şi acţionate manual. Principala caracteristică a lor, obţinută prin procedeele de turnare, era aceea că produceau sunete diferite, funcţie de punctul în care erau lovite.

Clopotele templelor aveau destinaţie diferită, dar toate erau asociate unei intense trăiri spirituale şi erau utilizate frecvent, atât în timpul ceremoniilor religioase, cât şi ulterior acestora, cu rol preponderent în implorarea iertării divine. Ele funcţionau, diferenţiat de rolul rezervat, singure sau în seturi. De altfel, “carillonul” aşa cum Europa l-a cunoscut abia în sec. XII era în fapt “o descoperire uzuală în Asia la începutul formării Imperiului Chinez la 221 î.C.

O scurtă prezentare a evoluţiei clopotelor ca obiect ritualic în China consemnează:

· taozhong – primul tip de clopot cunoscut, confecţionat din ceramică; a apărut în societatea chineză primitivă şi era un instrument folosit de muncitori ca acompaniament al cântecelor intonate după muncă;
· apariţia metalelor a permis prelucrarea acestora şi producerea a ceea ce a fost numit tongnao – un clopot de bronz, folosit ca instrument de percuţie; era ţinut răsturnat şi suna lovit cu un ciocan;
· totodată se utilizau: tongling (un clopoţel de bronz cu limbă, folosit pentru servicii) şi tongzhong (clopotul de bronz pentru uz comunitar);
· toate acestea au evoluat diferit transformându-se în bianling (un set de clopoţei); biannao (un set de clopote răsturnate) sau bianzhong (un set de clopote); ele sunau lovite cu ciocănele sau tije metalice.

Clopotele reunite în seturi erau destinate acompaniamentului muzical şi puteau produce prin lovire, două sunete distincte fiecare.

O altă clasificare general acceptată în China, este cea care reuneşte în sinteză evoluţia în timp a clopotelor ca instrumente de percuţie, clasificare consacrată încă din perioada premergătoare Dinastiei Qin:
· nao (un vechi instrument de percuţie; semăna cu un clopoţel răsturnat; suna lovit cu un ciocănel);
· duo (clopot cu sunet grav, folosit pentru a anunţa pericolele, în special invazii sau război);
· zheng (clopot turnat, folosit de trupele în marş ca instrument de percuţie);
· goudiao (clopot alungit şi îngustat);
· yongzhong (clopot cu mâner cilindric);
· niuzhong (clopot cu mâner semicircular);
· yangjiaozhong (clopot cu mâner în formă de “corn de berbec”);
· tongzhong (clopot de formă cilindrică).


CLOPOTELE DIN TIBET – reflectă particularităţile geografice şi culturale specifice zonei, suferind influenţe atât ca formă, cât şi ca utilizare. Cu excepţia clopotelor pentru yaci, în Tibet, clopotele sunt destinate aproape exclusiv vieţii spirituale a locuitorilor.
Ca instrumente muzicale, s-au structurat, sub influenţa indiană, “vasele muzicale” celebre prin forma şi sunetul lor.

Chinezii au fost printre primii care au dezvoltat un sistem muzical. Ei considerau că muzica poate influenţa sufletul oamenilor şi, totodată, poate forţa natura. Cele 5 note ale gamei muzicii tao-iste erau asociate cu cele 5 planete cunoscute la acea dată, iar cele 12 tonuri muzicale erau corespondente numărului de luni ale anului. De aceea, fiecare cântec religios începea cu nota corespondentă lunii în care a fost compus.
Instrumentele muzicale tao-iste au fost inspirate din sistemul “Celor opt Trigrame” din Cartea Prefacerilor – Yi King şi aveau trei forme principale, dar erau alcătuite fiecare, din unul din cele opt feluri de materiale: piele, tătrăcuţă, bambus, lemn, mătase, argilă, metal sau piatră.
Muzica obţinută cu ajutorul lor avea rolul de a crea acea punte între sufletul omenesc şi divinitate, sau de a regenera balanţa energetică a individului. Ea îndeamnă la meditaţia obţinută în singurătate.
Cele mai cunoscute de noi instrumente ale Tibetului, alături de “Vasele muzicale” sunt: (1)GHANTA – clopoţelul de bronz, cu limbă, frumos incizat şi realizat într-o gamă variată de mărimi. Mânerul acestuia are forma împrumutată de la DORJE – instrument ritualic cu care este întotdeauna asociat pe durata invocaţiei religioase. Pentru transpunerea spirituală şi atingerea planurilor meditative, se folosesc (2)TINGSHA(S) – clopoţei cu formă specială, de disc curbat în porţiunea centrală, care prin lovire unul de celălalt, produc un sunet înalt, cu reverberaţie prelungă. Acest tip de instrument de practică religioasă, asimilat familiei clopotelor, este unul dintre puţinele tipuri, unice ca formă în toate spaţiile geografice şi culturale şi îl vom găsi doar în zona platourilor înalte din Tibet şi Nepal.


