-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Amintiri din adolescenta


de PAULB la: 23/01/2006 16:39:00
modificat la: 28/01/2006 19:57:40
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
AMINTIRI
DIN
ADOLESCENŢĂ

Motto: Aşa eram eu la vârsta cea fericită...
Amintiri din copilărie – Ion Creangă

LICEUL

Cazul Domnului A


În dimineaţa aceea m-am trezit mai devreme. Trebuia să repet o lecţie pe care n-o învăţasem prea bine. Am pornit spre şcoală. Străzile erau aproape pustii. Un câine mare, alb, cu blana murdară şi încâlcită, trecu în fugă pe lângă mine. Avea în gură o bucată de carne. Apăru imediat un bărbat nu prea înalt, chel, dar cu mustaţă lungă, îmbrăcat în alb. Chelia, mustaţa, sprâncenele stufoase şi ochii îl făceau să semene cu un vechi războinic mongol. Ţinea în mână un satâr pătat cu sânge.
- Unde e? E câinele tău! Tu-l înveţi să fure?
Mânia punea stăpânire pe el şi-l făcea să ridice ameninţător satârul, tot mai sus.
- Nu. Cum să fie câinele meu!? Nu l-am mai văzut niciodată.
Am vrut să-l înfrunt, dar frica mă puse pe fugă. Nu m-am oprit decât în liceu.
Tremuram iar inima mi se zbătea ca o nebună. Am urcat repede scările şi, intrând în clasă, m-am aşezat în ultima bancă, banca mea.
- Să nu uiţi de întâlnirea noastră!
Îmi zâmbea o fata cu părul lung şi negru. Gura, ca un boboc de trandafir roşu şi ochii mari, negri o făceau deosebit de frumoasă.
- M-am gândit toată noaptea la tine. Ne vedem în cimitir după ore! Bine?
Nu-mi aminteam de nici o întâlnire dar nu puteam să-i spun nimic. Eram paralizat parcă. Atunci intră profesorul, iar în urma lui trei moşnegi şi-o bătrânică.
- Sunt noii voştri colegi. Să vă purtaţi frumos cu ei!
Mă uitam mirat la el neînţelegând nimic.
- Ce te holbezi aşa!? Ieşi afară! Caută-l pe domnul director! Ai fost transferat în altă clasă.
Nu ştiam dacă să râd sau să plâng, să fug sau să urlu. Furia îmi rodea ca un acid trupul. Am ieşit cu paşi grei şi repezi. Biroul directorului era cu un etaj mai sus. Când am intrat, scârţâitul uşii îmi aminti de ţipătul ascuţit al unei păsări de pradă. Deşi afară era cald, în şemineul placat cu marmură neagră ardea focul. Pereţii încăperii erau plini cu tablouri ciudate, pictate într-o singură culoare, roşu aprins. Un tânăr cu plete lungi, negre stătea îngenunghiat, cu ochii închişi, în faţa pânzei albe. Îşi ridică mâinile în aer ca un vrăjitor şi scuipă. O pată roşie murdări pânza. Se trezi ca din transă.
- Extraordinar! O capodoperă! Pe bune! E cel mai reuşit tablou!
Porni spre şemineu. Mai privi o dată tabloul apoi îl aruncă în foc.
- Dacă e cel mai reuşit de ce-l arzi?
- Tu n-ai cunoscut niciodată plăcerea…să-ţi distrugi propria creaţie? Plăcere de zeu! Ce cauţi aici?
- Am fost transferat…
- Urmează-mă!
Am mai urcat un etaj. Deschise o uşă şi mă împinse înăuntru fără să intre. Un profesor cu părul roşcat şi creţ, purtându-şi ochelarii pe vârful nasului, scria ceva pe tablă. Se opri şi-mi arătă o bancă liberă. Atunci am observat că restul băncilor erau ocupate de bâtrâni.
- Scrie! ţipă profesorul.
Am luat un caiet şi-am început să copiez, dar nu înţelegeam semnele şi liniile ce umbreau întunericul tablei.
- Nu înţeleg nimic!
- Nemernicule! Cum îndrăzneşti!? Sunt cel mai bun în domeniu! Toată viaţa am studiat neologismele provenite din limba chineză.
- Există aşa ceva?
- Încă nu, dar vor apărea! Eşti obraznic. Te voi spune directorului. Ieşi!
Am ieşit fără să mai spun sau să mai simt ceva. Pe coridor mă aştepta fata cu părul negru.
- Nu mai am răbdare. E pustie clasa fără tine.
Mă lipi de perete şi-ncepu să mă sărute, apoi durerea-mi înlocui plăcerea. Am împins-o atât de puternic încât era gata să cadă! Avea buzele pătate de sânge. Simţeam şi eu pe buze lichidul fierbinte-metalic.
- Ce-i cu tine băieţaş!? Uită de întâlnirea noastră, uită-mă!
Fugi plângând. Am rămas aşa, stăpânit parcă de-o hipnoză, până ce rupse vraja alarma clopoţelului.
În clasă bătrânii alergau, urlau, se jucau cu avioane de hârtie, doi se băteau, iar în prima bancă o bătrână cu nasul lung şi uscat scria ceva. Din gura strâmbă îi ieşea un dinte negru, ros de carii, ultimul. Printre firele de păr albe se plimbau atotstăpânitori păduchii. Pierduţi în ruinele trupului doar ochii negri, mari mai aminteau de templul de odinioară.
- Să nu uiţi de întâlnirea noastră! Ce-i cu tine băieţaş!? Uită-mă! rosti ea râzând isteric.
Deodată se făcu o linişte de cimitir. Apăruse omul cu satârul.
- Azi vom studia reflexul post-mortem. Aduceţi un animal!
Au ieşit doi bătrâni graşi întorcându-se cu o fetiţă blondă, de vreo zece ani. Chelul ridică satârul şi-i reteză capul dintr-o lovitură. Am ţâşnit spre el dar m-au oprit cei doi graşi imobilizându-mă. Fetiţa făcu trei paşi şi căzu, se mai zbătu câteva secunde şi se-necă într-o baltă de sânge. Urlând şi zbătându-mă ca un câine turbat m-am eliberat din stânsoare. Profesorul îmi puse satârul la gât şoptindu-mi ameninţător:
- Fă o mişcare şi eşti mort! Chemaţi-l pe director! Ne întâlnim din nou. Acum nu-mi mai scapi. Ce-ţi mai face câinele?
Sângele-mi clocotea în vene când intră directorul înveşmântat cu o pelerină neagră şi desculţ.
- Ce-i cu tine!? Toţi profesorii mi s-au plâns.
Îmi luă braţul şi-l examină atent.
- E clar! N-are semnul. Duceţi-l la animale.
- De asta mă ocup eu! zise profesorul cel chel împingându-mă spre ieşire.
Ne-am oprit în curtea din spate lângă o cuşcă de fier ce adăpostea un om gol, negricios şi păros. Umblând în patru labe urla şi lovea cu capul gratiile. Pe-o plăcuţă de lemn scria cu litere mari: “REGELE ANIMALELOR”.
- Nu, nu încă, vorbi chelul ca pentru sine însuşi.
Am mai făcut câţiva paşi până în dreptul unei gropi adânci, în care mă azvârli ca pe-o cârpă.
Mă cufundam tot mai adânc în materia vâscoasă şi caldă ce-mi ajunsese până la gât.
- Ce naiba-i asta!?
- Eu am crezut la-nceput că-i noroi. Aici lumina nu ucide decât jumătate de-ntuneric. Aşteaptă puţin şi ţi se vor obişnui ochii.
Desluşeam cu greu în jurul meu cinci capete de om dominate de cel de-al şaselea, un bărbat cât un taur. Îi vedeam braţele puternice, vânoase şi pieptul lat, plin de muşchi. Deodată am auzit un urlet prelung şi zgomote la gura gropii.