(1)Ghanta şi Dorje (2)Tingsha(s)



KOREA

Ca peste tot în Asia, în Korea, clopotele sunt şi au fost folosite în cadrul ritualurilor religioase, pentru a strânge lumea sau pentru a semnala pericole iminente. Clopotele folosite în temple se numesc BEOM JONG şi sunt folosite pentru purificarea spirituală. BEOM JONG se traduce de fapt prin “a fi curat”. Beom Jong sunt clopote care adună oamenii laolaltă, anunţă şi orele zilei, sau sunt folosite în ritualurile Buddhiste-Yegyeong sau alte ritualuri. Aceste clopote mai sunt numite YNKGYEONG, din cauza sunetului misterios pe care-l produc. Dar cu ajutorul lor se marchează şi ceremoniile care evocă suferinţele celor ajunşi în iad.

Varietatea şi calitatea produselor manufacturiere koreene îşi are tradiţiile în trecutul îndepărtat şi a fost pusă în evidenţă în special în perioada celor trei Regate al Dinastiei Goryeo şi, mai apoi, în perioada unificării Dinastiilor Sinra şi Joseon. În particular, tipurile de clopote propuse şi produse începând din această perioadă, relevă un nivel artistic sofisticat, fiind obţinute produse extrem de elaborate. Sunt produse astfel, clopote- beomjong cu caracteristici care le diferenţiază net de clopotele produse în China, de unde sunt originate, şi de cele japoneze, pe care le-au precedat. Diferenţele nu sunt doar de natură estetică ci şi de fond, diferind tehnicile de turnare, prin care se obţin tonalităţi sonore absolut remarcabile. Decorarea clopotelor, consacrată în intervalul dintre Dinastiile Sinra şi Joseon, se bazează pe împărţirea clopotului în segmente care se decorează diferit, tocmai pornind de la faptul că în această zonă, clopotul slujeşte mai multor scopuri. O noutate o reprezintă şi partea superioară a clopotelor -mânerul de atârnare- el însuşi operă de artă. Iată mai jos ilustrat un beomjong.



Oricine în Koreea este întrebat despre clopote, îţi va răspunde în primul rând că a auzit şi iubeşte sunetul “BO SHIN KAK”, clopotul care sună în mijlocul oricărei localităţi pentru a marca Anul Nou. Acest fapt se explică prin prezenţa continuă şi înalt spirituală a clopotelor în cadrul istoriei multimilenare a Koreei. Iată în continuare câteva date extrase din istoria naţională, date referitoare la evoluţia clopotelor.

Clopotele pătrund în peninsula Koreeană în sec. 6 î.C. venind din China. Ele au fost integrate vieţii spirituale locale şi au evoluat pe o direcţie general previzibilă propusă de extinderea ariei de practică religioasă . Atât Buddhismul, cât şi Taoismul au integrat clopotele în activitatea ritualică, dar anumite particularităţi, în special de formă şi stil le-au făcut să fie diferite.



- stânga – clopot Buddhist de mână din perioada Dinastiei Silla (sec. 7-10 d.C.) păstrat la Muzeul naţional Koreean. Era folosit pentru rugăciune, dar este considerat ca unul dintre clopotele care venea din trecutul îndepărtat – sec. 3-4 î.C.- şi era asociat ritualurilor animistice;
- dreapta - “Diamond bell” (clopot diamant) de influenţa Lamaistă, sugerând conexiunea cu “regatul cerurilor” sec. 13-14 d. C, Korean National Museum.