- E regele. Cândva era printre noi, acum el primeşte carne iar noi peşte crud, fiecare doi peşti, dar ei îmi mai dau câte unul. Ar fi bine să-mi dai şi tu unul…
Chelul ne-a aruncat câţiva peşti. Mi s-a făcut greaţă văzându-i pe toţi înfulecând carnea crudă. Bărbatul cel înalt veni cu doi peşti spre mine.
- Te-ai gândit? Îmi dai mie unul?
- I-ai pe amândoi!
Atunci un om dispăru în adâncuri. Prietenul meu se cufundă după el şi ieşi ţinându-l pe umeri.
- Sunt aşa de obosit!
- Odihneşte-te, dormi! Te mai costă un peşte!
Sus, la capătul gropii se vedea lumina lunii. De cinci ori am încercat să urc, dar pereţii erau atât de abrupţi şi alunecoşi încât cădeam mereu.
Cei doi s-au apropiat de mine.
- N-ai încercat niciodată să urci? l-am întrebat pe bărbatul-taur.
- Pot să ies oricând, dar nu-mi las prietenii. Fără mine sunt pierduţi. Ar adormi şi-ar muri.
- Tu nu oboseşti?
- Niciodată! Sunt jumătate dintr-un semizeu! Te pot ajuta să urci, pentru cei doi peşti. Hei! Trezirea!
Se rezemă de peretele gropii. M-am căţărat pe umerii lui, apoi pe-ai adormitului ce se trezise, şi-am ţâşnit afară.
Luna laşă fugise din calea întunericuluilăsând mână liberă nopţilor negre. Făcându-mi mersul greoi mizeria hainelor mă-nebunea. Ieşind pe poarta liceului am început să alerg pe străzile pustii.
Ajuns la râu am înotat până pe malul celălalt pe când luna evadată redevenea stăpâna nopţii. Hainele ude nu-mi mai erau murdare. Auzeam strigăte de durere. La câţiva metri mai sus zăcea un om înalt şi slab, dar cu o burtă imensă. Culcat pe spate, cu ochii închişi, gemea încet.
- Trebuie să mai beau!
- Ce faci aici?
- Beau.
Se târî spre râu şi-ncepu să-nghită apă. Se ridică ţinându-se cu mâinile de burtă. Începu să plângă.
- A fost prima noastră noapte împreună. Ne cunoşteam demult, aveam obiceiuri comune, aceeaşi pasiune... înotam în fiecare noapte goi prin undele repezi, dar, până atunci nici unul n-a îndrăznit să-i tulbure celuilalt comuniunea apelor. Ea era înaltă şi blondă, şi buze mai roşii ca ale ei n-am văzut, şi ochi mai verzi... şi mi-a luat-o râul.
Plânsul îi izbucni în hohote şi lacrimile-n şiroaie.
- De-atunci îi tot beau apele. O s-o găsesc chiar de-ar fi să-i sorb toată apa! Pleacă! Lasă-mă! Trebuie să mai beau!
Departe, în josul râului se vedea lumină. Am alergat într-acolo. Pe malul nisipos ardea un foc uriaş, şi în jurul focului petreceau bărbaţi îmbrăcaţi în negru, în afară de unul, gol până la brâu, cu plete blonde, ce-i cădeau în inele lungi pe spate, îngenunchiat în faţa flăcărilor. Desena cu un os figuri stranii pe nisipul cald.
- Vino! Apropie-te! îmi spuse cel blond.
Toţi ţineau în mână câte un pahar. Am primit şi eu unul. N-am să-nţeleg niciodată de ce le plăcea băutura aceea cu gust de plumb topit.
Bărbatul gol începu să vorbească. Toţi îl ascultau neclintiţi.
- Scuipaţi-mă! Aruncaţi cu pietre-n mine! Oamenii nu mai au nevoie de mine, îşi fac destul rău şi singuri!
Au început să-l lovească cu pietre, apoi au fugit râzând şi chiuind. I-am făcut pe malul râului mormânt din bolovani. Murise zâmbind.
Am adormit sub un stejar. Dimineaţa m-au trezit strigăte de bucurie. Deasupra mea, spânzurat de ramurile stejarului, cu capul în jos, se legăna un omuleţ cu barba neagră şi nas mare, roşu. Purta un fes albastru ce-l făcea ridicol.
- Bună dimineaţa!
- ‘Neaţa, băiete! Cum ai dormit?
- Ce faci acolo?
- Eu? Mor. Nici nu bănuieşti ce plăcere! Sunt imagini ce-ţi apar doar o dată-n viaţă: când mori. Văd îngerul cum dă din aripi să zboare, dar i s-au prins oamenii de picioare. Demonii suferă de prea multă divinitate şi Lucifer născoceşte ritualuri de exorciere a Zeului din ei. Văd sufletele cum plutesc asemeni frunzelor, dar nu coboară ci se înalţă.
Am fugit speriat de delirele lui. M-am oprit părându-mi-se că aud pe cineva gemând. Când să pornesc mai departe am auzit un râs euforic ce venea de sub picioarele mele şi m-am dat un pas înapoi. Din pământ au ieşit întâi două mâini cu unghii lungi, murdare, apoi un bătrânel plin de noroi şi răni. Nici nu ştiu dacă ţinea ochii închişi sau era orb.
- Ador să fiu călcat în picioare!
Pe malul râului am început să plâng de disperare. Din când în când urlam cât mă ţineau puterile. Durerea stomacului îmi paraliza gândirea. Am intrat în apă lăsându-mă în voia curentului. Am plutit aşa câteva minute, apoi am simţit ceva împingându-mă spre celălalt mal. Inconştient zăceam pe nisipul ud. Mă trezi o dulce şi uşoară atingere a buzelor. Nu deschideam ochii de frică să nu-mi ucid visul. Când totul încetă m-am ridicat în picioare. Înotând prin undele repezi îmi vorbea o fată blondă cu ochi verzi.
- M-am temut că n-o să te mai trezeşti. Acum du-te! caută-ţi locul şi înalţă-te! Uite, eu caut perle!
A dispărut în adâncuri înainte să-i pot spune ceva.
Timpul, ucigaşul Soarelui risipea deasupra râului amurgurile-i sângerii, amestecate-n noaptea neagră. O singură stea mai lumina cerul, cu indiferenţa unui sinucigaş. Doar gerul vântului mai avea un scop precis, să-mi îngheţe hainele şi să-mi pătrundă până-n măduva oaselor. Nu-mi mai simţeam degetele şi parcă cineva îmi tăiase urechile şi mă lovea cu pumnii în creier.
Rătăceam asemeni beţivului când îmi ieşi în cale, ca fata morgana, silueta liceului.
În curtea din spate m-am împiedicat şi-am căzut peste un obiect tare, din lemn. Imediat veni un om cu un felinar şi păr de culoarea ciocolatei.
- Marş din patul meu!
M-am ridicat în picioare.
- Ăsta nu-i pat, e un sicriu.
- E mult mai bun decât un pat. Din pat poţi să cazi pe-o parte sau pe alta, din patul meu nu! Te-ai întors. Ştiam eu. Du-te! Prietenii te aşteaptă.
Se-ntinse-n pat şi stinse felinarul, când răsărea luna. Am trecut pe lângă rege abia târându-mi picioarele îngheţate. Rodea un os şi s-a oprit puţin ca să mârâie la mine.
M-am lăsat să alunec pe peretele gropii până-n lichidul cald ce-mi dezgheţa mădularele.
- Încet! Abia au adormit, îmi şopti bărbatul-taur.
Agăţaţi de gâtul, umerii şi braţele sale se odihneau ceilalţi cinci mâncători de peşte. La marginea gropii apăru un câine ţinând în gură o bucată de carne. L-am recunoscut imediat. Mi-a aruncat carnea şi-a fugit. Am început să mănânc mulţumindu-i în gând câinelui.
- E Câinele tău?
- Da. Al meu!








IADUL
Cazul Domnului B

Când m-am trezit, un omuleţ îmbrăcat în negru se holba la mine. Avea părul negru, pieptănat pe spate, un început de chelie în vârful capului, nasul stâmb ca o cârjă şi-n gura cu buze vinete, dinţi de culoarea lemnului murdar.
- Ia te uită! Un albastru. Ai ajuns cam târziu.
Purtam într-adevăr nişte haine albastre de care nu-mi aminteam nimic. Îmi simţeam capul ca o bombă cu ceas. Am dus mâna la tâmplă şi-am simţit mii de fulgere săgetându-mi trupul. De-acolo venea durerea. M-am ridicat, sprijinindu-mă de perete, dar am căzut iar. Palmele-mi ardeau batjocorite de zidul firbinte.
- Nu-l mai atinge! Dincolo ard cazanele cu smoală. Ar fi trebuit să rămână doar unul, dar eu am păstrat două. Dacă află şefu’ m-am ars! Să nu-i spui!
M-a ajutat să mă ridic în picioare. Auzeam zgomote şi strigăte ciudate. M-am îndreptat spre fereastră. Omuleţul negricios veni şchiopătând lângă mine. Afară se adunase o mulţime îmbrăcată-n zdrenţe negre, făcând o larmă îngrozitoare sub lumina artificială, ca nişte cărăbuşi.
- Sunt colegii mei. Au organizat o grevă. Doar eu mai lucrez, ei au pierdut totul. Şi când mă gândesc la vremurile bune...Păi numai eu prindeam şi chinuiam câte zece-douăzeci pe zi!
- Ce?
- Suflete. Atunci beam numai sânge pur, nu cu smoală şi plumb. Şi ce demon frumos eram!
Îşi şterse o lacrimă.
- Apoi a izbucnit criza spiritelor şi raţionalizarea sufletelor. Oamenii şi-au creat Iadul pe Pământ. Nu mai aveau nevoie de noi. Când ei erau mulţi şi noi puţini, eram puternici şi ei slabi. Şi spiritele pe cale de dispariţie au ajuns să fie mai puţine decât noi. Sacrificiile s-au redus la un suflet pe zi. Abia ne ajungea să supravieţuim, iar ei primeau tot mai multă forţă, după fiecare jertfă. Spiritele au rămas doar cinci şi Prinţul porunci să se treacă la sacrificarea noastră.
- A voastră?
- A dracilor. Mi se rupe inima că tre’ să-mi ucid fraţii. Uită-te la ei! Sunt numai piele şi os. Ruine diabolice! Îngrozitoare subnutriţie! Şi ce draci frumoşi aveam!
- De ce-i omori?
- E necesar măcar un sacrificiu zilnic! Fără el toţi diavolii ar muri. Trebuie să le îndeplinim celor cinci toate condiţiile. Ne ameninţă că altfel pleacă. Ne batjocoresc trăgându-ne de coadă, pârjolindu-ne blana sau pilindu-ne coarnele. Ce durere! Au vrut să fim ca ei şi ne-au obligat să renunţăm la cozi, coarne şi blănuri. Am auzit că şi Dincolo Îngerii şi-au pierdut aripile. Profeţii vorbesc despre timpurile când va rămâne un singur suflet. Va fi sfârşitul nostru. Apocalipsa!
Îngenunchie şi, plângând în hohote, mă rugă cu vocea-i ruginită:
- Ajută-ne! Te aştept de-atâta timp! Numai tu ne poţi salva.
Am ieşit în curte amândoi.
- Toţi dracii mă urăsc. Spun că i-am trădat. Parcă am de ales.
Ieşisem dintr-o clădire imensă, înconjurată de un gard de fier, c-o poartă roşie.
Uşa clădirii se deschise şi apăru un bărbat înveşmântat într-o mantie roşie. Plete-i curgeau în inele roşcate pe spate, ca nişte limbi de foc.
- Unde sunt ceilalţi patru? întrebau toţi speriaţi.
- S-au reîncarnat. Lucifer s-a reîncarnat într-un fluture. Eu vă sunt Luceafărul! De-acum gata cu sacrificiile!
Veni spre mine şi mă îmbrăţisă.
- Mulţumesc! Bine c-ai venit! Te aştept demult. Mai am nevoie de ajutorul tău. Eşti de-al meu, am şi eu ochii albaştri.
- Dar el are părul şi ochii negri! E de-al nostru! izbucni omuleţul negricios.
- Taci, Diavole!
Atunci poarta s-a deschis şi-au intrat cinci oameni îmbrăcaţi în alb. Patru erau tineri şi bine făcuţi, iar al cincilea bătrân, înalt şi slab, cu barbă şi plete ca vata de zahăr ars.
- Cel albastru şi cel roşu n-au ce căuta printre negri! Luaţi-i! porunci autoritar bătrânul.
Bărbatul roşcat se zbătea şi urla ca un animal. Pe mine mă purtau pe braţe, indiferent şi liniştit.
- A rămas acolo singur! E prăpăd! E sfârşitul! Apocalipsa! Ţipa cel roşu, plângând isteric.
- Trebuie să-i punem cămaşa şi-un căluş în gură, zise unul dintre cei patru albi.