Sunt evidente diferenţele majore între clopotele utilizate în diferite religii, dar scopul comun al utilizării acestora este evident. Primii clopoţei folosiţi în templele Buddhiste din Koreea se numeau “Beom Jong” şi legendele spun că este inspirat de străvechiul instrument muzical chinezesc “Yong Jong”, cunoscut înainte de anul 1.500 î.C. Clopotele şi clopoţeii Beom Jong adoptă de la început o forma uşor diferită faţa de sursa de inspiraţie, dar diferenţa reală o fac decoraţiile şi mânerul care este înlocuit cu unul în formă de dragon - “Po Roe”, aspect care se tradiţionalizează. Unele clopote-Beom Jong mai sunt denumite “Kyung Jong” (clopote de alarmă), altele “Jang Kyeong”, sau “Wha Kyeong” clopote cu sunete “magnifice” potrivit destinaţiei fiecăruia.
Clopoţelul de vânt se numeşte Yong Tong şi are dragonul prezent la sistemul de atârnare. Yong Tong este un instrument din bambus, folosit de asemenea în templele Buddhiste şi a coexistat armonios cu clopotele metalice. El se regăseşte în străvechea carte de povestiri “Sam Kuk Yu Sa” care spune, conform înţelepciunii străvechi, că bambusul produce muzică, iar clopotul sună.
Revenind la clopotele metalice, semnalăm câteva detalii: “Sang Dae” este centura decorativă superioară, iar “Ha Dae” este cea care bordează partea inferioară a clopotului. Chenarul rectangular amplasat pe suprafaţa clopotelor se numeşte “Yugwak” iar zona interioară pe care o delimitează, decorată cu motive florale, se numeşte “Yu Kwak”.
Pe clopotele din perioadele de început apar imagini ale “Nimfelor Celeste” (în epoca “Sil Ra”), apoi acestea sunt înlocuite treptat cu imagini ale lui Buddha sau ale sfinţilor acestuia, în perioadele “Ko Ryeo” şi “Jo Seon”, influenţat de evoluţia credinţelor religioase. Buddha sau sfinţii sunt reprezentaţi şezând pe floarea de lotus, cu mâinile strânse la piept şi plasaţi în decoruri care sugerează norii (cerurile).
“Dang Jwa” defineşte acţiunea de lovire a clopotului cu un ciocan de lemn. Recomandarea era de a lovi clopotul în zona treimii inferioare, pentru a obţine cea mai bună calitate a sunetului şi a-l feri de spargere.
Despre semnificaţia şi simbolismul clopotelor în Koreea putem spune că aceasta se consolidează în paralel cu pătrunderea Buddhismului. Regele din Seong Deok a încercat să se impună turnând clopotul din imaginea de mai jos, motivat fiind de sublinierea meritelor sale pentru apărarea pământului străbun şi vestind o nouă eră de prosperitate pe fondul asimilării religiei Buddhiste.



Copie a Noului Clopot al Regelui Seong Deok

Primul “Beom Jong” turnat aici este considerat cel produs în anul 725 şi avea menirea ca prin sunetul său să propage “religia cea nouă şi adevărată, a principiilor Noului Rege – Buddha şi a meritelor acestuia în noua lume”. Oamenii recent convertiţi, sperau astfel să fie primiţi de Buddha în împărăţia sa, iar clopotul îi era dedicat acestuia.


Clopotul Emille în Kyong-ju, Korea

Acest clopot este numit EMILEE, şi pentru a cărui facere au fost necesari aproape 46 de ani (clopotul turnat în 725 a fost refăcut în 771 cu dimensiuni mărite şi decoraţii noi). Este denumit Emilee pentru că se consideră că sunetul său este apropiat de Em-me-leh, un cuvănt provenit din vechea limbă koreeană şi care însemna “mămică”. Legenda spune că prima oară după turnare, clopotul era mut. Decizia a fost să fie refăcut, iar un copil a fost sacrificat prin scufundarea în metalul retopit. Iar numele a fost inspirat de strigătul disperat al copilului “em-me-leh”. El este cunoscut sub denumirea “Clopotul din templul Bongdeoska” unde este amplasat şi unde a sunat pentru prima oară.
Mai multe caracteristici îl fac unic: Are o greutate de 72.000 kg, fiind vreme de aproape un mileniu cel mai mare clopot din lume. Este atârnat de un suport de formă tubulară care influenţează calitatea sunetului. Tubul terminal este legat de clopot prin “yongnyu” – cârligul dragonului, în fapt un cap de dragon stilizat. În treimea superioară sunt chenare care delimitează reliefuri cu flori de lotus. Dedesubtul acestora, pe corpul clopotului, sunt două zone care grupează peste 1.000 de caractere (litere) chinezeşti şi care îi spun povestea facerii sale. Marginea inferioară este formată din decoraţii romboidale care alternează cu flori de lotus.