CĂLĂTORIA
Cazul Domnului C



Trenul trecuse de prima gară când bătrâna cu ochelari din faţa mea mă rugă c-o voce răguşită:
- Mă ajuţi te rog cu bagajele? Cobor la prima.
Fără să spun nimic i-am ridicat cele două geamantane şi-am pornit spre ieşire. Am aşteptat până când trenul s-a oprit şi-atunci zâmbetul ei de mulţumire mi-a trecut ca un trăznet prin tot trupul. Coborând scările am simţit mâna ei de fier frângându-mi braţul şi c-o voce puternică, total schimbată, ţipă:
- Străinul!
Mă-mpinse jos şi câţiva bărbaţi au pus repede mâna pe mine. Mă uitam după trenul care pleca din gară plângând ca dup-o iubită.
Am început să mă zbat ca peştele pe uscat şi, cu hainele rupte, am fugit printre oameni.
- Prindeţi-l! Prindeţi-l! zbiera nervoasă bătrâna.
Am alergat pân-am simţit în piept jarul plămânilor. Auzeam de peste tot paşi. Mă urmăreau ca nişte câini. M-am uitat în jur dar n-am văzut decât un cerşetor la colţul întunecat al unei clădiri.
- Ajută-mă! Te rog! i-am şoptit mai disperat ca oricând, căzând în genunchi.
- Intră sub ţolul meu!
Îmi bătea ninma atât de tare că mă temeam să nu-mi spargă pieptul şi să fugă pe străzi.
- Hei! N-ai văzut un străin? Ce-ascunzi acolo?
- N-am văzut. E prietenul meu leprosul.
Auzeam paşii tot mai departe şi mă simţeam în siguranţă, pentru prima dată de când coborâsem din tren.
- Poţi ieşi. Au plecat.
Îmi venea să-l îmbrăţişez pe omuleţul acela murdar, să-i sărut zdrenţele peticite.
- Mulţumesc! i-am spus şi am fugit mai departe.
Îl auzeam râzând în urma mea.
Rătăceam cu paşi mici, prudenţi, liniştiţi când m-a tulburat o voce groasă de bărbat.
- Vino să petreci cu noi prietene!
M-am întors puţin speriat. Lângă poarta masivă de fier îşi bea şampania un domn gras, chel, îmbrăcat într-un costum elegant.
- De ce te temi? Eşti străin?
- Nu! Dar n-am mai văzut o casă atât de mare…
- E-a mea! rosti mândru. Tot ce vezi e-al meu! Sunt cel mai bogat om. Spui că nu eşti străin. Cunoşti pe cineva dintre ei?
Îmi arătă curtea, de fapt un fel de parc, prin care se plimbau invitaţii. Nu cunoşteam pe nimeni. Mă trecu un fior de frică.
- Nu. Dar acum te cunosc pe tine.
Zâmbi şi-mi deschise poarta.
- Hai! Intră! Simte-te ca acasă! Eu trebuie să vorbesc cu prietenii.
Am simţit o lacrimă pe obraz auzind cuvântul acasă.
Poate-l voi ruga pe domnul acesta bogat să mă ducă acasă.
M-am îndreptat spre mesele pline de mâncare. Oamenii începuseră să se înghesuie spre uşa clădirii.
- Vino! mă-ndemnă domnul cel gras. Doar nu vrei să pierzi deliciul ptrecerii.
Am intrat toţi într-o încăpere spaţioasă având în mijloc o singură masă, din marmură neagră, şi nici o fereastră. Într-un colţ tremura plângând un băiat gol, puţin mai înalt decât mine, având tipărită pe faţă groaza condamnatului la moarte. S-au repezit toţi spre el şi-au început să-l lovească. Fugea printre ei ca un cerb hăituit de lupi. Ajunse-n faţa mea plin de sânge, cu ochii-n lacrimi, ochii aceia negri, care m-au hipnotizat parcă.
- Hai! Loveşte-l!
- Ucide-l tu!
- Ce-i cu tine?! Eşti străin?
Am făcut un pas spre el şi l-am îmbrăţişat. Domnul cu costum elegant se repezi spre noi şi, c-o lovitură puternică, ne culcă la pământ. Băiatul căzu peste mine. Îl ridică şi-l trânti pe masa de marmură. Toţi rupeau din el bucăţi de carne mâncându-le cu poftă. Mi-era atât de greaţă de parcă îmi dădeam sufletul afară, iar capul mi-l simţeam între ciocan şi nicovală. Urlând am fugit spre ei şi-am început să-i lovesc. La un semn al gazdei, doi bărbaţi m-au imobilizat.
- Eu am avut încredere-n tine şi tu m-ai făcut de râs! Închideţi-l cu ceilalţi străini!
Avea lacrimi în ochi şi sânge pe costumul elegant.
Am coborât câteva scări, la subsol. Mirosea ca-ntr-o vază cu flori putrede. Am trecut printr-un coridor îngust având de-o parte şi de alta camere cu gratii, ca-ntr-o închisoare. M-au azvârlit în ultima celulă. Lumina ajungea aici într-o stare jalnică. Întins lângă mine, pe pardoseala rece, zăcea colegul meu de cameră. Pletele negre-i acopereau pieptul, ocolindu-i cu grijă trăsăturile delicate ale feţei.
- Nu-l deranja pe prietenul meu!
Îngenunchiat în faţa zidului, privind razele de lumină îngrămădite-n fereastra prea mică, vorbea un bătrân de vreo şaizeci de ani, cu părul şi barba cărunte, spate lat şi braţe puternice.
- Nu-l deranja! Nimeni nu l-a mai trezit. A găsit singura modalitate de-a scăpa...
- Dar am putea evada!
- Şi unde te-ai duce? Chiar dacă treci de ziduri, nu există cale de ieşire din oraş. Crede-mă!
- Dar gara?
- Nebunule! E imposibil. De ce nu-nţelegi? Vei ajunge hrana lor! Toţi vom ajunge!
- Tu ştii...
- Eu ştiu tot!
Mă prinse de mână şi-mi şopti, temându-se parcă să nu-l audă cineva:
- Eu sunt zeu!
Se ridică şi, dându-l la o parte pe cel adormit, îmi arătă o groapă.
- E un tunel. L-am săpat eu.
I-am strâns mâna ce mi-o-ntinse şi-am început să mă târăsc prin tunel. Era aşa de strâmt că abia înaintam. După câteva ore îi zăream capătul. Am ieşit ca puiul din ou, trăgând în piept cu poftă aerul rece al dimineţii. Eram aproape de locul în care mă-ntâlnisem cu cerşetorul. Am ajuns la gară.
- Daţi-mi un bilet pentru următorul tren!
L-am pus mulţumit în buzunar.
- Când vine trenul?
- Păi asta nu ştie nimeni. De când vând bilete n-a trecut nici unul. Treizeci de ani şi nici un tren. Mare ghinion! Mare! Străbunicu’ văzuse unul...
- Şi-atunci tu ce faci aici? i-am strigat înebunit.
- Păi vând bilete! răspunse calm.
- Cui?
- Oamenilor. Pentru următorul tren. Ce-mi pui atâtea întrebări? Eşti străin?
Tăceam. Nu-mi mai era frică, nu mai încercam să fug, să mă apăr, să lupt. Deschise uşa ghişeului şi mă luă de braţ.
- Să mergem!
Fără să mă mai gândesc la nimic, pluteam pe străzi.
- Ai întârziat la petrecere, prietene!
Vorbea bărbatul cel chel, bându-şi şampania în faţa imensei sale case.
- Vreau să-ţi mai dau o şansă. Poţi fi de-al nostru.
Mă prinse de mână şi mă târî după el în salon. Întins pe masa de marmură sta bătrânul cu barba şi pletele albe. Invitaţii îl loveau sălbatic dar el nu scotea nici un sunet. Clocotea sângele-n mine dar bărbatul cel bogat mă ţinea atât de strâns. Ne-am apropiat de masă. Toţi ne făceau loc.
- Trebuie doar să-l loveşti. Apoi eşti un om liber. Poţi pleca acasă. Te rog! Nu mă dezamăgi!
Cum să-l lovesc pe cel ce mă ajutase? Dar dacă pot pleca acasă. După atâtea lovituri ce mai contează una? Nici nu-l voi lovi. Mă voi preface doar.
L-am lovit cu grijă, cum îşi loveşte un părinte copilul. A urlat de durere. Am ţâşnit printre oameni afară. Fugeam nebun pe străzi ce mi se păreau acum cunoscute, iar oamenii mă salutau şi mă strigau pe nume. Îmi revenea obsedant în minte imaginea bătrânului şi cuvintele sale:
- Nu-l deranja! Nimeni nu l-a mai trezit. A găsit singura modalitate de-a scăpa...








PROFETUL
Cazul Domnului X



Eram al treisprezecelea. Primul, gol până la brâu, păzea uşa. Corpul lui imens o acoperea aproape-n întregime. Valurile de grăsime i se revărsau peste pantalonii mult prea strâmţi. Era chel şi plin de tatuaje. Se uita nervos la mine cu ochii lui ca două boabe de cafea.
- Nu te teme! Te va supraveghea câteva zile... eşti nou pe-aici.
Stând lângă fereastra deschisă îmi vorbea un tânăr cu plete negre. M-am apropiat de el. Lumina lunii se furişa printre gratii oglindindu-se în ochii lui mari şi negri.
- Eu am fost al treilea. Uite, el e al doilea!
Afară, în curte, îngenunchiat pe asfaltul rece, ca-ntr-o rugăciune, un bărbat de vreo douăzeci de ani, cu părul blond, dat pe spate, urla sălbatic la lună.
- A trecut în Stadiul II de Libertate. Poate să iasă noaptea. Vino!
Deschizând o uşă am intrat într-o cameră mică şi întunecoasă.
- Aici e al patrulea.
Am auzit un zgomot, apoi o voce puternică:
- Bine-ai venit printre noi!
Nu vedeam pe nimeni. Am simţit mâna lui bătându-mă pe umăr.
- Aşa stă el tot timpul, în întuneric. Noi nu-l vedem, dar el ne vede.
- Lumina nu-i lumină... sunt mii de săgeţi. Când stai la soare şi te doare capul e pentru că ţi-au intrat săgeţile-n tine. M-am ascuns aici, dar simt lumina tot mai aproape, o aud cum sparge zidul. Ascultă! Săgeţile vor distruge totul.
M-a îmbrăţişat şi-a început să plângă. Am ieşit speriat, cu tânărul cu plete negre urmându-mă.
- Ce-i aici? Cine sunteţi voi?
- Vei afla.
Un omuleţ cu părul roşcat fugea spre perete şi-ncerca să-l urce, dar cădea mereu.
- A fost adus aici chiar înaintea ta. Ar vrea să umble pe tavan.
Altul, cu părul lung, castaniu, îşi mişca încet mâinile şi buzele gemând de plăcere. Extazul îi închise ochii.
- Ce face?
- E cu prietena.
Bărbatul din faţa uşii făcu trei paşi, căzu pe podeaua goală şi adormi.
- Să mergem!
- Unde?
- Răsare soarele. Avem voie să ieşim.
Un gard de fier masiv înconjura clădirea în care înnoptasem.
- Acolo stă el.
Îmi arăta cel mai înalt turn pe care-l văzusem vreodată.
- De-acolo ne supraveghează tot timpul.
Dincolo de gardul de fier treceau oameni grăbiţi.
- Uită-te la ei! Picioarele îi fac să meargă. De ce crezi că-şi mişcă şi mâinile?
- Poate că-i ajută să meargă mai repede.
- Îşi mişcă mâinile pentru că s-au trezit animalele din ei. În curând vor merge-n patru labe. Noi suntem ultimii oameni. Eşti al treisprezecelea, ultimul ales.
Un moşneag de vreo şaizeci de ani îşi tăia pe rând degetele şi sângele-l împrăştia pe ziduri. Am fugit spre el dar am simţit ceva ca o mână de fier oprindu-mă.
Un bărbat de statură mijlocie abia ieşi că-ncepu să se plimbe, înconjurând clădirea şi turnul, mergând pe lângă gard, din ce în ce mai repede. Ceea ce-ţi atrăgea privirea la el era mustaţa stufoasă şi barba lungă. După un timp trecu iar pe lângă noi rostind:
- 2748561!
- Asta face toată ziua. Visul lui este să fie liber noaptea. Atunci rondurile lui se vor dubla. Îl vezi?! Merge mai repede ca ei dar nu-şi mişcă mâinile.
- 2748562!
Auzind strigăte de durere m-am întors speriat. Doi bărbaţi, spate-n spate se împingeau unul în altul cu toate puterile.
- De când sunt aici încearcă să-şi unească trupurile într-unul singur. Şi într-o zi vor reuşi.
Am intrat în odaia cu omul tatuat. Lângă el dormea un bătrân cu pletele-i albe încâlcite şi murdare.
- El nu se trezeşte niciodată.
Am ieşit iar în curte. De pe acoperişul clădirii, un băiat înalt şi slab se pregătea să sară. Peste câteva momente zăcea într-o baltă de sânge. Am pornit spre el, dar prietenul meu se răsti nervos la mine:
- Ce naiba faci? Tot n-ai înţeles? Doar eşti al treisprezecelea! Fiecare e liber să-şi caute calea. Să nu te atigi de el! Visul lui este zborul, şi din câte văd e foarte aproape. Eu plec. Să ai grijă de ei!
De-atunci nu l-am mai văzut. Când l-am întrebat pe bărbatul cel gras dacă nu ştie ceva de el, mi-a strâns mâna şi m-a îmbrăţişat arătându-mi printre gratii turnul înalt.