JAPONIA - DOTAKU

Spaţiul geografic şi cultural asiatic permite o altă dezvoltare tipologică specială ca formă a clopotelor, anume clopotele ceremoniale de bronz DOTAKU din Arhipelagul Nipon.

- în stânga imaginii, Dotaku are suprafaţa împărţită în 6 secţiuni despărţite de ornamente specifice (kesadasuki-mon);
- în dreapta imaginii, Dotaku are suprafaţa lustruită “în ape”

Dotaku sunt clopote de o formă specială, produse în Japonia în Perioada Yayoy, iar istoria devenirii acestora este explicată astfel: clopotele de bronz, deşi cunoscute în Imperiul Chinez de aproape 4.000 de ani, au pătruns în Peninsula Koreea abia în sec. 6 î.C. şi apoi, în sec. 4 î.C. în Japonia, prezenţa lor fiind consemnată prima oară în regiunea Kinki, ca obiecte de lux, cel mai mare dintre ele măsurând 20 cm înălţime. Forma primelor clopote importate a suferit influenţele culturii locale. Materialul (bronz), necesar pentru producerea acestora era foarte scump şi trebuia importat de pe continent. Ele au fost turnate în noul tipar, ca foarte valoroase accesorii ceremoniale şi decorative pentru serbările din cadrul festivalurilor anuale ale perioadei Yayoi. Au fost descoperite în total 480 de astfel de clopote, dintr-un total de aproximativ 2.000 de piese produse în acea perioadă, absolut toate fiind preluate şi păstrate în muzee. Iată ilustrată o transformare a clopotelor chineze, apoi koreene, în Dotaku:


De la stânga:
· 2,300 ani. Dotaku: 22.3 cm înălţime
· 2,400 ani. Clopot din Habsong-ri, Buyeo, Korea. 15.9 cm înălţime
· 3,500 ani. Ruinele Yin, China. 9.1 cm înălţime
· 3,700 ani. Erlitou, China. 8.4 cm înălţime
· 3,900 ani. Taosi, China. 2.6 cm înălţime

Iniţial, Dotaku au fost turnate în mulaje din piatră ceea ce le făcea să pară aparent primitive. Trecerea la mulajul de argilă a permis ridicarea nivelului de turnare şi au îmbunătăţit calitatea sunetului, ulterior fiind produse adevărate capodopere.
Settsu şi Kawachi au fost primele centre manufacturiere din regiunea Kinki care au produs prin turnare în argilă clopote de bronz cu limbă, de până la 50 cm înălţime, de unde au pătruns mai apoi în restul teritoriului.
Dotaku au fost decorate de la începuturi cu reliefuri reprezentând cervide, bâtlani, cocori sau oameni. Ele erau utilizate iniţial şi ca accesorii vestimentare sau ca obiecte asociate ritualurilor funerare, fiind mai degrabă folosite pentru evocarea spiritului strămoşilor dispăruţi.
Concluzia experţilor este că ornamentele diferite induceau utilizări diferite ale clopotelor; astfel, cervidele prezente în decorarea unor clopote evocau spiritul pământului, păsările erau asociate practicilor dedicate spiritului orezului, iar reprezentarea humanoidă era destinată invocării morţilor. Dotaku nu au fost asociate cu practica muzicală, nefiind deci considerate instrumente muzicale de percuţie.
Dotaku reprezintă prin forma lor, o particularitate a culturii japoneze. Mai târziu, clopotele şi clopoţeii produşi sau utilizaţi în Japonia s-au diversificat ca forma şi utilizare. Însemnări şi relatări despre clopoţei ca accesoriu vestimentar, atârnaţi de obi-ul (centura de la chimono) a tinerelor fete sau gheişelor găsim în perioada sec. V – VII, iar în templele Buddhiste stabilite pe teritoriul Japoniei clopotul era folosit ca instrument de cult.

Clopote - Boncho tipic Japoneze, turnătoria Iwasawa în Kyoto
(În plan apropiat este un clopot Koreean)

BURMA reprezintă o altă zonă culturală de mare interes pentru istoria clopotelor şi pe care o prezentăm pentru un rol binemeritat în acest domeniu, pe care îl prefigurăm în continuare.

Marele clopot al Regelui Dhammazedi

Cronicile locale relatează că Regele Dhammazedi al Regatului Burma, cunoscut astăzi ca Myanmar, a acces la tron la vârsta de 56 de ani, în 1470. Deşi nu avea origine nobilă, acesta a profitat de o conjunctură şi o căsătorie favorabilă, el fiind de fapt călugăr. Ambiţiile lui au răspuns propunerii unui sfetnic slugarnic, care i-a propus transformarea cantităţii de 180.000 vis (aprox. 50 tone) de cupru adunat ca bir, într-un clopot uriaş pentru acea vreme. Data turnării, 5 Februarie 1484 a fost nepotrivit aleasă din punct de vedere astrologic, astfel că sunetul clopotului nu a fost unul plăcut.
Clopotul a fost turnat dintr-un aliaj de cupru şi cositor, în care a fost adăugat şi aur, iar pe afară a fost decorat cu smaralde, rubine şi safire. Dimensiunile sale finale erau, potrivit cronicilor: 3,7 metri diametru la bază, 5,5 metri înălţime şi cântărea aproximativ 43 tone, fiind la vremea respectivă cel mai mare clopot din lume.
Clopotul a fost amplasat în Pagoda Shwedagon din Capitala Rangoon, pagodă pentru decorarea căreia, Regina Shinsawbu a dăruit greutatea sa în aur, 41 kg.

Pagoda Shwedagon

Un secol mai târziu, negustorul veneţian Gasparo Balbi descrie “pagoda cu toate splendorile ei, dar şi cu acest clopot, ca fiind adevărate minuni, clopotul încrustat cu litere de sus până jos, litere amestecate cu pietre preţioase, într-o prezentare de o opulenţă pe care alte naţiuni nu ar fi putut-o înţelege”.
În 1.600 Filipe de Brito de Nicote, un mercenar portughez în serviciul Regelui Minrazagri, din Rakhine kingdom of Mrauk-U, a construit fortăreaţa Santiago do Syriam la Thanlyin pe celălalt mal al Fluviului Yangon. Dorind să întărească apărarea acesteia, Filipe de Brito a confiscat clopotul Regelui Dhammazedi cu intenţia de a-l transforma în tunuri. El l-a rostogolit din vârful dealului pe care era aşezată Pagoda, până pe malul fluviului. Încercarea de a traversa clopotul peste apă cu o plută trasă de elefanţi s-a soldat cu un eşec, clopotul fiind pierdut în ape. Deşi adâncimea propriu-zisă a apei este de doar 12 metri, alţi 12-15 metri de noroi şi aluviuni din albie au împiedicat localizarea şi recuperarea clopotului până în zilele noastre.
Legenda mai spune că populaţia regatului s-a răsculat ca urmare a pierderii clopotului, toţi ostaşii garnizoanei fiind ucişi, iar Filipe de Brito de Nicote a fost şi el pedepsit, murind lent şi în chinuri groaznice, bătut cu beţe de bambus.

The Great Mingun Bell

- 97.550 kg. greuate, facut din aliaj de cupru, cositor şi aur.
- (4,97m). diametru la bază
- 3,96 m înălţime a corpului clopotului
- 6,30 m înălţime totală a clopotului, inclusiv partea superioară şi sistemul de atârnare