JERTFA
Cazul Domnului Y


Trecea iar pe sub fereastra mea. O văzusem şi-n seara trecută. Mersul legănat şi rochia lungă, albă o făceau să plutească uşor, ca o fantomă. Am deschis geamul, apoi am coborât repede-n stradă.
Printre stele, luna plină, ca un profet între discipoli, dădea străluciri stranii părului ei negru. Din pământ se ridicau spre cer aburi infernali, formând o ceaţă deasă care îţi îneca imediat respiraţia. Dispăruse ca o iluzie. Am pierdut-o. De undeva de departe venea miros de carne friptă.
- Vino să bei un ceai cald!
Dincolo de un gard vechi păşea printre cruci de lemn un omuleţ cam ciudat. Pelerina-i roşie, ajunsă doar o zdreanţă murdară, s-ar fi potrivit mai bine vremurilor de demult. Îmi deschise poarta şi-o ţinea să nu cadă. După ce-am intrat o închise cu grijă. Mă-mbrăţişă ca pe-un vechi prieten.
- Spuneai ceva de-un ceai cald!
- Ceai? N-am. Dar uită-te la lună! Ai mai văzut-o atât de puternică?
- Într-adevăr e superbă! Dar asta nu mă-ncălzeşte cu nimic...
- Hei! Opreşte-te! Tu n-auzi?!
M-am întors ca să văd ce-l scosese din minţi pe prietenul meu. Un bătrân gol puşcă mergea cu paşi greoi spre o groapă proaspăt săpată. Barba albă aproape-i trecea de genunchi, dar capul îi chelise de tot. Era înalt şi umerii laţi aduceau numaidecât nostalgia forţei de odinioară. Ochii i se tulburaseră într-atâta încât nu mai aveau nici o culoare.
Omuleţul roşu se repezi în faţa lui, făcându-i cu braţele semne disperate. Se trase repede într-o parte ca să nu dea moşul peste el.
- Bunicul e orb. Şi nici nu mai aude. Lasă-l! Îl cheamă pământul.
Era ea, fata pe care o urmărisem. Alergă şi-l prinse de mână pe bătrân.
- Tu eşti, fetiţo? Arată-mi calea!
Îngenunchiat la marginea gropii, moşneagul mormăia încet o rugăciune.
- Ieri părinţii mei i-au cumpărat bunicului groapa. N-a mâncat de trei zile.
- De ce nu mănâncă?
- Trebuie să fie pur. Ca să treacă dincolo.
- Ieşi de aici, copilă! se răsti la ea omul roşu, şi începu s-o alerge printre morminte.
- Las-o-n pace! Nebunule!
Ajungându-l din urmă, l-am trântit la pământ. M-am uitat în jur, dar fata dispăruse iar.
- Faci o mare greşeală, băiete!
Cu paşi repezi se pierdea-n pădurea de cruci.
Rânjind amar, trecea un ţăran, cu coasa pe umăr, ca moartea.
- Bună seara!
Închise ochii şi, cu mâna pe inimă, repeta mecanic:
- Doamne-ajută! Doamne-ajută!
Singurătatea mă-mpinse să-l caut pe omul-roşu. Plângea înaintea unicului mormânt de piatră.
- De ce nu vrei să-nţelegi? Eu am fost ca tine, tu n-ai fost niciodată ca mine, şi nici nu-ţi doresc. Poţi ştii totul. Pot să-ţi explic ignoranţa ţăranului... Dar poate e prea târziu.
Cripta se deschise şi-afară ţâşniră trei oameni. Prietenul meu fugi o pisică speriată de câini. Cei trei, purtând cămăşi lungi, galbene, veneau hotărâţi spre mine. Am atins cu buzele crucifixul pe care-l purtam la gât. Doi s-au oprit iar cel mai bătrân veni şi mă îmbrăţişă.
- Tu eşti trimisul? Avem o problemă. Soarele a apus...
- Şi care-i probleme?
- Stai! Aşteaptă să termin! E amurgul veşnic sau, pe înţelesul tău, nu va mai răsări niciodată.
- Niciodată? Ascultă! N-am timp de glumele voastre tâmpite!
- Mă-ntreb de ce te-a ales tocmai pe tine. N-ai pic de minte. Ritualul ne cere să-ngropăm fecioara de vie.
- Bine! Îngropaţi-o de vie! Lasaţi-mă-n pace!
- Tu ai ales. Ai ales să fii omul luminii, nu al nopţii. Omul nopţii-i omul morţii! Haideţi s-o căutăm.
Cum au plecat cei trei reveni omuleţul roşu. Ochii săi mici ascundeau mii de fulgere.
- De ce mi te-a trimis? Nu m-ajuţi cu nimic. Tâmpitule! îmi strigă, lovindu-mă cu pumnii.
Inconştient, am căzut pe iarbă. M-am trezit când se sfârşea lupta întunericului cu lumina. O ceaţă groasă-mi ascundea lumea, ceaţa dimineţii.
- Îmi pare rău că te-am lovit. Iartă-mă! Te rog, iartă-mă!
Omuleţul roşu plângea iar.
- Eu mi-am făcut datoria. Peste 523 de ani tu va trebui s-o salvezi.
Răsăritul îl făcea să dispară, asemeni hologramelor. Auzeam urlete ciudate, şi-am înţeles că undeva departe murea un lup. Cu calm încet, de psihiatru, soarele risipea ceaţa. Cineva umpluse groapa moşneagului. Nici un zgomot, nici o mişcare. Pe crucea de piatră am citit un nume cunoscut, de femeie şi, plângând, am început să lovesc cu bocancii cripta de piatră. Trezite la viaţă de prima mişcare, foşneau frunzele copacilor.



IDA
Cazul Domnului Z

A treia zi o soră veni să-mi schimbe pansamentele. Chiar mă întrebam de ce nu se mai face-odată ziuă. De unde era să ştiu c-aveam capul aşa frumos împachetat?
- Ce mai face pacientul meu preferat?
„Auzi la ea! Pacient preferat. Poate că are şi vreo boală preferată. Ce i-aş mai zice vreo două! Poate-i place rana mea. Îmi vine să urlu! Şi cine naiba mă tot loveşte cu ciocanul în cap?”
- Urâtă rană!
„Ca şi tine.”
- O să-ţi pun acum doar un plasture.
„Uite primele tale cuvinte inteligente.”
- Un lucru e sigur, ai mult sânge.
„Aveam.”
- Să nu deschizi încă ochii! Strălucirea soarelui e prea puternică.
„Cât despre tine ce să mai vorbim! De ce-mi dă ea mie ordine!? O să deschid ochii. Întâi unul, apoi celălalt. Presimt că femeia asta-i grasă. „
Şi nu m-am înşelat.
„Ce-i cu ceaţa asta? Parcă stau cu ochii-n apă. Miros de mort...şi medicamente. Văd ceva alb. O fi tavanul. Ce mă arde soarele ăsta!”
- Să trag perdele?
Am simţit cuvintele ruginite târându-mi-se spre ieşire:
- Lasă-le!
Auzindu-mi şoaptele, grasa se opri.
„Uite că pot să dau şi eu ordine!”
- Vreau să urlu! Am voie să urlu?
- Sigur. Doar eşti singurul nostru pacient.
Strigătele mele, ca ale unui animal sălbatic necunoscut, o făceau pe femeie să râdă isteric. Aşa mi s-au trezit cuvintele.
„Mi se limpezeşte şi vederea.”
- Rana ta e ca un trăsnet. Să-ţi aduc o oglindă?
- Nu!Nu mă uit niciodată-n oglindă. Spune-mi! Cine sunt eu?
- De unde vrei să ştiu? Mi te-au adus doi ţărani. Te-au găsit la peşteră murdar şi cu capul zdrobit.
M-am uitat sub pătură. Eram gol.
- Bocancii! Unde mi-ai pus bocancii?
- Sub pat. Mă duc să-ţi aduc lucrurile.
Veni cu un săculeţ şi-l goli pe pat: un cuţit, Biblia, blugii, un tricou murdar, o sticlă de plastic goală şi-o piatră neagră.
- Mai aveai o carte. Am păstrat-o eu. Ia banii ăştia pentru ea!
- Nu vreau banii. Dă-mi cartea!
- Hai! Te rog! Vreau să am şi eu o carte-n casă. Îţi aduc şi ceva de mâncare.
- Dă-mi cartea!
- Nu ţi-o dau şi gata! N-ai ce face. Îţi pun banii-n buzunar la pantaloni.
Am încercat să mă ridic dar durerea a fost mai puternică decât furia. Am căzut pe pernă plângând. Tavanul alb devenea tot mai negru.
- Dacă vrei ţi-o aduc s-o vezi.
- Nu. Mai bine nu. Pleacă! Te rog, pleacă!
Ieşi râzând. Uşoară victorie. O lumină roşcată invada camera şi eu mă simţeam ca Iuda. Undeva într-o pădure murea Soarele.
Femeia cea grasă reveni ţinând în mână o cană şi-o bucată de pâine.
- Hai să-ţi pun plasturele!
- Pune-l!
- Mâine dimineaţă maşina te va duce la spital în oraş. Eu nu mai pot să te-ajut. Noapte bună!
„A încuiat uşa. Scroafa!”
Am început să-mi beau laptele.
- Ce-o fi cu piatra asta?
Am atins-o şi un fior plăcut îmi fulgeră tot corpul amintindu-mi de cuvintele ei:
„Ia piatra asta! Piatra asta sunt eu. Sunt în ea şi sunt în tine.”
... Trecuseră deja câteva ore de când mă tot plimbam printre ruine, trei feluri de ruine: cimitirul cu piertele-i ucise de iederă, moşneagul şi câinele cu ochii incolori din care curgeau lacrimi şi puroi, amândoi abia târându-se printre morminte. Şi părul alb trumfase asupra bătrânului secătuindu-l de viaţă, asemeni iederei. Avea ochii incolori ca ai câinelui. Sătuli de zile, mi-a spus că vor muri deodată. Am ajuns iar la cripta fetei cu nume ciudat: Ida. Vântul suflase petalele florii ce i-o dăruisem. Alături, statuia din marmură neagră, statuia ei. Cu ochii închişi am sărutat piatra rece.
- Îţi place statuia mea?
Am tresărit speriat şi ruşinat.
- Ce fel de făptură mai eşti şi tu?
- Ida. Eu sunt Ida. Şopteşte-mi numele şi iarăşi voi fi a ta.
- Ida?
- Ştii, iubite...ghicitorul-ţigan care ne-a spus că vom muri în noaptea aceea înecaţi în rău?
- Poate în râu...
- Dimineaţa eram fericiţi că trăim, dar nu ne-am mai regăsit niciodată. Să-mi aprind lumânările de pe mormânt, apoi plecăm.
- Unde mergem?
- Ne-am reîntâlnit. Să sărbătorim!
Avea ochii şi farmecul femeilor nordice. Când m-a îmbrăţişat eram ca ciungul care-a primit o mână nouă. În noaptea aceea Bachus a jucat rolul lui Cupidon, iar eu veneam pe drumul dintre spital şi cimitir ţinând-o de mână pe Regina Nordului. Amorţit şi ameţit, simţeam că toate planetele se învârt în jurul nostru.
- Ce se-aude? întrebă speriată, lipindu-se de mine.
- Nu te teme! Sunt doar lupii. Se roagă la Lună. Luna plină-i Dumnezeul lupilor!
- Ce păcat că nu pot să te iubesc!
- Dar nu vreau să mă iubeşti. Tu trebuie să rămâi orgolioasă şi rece cum ţi-e firea, iar eu să sufăr că nu pot să te am. Spune-mi! Care e adevăratul tău nume?
- Ida. Eu sunt Ida! Ai stricat totul! Poate rămâneam împreună. Acum trebuie să mai aşteptăm.
Atunci mi-a dat piatra.
- Întoarce-te! să nu mă urmăreşti!
Fugi plângând spre cimitir ...
- Aş mai bea o cană cu lapte!
Încercam să mă ridic din pat şi loviturile de ciocan deveneau tot mai puternice, urmând un ritm ciudat şi primitiv. De data asta însă, voinţa a-nvins durerea. Mi-am pus lucrurile şi pâinea-n săculeţ, m-am îmbrăcat, apoi am început să mă plimb prin salon în ritmul ciocanului.
„A-ncuiat uşa, dar pot ieşi pe geam. Să-mi pun bocancii.”
Când am deschis fereastra mică năvăliră înăuntru fluturii nopţii.
- Sinucigaşilor!
După câteva minute de chin nu-mi mai săturam plămânii lacomi de oxigen.
„Ce strâmtă e! Parcă m-am mai născut o dată. Mi-e foame.”
Mergeam pe drumul plin de praf muşcând din pâine ca strămoşii mei, barbarii. Cu bocancii ţineam ritmul ciocanului şi peste toate stăpânea Dumnezeul lupilor.
„Uite barul la care am fost cu ea.”
Dinăuntru veneau mirosuri putrede şi se-auzea o muzică ieftină. Într-un colţ, o singură masă. În jurul mesei, un călugăr şi trei civili. În colţul opus, tejgheau, la care servea un bărbat cât un urs. În juru-i pluteau aburi alcoolici.
- Ştiţi... am fost cândva aici c-o fată blondă.
- N-ai mai fost. Memoria nu mă-nşeală!
- Memoria involuntară. Daţi-mi o bere! Să fie rece!
- N-am.
- Vin?
- Nu-i de vânzare.
- Dă-i băiatului o bere! Ce te-a apucat? îl dojeni călugărul. Stai cu noi la masă!
I-am întins banii de pe carte.
- Ajung banii ăştia?
- Ajung.
M-am aşezat între călugăr şi-un moşneag cu părul alb.
„Ia te uită! E moşul din cimitir. Oare ce bea din paharul ăla? Ce culoare ciudată! Neagră ca smoala.
- Ţi-aduci aminte de mine?
- Nu. Nu te ştiu.
- Ce-ţi mai face câinele.
- E mort. Am zis doară că deodată ne-om duce.
- Îmi pare rău. N-am ştiut.
Plângea cu ultimele-i lacrimi, şi discuţia noastră avu soarta câinelui.
Călugărului grăsimea şi părul îi ascundeau aproape toată faţa, de aceea râdea cu ochii. Locuia departe, într-un schit din inima pădurii, unde se lupta singur cu lupii şi cu Necuratul.
- Îţi place crucea mea? E din os de sfânt.