Iată datele unui alt clopot faimos în întreaga lume, Marele Clopot Mingun, care sună în apropierea oraşului Sagaing, în Pagoda Mingun, situată pe apă, la 11 km depărtare de Mandalay, în centrul ţării.
Clopotul a fost turnat la 28 aprilie 1808 sub domnia Regelui Bodawpaya şi a fost şi el, pentru aproape un secol, cel mai mare clopot “în funcţiune” din lume. Ne reamintim că “Tarul Clopotelor” turnat la Moscova în 1735, avea întradevăr peste 190 tone, dar nu a sunat niciodată. Clopotul Mingun va fi depăşit în toate datele sale de clopotul japonez amplasat la Osaka în Shi-tenno-ji Temple în 1902 şi care avea o greutate de 140.613 kg.
Mingun Bell a mai fost depăşit în greutate de “Lucky Bell”, un clopot chinezesc, amplasat în templul Pindingshan din Henan în anul 2.000, fiind turnat cu o greutate de 102.149 kg. pentru a marca trecerea în noul mileniu.
Iată aşadar că Burma (Myanmar) a făurit am spune, lucruri peste măsură poate, dintre care Marele Clopot Mingun rezonează şi astăzi, chiar dacă a fost afectat de o exploatare necontrolată, fiecare turist sau vizitator putând să-l lovească pentru a suna, fapt care i-a alterat calitatea sunetului, datorită fisurilor de suprafaţă ce i-au fost produse. Acest destin măreţ dar tragic, îi este dat poate, de asocierea sa cu Pagoda Mingun, niciodată terminată şi în vecinătatea căreia se află amplasat. Aceasta a fost construită în preajma clopotului pentru a proteja obiecte funerare ale casei regale. De altfel, cuvântul Pagoda, derivă din “dagaba” = “cameră a relicvelor”, el fiind preluat în limba engleză şi nu numai ca o adaptare a unui termen utilizat pentru prima oară pentru a numi o construcţie Buddhistă din Ceylon (actuala Sri Lanka.).


INDONEZIA este evocată în prezenta lucrare cu un subiect legat indirect de tematica clopotelor: aceea a templului Buddhist de la Borobudur -centrul Insulei Java- ale cărui decoraţii arhitectonice din partea superioară reproduc forma clopotelor.

Borobudur – Templul celor 72 stupe din piatră (dagobs)

Terminarea lucrărilor de construcţie la acest templu în anul 830 a permis intrarea în circuitul lăcaşurilor de cult Buddhiste a unuia dintre cele mai faimoase locuri de pelerinaj din lume – cum se va dovedi ulterior. Îndemnul de a vizita această locaţie este o invitaţie de a medita în pace, în linişte şi, mai ales, de a învăţa din tăcerea şi expresivitatea pietrei. Ce-l face diferit pe acesta faţă de alte temple? Este cel mai mare templu monobloc din lumea Buddhistă cu fiecare latură a construcţiei la bază de aprox. 100 m. şi care sugerează, prin îngustarea treptată a etajelor superioare, piramidele egiptene.
Templul este structurat pe trei nivele care reprezintă fiecare câte o diviziune a cosmologiei Buddhiste, anume: lumea dorinţelor, sfera tranziţională, sfera perfecţiunii şi iluminării. Raţiunea de bază pentru vizitarea templului este de a învăţa trecând prin coridoarele şi sălile sale, doar privind bogata ornamentaţie şi reliefurile transpuse prin limbajul pietrei.
Nu trebuie să fi adept sau practicant al cultului pentru a fi copleşit de măreţia celor 1.460 de reliefuri şi 1.212 decoraţii narative care vorbesc de la sine. Parterul are pereţii din piatră ornată. Primul etaj este dominat de cele 504 statui ale lui Buddha, prezentat în ipostaze diverse. Partea superioară a templului este de formă circulară peste baza rectangulară, fapt care creează o impresie plăcută prin variaţia propusă. Spectaculoase sunt însă cele 72 de stupe – dagobe de la acest nivel, construcţii care arată ca nişte enorme clopote de mână. Acestea sunt dispuse în trei cercuri concentrice (36 + 24 + 16), şi acoperă fiecare câte o altă statuie a lui Buddha. Borobudur poate fi vizitat de către oricine, el prezentând prin arta cu care a fost construit, o lecţie despre potenţialul de creativitate umană în primul rând, înaintea unei abordări religioase.

Clopotele la mahomedani sunt prezente prin zicerea Coranului cum că acestea “atârnă în copacii Paradisului, şi sună mişcate de vânt în apropierea tronului lui Dumnezeu, adesea ca o binecuvântare pentru muzică” . Clopotele nu au fost preluate în practica religioasă, deşi relevarea învăţăturilor Coranului i s-a făcut lui Mahomed sub forma “glasului de clopot” cum el însuşi mărturiseşte. Clopoţeii au fost totuşi asimilaţi de populaţiile arabe ca parte componentă a unor instrumante muzicale, ca ornament al harnaşamentului cailor sau cămilelor, sau pentru marcarea animalelor din turmele de cămile sau ovine,



ISRAEL – TORAH BELLS & FINIALS

Tora(h) este denumirea evreiască pentru Cele Cinci Cărţi ale lui Moise sau Cărţile fundamentale ale religiei Iudaice.
Am evocat deja clopoţeii care sunt descrişi ca decoraţie vestimentară în Vechiul Testament. Poporul evreu utilizează însă, din timpuri străvechi, obiecte rituale decorate cu clopoţei, obiecte sfinte despre care vom vorbi în continuare.

Torah Breast Plate and finials

Acest set veritabil de ornamente Torah din argint, este compus dintr-o platoşă şi două Finial. Fiecare finial este compus dintr-un suport în formă de coloană, cu suprafaţa netedă, pe care sunt ataşate, de jos în sus:
- două sfere care reproduc fiecare forma unei rodii, pe care sunt prezente ornamente florale şi corpurile unor lei; mai sunt ataşate fiecăreia câte şase clopoţei;
- în partea superioară, finial-ul are o coroană, deasupra căreia este fixată steaua lui David;
Structura şi decoraţiile nu sunt deloc întâmplătoare, ele reprezentând simboluri evreieşti. Spuneam că sferele reproduc forma rodiilor, cel mai apreciat fruct în vechiul Israel. Aceasta aminteşte de rodiile de pe veşmintele preoţeşti evocate în Vechiul Testament, dar şi de faptul că şi coloanele Templului aveau decoraţii de cupru. Rodiilor li se rezervă un rol important în literatura Talmudică. Potrivit acesteia, când unei persoane i se arăta în vis o rodie, acesta avea realmente o revelaţie legată de Torah. Simbolistica prezenţei rodiilor pe finial induce şi trimiterea la “pomul vieţii” evocat în scripturi.
Şi clopoţeii de pe finial aduc aminte de decoraţiile veşmintelor Marelui Preot din Vechiul Testament. Numărul de 12 al acestora face trimitere la triburile israelite, iar forma identică a lor sugerează că poporul lui Israel era mânat de acelaşi gând. Leii simbolizează heruvimul care păzea Sfânta Arcă. Prezenţa coroanei este explicată prin natura regească a Torah-ului şi uneşte în simbolistică gama de obiecte ritualice aferente, mai bine zis face referire la coroana pe care o poartă preotul care porneşte o nouă lectură din Torah. Steaua lui David este unul dintre simbolurile Iudaismului care nu mai trebuie explicat.
Platoşa conţine 12 varietăţi de pietre colorate, fiecare dintre ele fiind simbolui unuia dintre cele 12 triburi ale lui Israel. Sub fiecare piatră, numele corespondent al tribului este gravat în Ebraică. Şi platoşa are fixată în partea superioară o stea a lui David. Marginile platoşei sunt decorate cu motive florale care simbolizează înflorirea Torah-ului. Platoşa face trimitere la un obiect asemănător purtat de Marele Preot al Templului.


Torah Crown
Acest obiect ritualic, Coroana Torah-ului (care este uzual confecţionat din argint), are 33 cm înălţime şi este formată din :
- 6 nervuri care pornesc de la bază şi se unesc două la mijloc şi patru deasupra, formând arce; ele sunt decorate cu motive reproducând boabe de strugure, iar la baza de pornire spre vârf au fixate fiecare câte două ornamente în formă de floare.
- de fiecare floare este atârnat câte un clopoţel -12 în total-
- deasupra coroanei este fixată Steaua lui David.
- baza coroanei este şi ea decorată cu motive geometrice.
Prezenţa decoraţiilor de pe arcele coroanei face trimitere la vinul pomenit în Scripturile Evreieşti şi, de asemenea, la faptul că evreii erau obligaţi să asocieze vinul cu sacrificiile făcute în Tabernaclu. Clopoţeii amintesc şi aici de cei care sunau pe veşmintele sfinte în periada Templului.


Trilogia PROIECTUL UNEI LIMBI UNIVERSALE
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...