Astfel lăudându-şi crucifixul imens ce-l purta la gât, îşi sorbea cu poftă berea. Lângă el, profesorul de filosofie fuma ţigară după ţigară, amestecând fumul cu aburii alcoolici. Avea pielea galbenă de la atâta tutun.
Am aflat că bătrânul era cel mai bogat om de prin zonă, doar fusese cioclu. Şi încă tot mai făcea sicrie.
- E cel mai bun meşter. Din sicriele mele nu ies nici măcar sufletele. De-asta eu prefer să fiu incinerat. Nu-i lucru mai groaznic decât să te trezeşti în sicriu lângă trupul mort şi să nu poţi ieşi! rosti, cu o voce răguşită, profesorul.
Al cincilea mesean dormea îmbrăţişându-şi sticla, ca pe-o iubită.
- El e ţăran cosaş ziua, iar noaptea...
Adormitul tresărind se trezi şi-l întrerupse pe profesor:
- Noaptea sunt paznic de noapte!
- La ce? râse profesorul.
- Cum la ce?! La noapte.
Căzu iar cu capul pe masă.
- De ce staţi singur la schit?
- Nimeni nu mai vrea să lupte cu Necuratul!
- Vreau eu! Ce zici?
- Plecăm mâine dimineaţă.
- Aveţi grijă de voi! Să n-ajungeţi ca mine! vorbi profesorul dezvelindu-şi mucul mâinii stângi.
„Profesorul e ciung.”
- Şi Domnul să v-ajute!
- Vă spun eu că zeii s-au înecat în sticla asta cu vin! se trezi beţivul vorbind.
- Blasfemie! izbucni călugărul. Ai merita să-ţi crăp capul ca la diavoli! Să mergem, băiete!
Mă simţeam în siguranţă alături de călugărul cu părul negru, murdar şi lung. Când s-a ridicat de la masă am văzut ieşindu-i de sub sutana groasă picioarele desculţe. Cumpără o pâine şi mi-o băgă în sac.
Călugărul îşi tot făcea cruce când treceam pe lângă răstigniţii de tablă, răniţi şi slabi din curţile oamenilor. Apoi satul a rămas în urmă. Dimineaţa băuse ultimul pahar cu întuneric. Soarele se năştea din burta unui nor. Liniştea devenise insuportabil de apăsătoare, ca un gaz necunoscut, toxic şi insuportabil de respirat. Am deschis gura lăsând să iasă cuvintele negândite:
- De ce sunteţi desculţ?
- Unghiile mele crescând sparg orice încălţăminte!
- E departe schitul?
- Vezi muntele ăla?
- Nu prea. Că e ceaţă.
- Schitul e la poalele muntelui.
„Ursuz mai e şi omul ăsta!”
Mergeam pe un drum de piatră care pe-alocuri îmbrăţişa pârâul, contopindu-se ca doi şerpi îndrăgostiţi. Atunci tulburam apa curată, care-mi trecea peste bocanci. Uneori mă rănea câte-un bolovan mai colţuros şi mă miram cum de poate să umble călugărul desculţ.
Tocmai când mă gândeam că nu era ţipenie de om pe-acolo ne-a fost dat să-l întâlnim pe regele pietrelor, cu plete sălbatice şi barba ca o silvostepă. Purta doar nişte pantaloni zdrenţuiţi şi la gât un colier de pietre. Era tot desculţ, ca să nu rănească pietrele. Se uită duşmănos la bocancii mei. Căra în spate un sac cu pietre. Se oprea din când în când ca să mai pună una.
- Ce faci cu pietrele? l-am întrebat.
- Le strâng.
- Şi când se umple sacul?
- Le las să zboare. Pietrele plâng uitate la malul răului.
- Adică la malul râului...
- Eu le redau libertatea. Dar nu sunt toate la fel, nu toate merită să fie libere, numai cele cu inima de piatră. Unele au suflet de om. Ele trebuie să sufere suferinţele omului pentru că ne-au trădat, pervertindu-şi sufletul.
- Ce-ai zice dacă în loc de regele pietrelor te-aş face împăratul stâncilor? îi propuse călugărul mestecând o coajă de pâine.
Regele zvărli pietrele râzând şi ne urmă. Pe cer pluteau nori ca bărbile unor moşi-crăciuni. Începea să se zărească-n depărtare coasta muntelui. Urcam un deal când tufişurile ce străjuiau poteca îngustă au început să tremure şi ne-am văzut înconjuraţi de cinci soldaţi, ameninţându-ne gâtlejurile cu imensele lor cuţite de vânătoare. Tunşi scurt, aveau feţele pictate şi hainele kaki, impecabil de curate. Ne-au legat pe toţi trei de-un pom. Soarele, plaga cerului, se vindecase. Dar cerul nu-şi ispăşise încă păcatele şi, ca un blestem originar se ivi luna plină, vechea rană infectată. În faţa noastră ardea un foc, deasupra căruia atârna un animal, la fript. Soldaţii rupeau bucăţi de carne şi beau vin.
- Părinte! Ce caută soldaţii prin pustietăţile astea.
- Răul ia multe forme, copile!
- Ce-o să ne facă?
- În cel mai rău caz ne omoară.
- O să vă tai gâtul mâine în zori. Vom respecta „cel mai rău caz”, ne ameninţă cel ce părea căpetenia soldaţilor.
- Dă drumul băiatului! porunci regele în timp ce călugărul mormăia o rugăciune.
- Dar eu vreau să mor alături de voi!
- O să-l las liber, dar nu pentru că zici tu...
- Vei putrezi în Iad! ameninţă călugărul.
- Iadul e în noi, noi suntem Iadul şi noi ne suntem nouă zei! scandă un alt războinic, luînd încă o gură de vin.
Toată noaptea soldaţii s-au distrat stingându-şi ţigările de mine.
- Înduri durerea ca un soladat! mă lăudă conducătorul grupului.
Îşi termină ţigara şi urmă exemplul negativ folosindu-mi trupul pe post de scrumieră. În locul unde-şi turtise ţigara răsări o lună plină în miniatură. Până dimineaţă corpul mi s-a umplut cu astfel de pseudoaştri.
- Vreau să mor alături de voi!
- Ar fi o prostie, îmi reproşă călugărul, şi-apoi e necesar să trăieşti ca să mergi în locul meu la mănăstire. Sfântul trebuie să afle ce s-a întâmplt cu mine.
- E departe schitul?
- Cobori dealul, ajungi la o pădure, mergi tot pe cărare până dai de el. Acolo vei găsi mormântul Sfântului...
- Cel căruia-i duc vestea e mort?
- Nu-ţi fă griji! Te va auzi.
„Am ajuns să vorbesc cu morţii.”
- Înaintea mormântului spui o rugăciune, apoi îi povesteşti ce mi s-a întâmplat. Acum nu mă mai deranja! Mă rog pentru ca Domnul să ne primească pe mine şi pe rege.
- Te rog să ai grijă de stâncile mele! îmi şopti necăjitul şi plângândul rege redeposedat.
Cei cinci bărbaţi stăteau pe rând de strajă. Am adormit visând prăjituri, carne friptă, şi o femeie blândă care-mi mângâia părul gătind numai pentru mine.
M-au trezit primele raze de soare. Soldaţii săpau o groapă dublă, folosindu-şi cuţitele. Căpetenia s-a apropiat de noi ştergându-şi arma de haine.
- Frumoasă zi pentru a muri!
- Fă ce ai de făcut! porunci împăratul stâncilor.
Le tăie gâtul cu o dexteritate incredibilă de parcă toată viaţa fusese antrenat să facă asta. Sângele tâşnea stropindu-mi hainele şi faţa. Un soldat veni cu o cană mare, ca să nu se piardă preţiosul lichid. O umplu pe jumătate şi turnă peste sânge vin, apoi o goli în cinci pahare mai mici.
- Omoară-mă şi pe mine!
- Tu mai poţi fi recuperat. Rămâi cu noi! Te voi învăţa să fii un războinic perfect.
- Eşti doar un criminal! Decât să fiu ca voi mai bine mor.
Îmi tăie legăturile cu mare precizie, şi prietenii mei morţi căzură la pământ. Soldaţii au ciocnit paharele şi le-au băut până la fund. Dar de data asta sângele n-a mai fost elixir pentru ei ci otravă. Se ybăteau chinuiţi în spasmele morţii. Pe călugăr şi pe rege i-am îngropat împrăştiind peste ei ţărână cu palmele şi cu bocancii. Soldaţii aveau chipurile învineţite, ochii înlăcrimaţi, încheieturile înţepenite, dinţii încleştaţi. I-am lăsat jertfă lupilor.
Abia am intrat în pădure când l-am întâlnit pe cel care-şi spunea regele animalelor, dar era un simplu mâncător de râme. Purta numai o împletitură de frunze cei acoperea locurile ruşinoase, în rest alesese goliciunea, compensată de părul care creştea pe el din abundenţă. Ochii îi păreau două frunze din veşmântul său. Unghiile lungi şi groase îi făceau mâinile ca nişte lopeţi. M-ar fi putut ajuta să-mi îngrop prietenii, dar el săpând pământul îşi vâna preţioasa-i hrană. Sorbea cu poftă târâtoarele cum sorb copiii tăieţeii.
- Călugărul te-a minţit. Sfântul nu mai stă la mănăstire. Dacă vrei să-l găseşti urcă muntele! Acum plec să caut locuri mai bogate în vânat.
Printre pomii ce se tot răreau apăru o poieniţă înflorită. Din floare-n floare roiau albinele, păzind parcă schitul, aşa cum în vremurile de demult apuse principi puternici apărau creştinătatea în faţa păgânilor. Timpul şi ploile înnegriseră sfântului locaş acoperişul. Uşa din stejar masiv scârţâi prelung la deschidere, ca o pasăre de pradă. Vitraliile selectaseră pentru interior o semilumină roşiatică. De pe pereţi, luptându-se cu mucegaiul şi cu pânzele de păianjen mă priveau miraţi sfinţii. Cariile şi anii rodeau lemnul scărilor ce duceau în turn. În colţul îndepărtat zării mormântul, o criptă din marmură albă. Am îngenunchiat pregătindu-mă pentru rugăciune.
„Iarăşi îmi vorbeşte ciocanul.”
Dar loviturile nu-mi veneau dinăuntru.
„Cineva bate toaca.”
Am ţâşnit afară. Mi s-a părut că văd o siluetă neagră strecurându-se printre copaci.
„Cred că am vedenii.”
Bocăniturile se auzeau acum din turnul schitului. Am urcat în grabă cele şaptesprezece scări. Un bătrân călugăr cu barba albă ţinea în poală un borcan cu păianjeni. Scotea câte unul şi-l aşeza pe podea. Tocmai când gângania se bucura de aparenta-i libertate el o zdrobea cu ciocanul.
- Trebuie să cauţi mai sus tinere, mult mai sus!
Se porni să râdă un râs sănătos, prea sănătos şi prea puţin omenesc. Mă simţeam ca unul dintre păianjenii lui şi tresăream la auzul loviturilor de ciocan dinăuntru şi dinafară. Coborând scările am fugit până ce m-am izbit cu capul de ceva tare. În faţa mea se înălţa un perete de stâncă. Rana-mi sângera iar. Folosind rădăcinile, arbuştii şi colţurile tăioase ale stâncilor, am început să urc. Soarele-mi provoca duşuri interioare, cu apa ce se scurgea în afară. Sub loviturile de ciocan, creierii-mi fierbeau în suc propriu. Sângele-mi acoperea toată faţa. Mâinile mele obosite căutau disperate şi oarbe ceva de care să se agaţe. Stomacul, măcinând în gol ca o moară stricată, devenise un adevărat instrument de tortură. Nici nu ştiu când am ajuns în vârf dar ştiu că am dormit câteva ore pe marginea prăpastiei. M-am trezit mirosind o floare de colţ. Eram prea slăbit ca să mai pot sta în picioare. Vedeam cerul prin ochii unui orb. Zărind în depărtare un strop de lumină mă chinuiam să mă târăsc într-acolo, pe burtă ca reptilele.
„Doamne ce frig s-a făcut!”
Am ajuns la un fel de colibă făcută din crengi de brad. Înăuntru ardea o candelă, luminând slab câteva icoane şi-o cruce de lemn. Am adormit pe patul de cetini. Dimineaţa m-a trezit mirosul prea puternic de răşină.
„Nu credeam c-o să mă mai trezesc vreodată.”
Mă ridicasem în genunchi, cu faţa spre cruce pentru rugăciunea de dimineaţă. Sub o icoană stătea, pe jumătate ascunsă, o bucată de hârtie. Despăturind-o am citit cu greu cele câteva cuvinte scrise cu un creion cam tocit:
„Găsindu-te dormind în patul meu, m-ai pus în mare încurcătură. Când am urcat muntele, la fel de rănit şi dezamăgit ca tine, jurasem că n-o să mai văd faţă omenească niciodată. Nu pot să te alung. E ca şi cum ai da cu piciorul într-un câine care-ţi cerşeşte de mâncare. Coliba e a ta toată noaptea. Dimineaţa, când vin eu, tu trebuie să pleci. Să nu vii înainte de apus şi să pleci la răsăritul soarelui! Aşa n-o să ne întâlnim niciodată. După ce se lasă întunericul să nu ieşi din colibă, e prea periculos! Ziua eşti liber să hoinăreţti prin toată pădurea, dar să nu intri în peşteră! Ţi-am lăsat ceva de mâncat şi-un ceai, leac pentru rănile tale.”
Am mâncat cu poftă cei trei cartofi şi-au peşte, apoi am băut în grabă ceaiul. Ieşind afară, soarele m-a izbit în cap. Vederea-mi funcţiona ca un vechi televizor cu lămpi. A trecut ceva timp până ce mi se revelă imaginea. Numai schitul, pe care-l vedeam departe în vale negricios şi mic, îmi aducea aminte de existenţa semenilor mei. Cealaltă parte a muntelui nu era la fel de stâncoasă. Panta se domolise şi-o stăpâneu mândre popoarele de brazi. Ceaiul ce-l băusem mai devreme îmi calma încet durerile. Mergând în zig-zag printre copaci ca beţivii un mic pârâu adăpa aceste ţinuturi. Spălându-mi faţa-n vârtejul apelor auzii o voce cunoscută:
- Bătrânul te-a minţit. Poţi merge şi ziua la colibă, el nu stă acolo. Vrei să vii cu mine la peşteră?
Rochia lungă, albastră, o coroniţă din flori de colţ ce-o purta pe cap şi râsul ca de copil o făceau irezistibilă.
- Ida! Eşti chiar tu?
Mi-a închis gura c-un sărut apoi fugi printre brazi. M-am plimbat aşa, ca o corabie-n derivă pân-am ajuns la peşteră. Căldura soarelui era halucinantă, răcoarea peşterii ademenitoare.
„Nu! El mi-a interzis să intru acolo.”
Somnul năucitor mă atrăgea spre noua mea casă.
„Am ajuns. Mai e mult până la apus. Mi-e atât de somn! Ida a spus că el nu doarme aici...”
Intrând, am rămas trăsnit. Pe patul de cetini nu dormea nici un bătrân, doar o grămadă de oase. Biblia mea era deschisă şi câteva cuvinte subliniate:
„Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.”
Reîncepuseră loviturile de ciocan şi rana-mi sângera iar. Am fugit ca un animal turbat până la peşteră. Dinăuntru se auzea slab un cântec de leagăn. Avea asupra mea influenţa felinarelor asupra fluturilor de noapte.
„Mi-aduc aminte de cântecul ăsta...”
În peşteră, lumina venind de undeva de sus se războia cu întunericul care venea de peste tot. M-am împiedicat de-o movilă de pământ şi pietre.
„Un mormânt?”
Îngenunchind am început o rugăciune. Apăru Ida cântând.
- Ai rupt blestemul, iubite! Acum vom fi împreună. Vino!
Păşeam spre ea şi când buzele noastre s-au atins s-a făcut întuneric.

OSPICIUL
Epilog


Au trecut şaptesprezece ani de când sunt în acest ospiciu. În primii şapte ani eram atât de bolnav încât nici nu ştiam că trăiesc. Am petrecut şase ani în pavilionul fericiţilor. Râdeam mereu şi nimeni nu putea să mă oprească. Următorii trei ani am stat în camera periculoşilor. Distrugeam totul şi ucideam orice vietate-mi ieşea în cale. Cu un an în urmă melancolicii m-au primit printre ei.
Mi-am făcut mulţi prieteni aici şi nu cred că aş supravieţui dincolo de zidurile lui rotunde.
Domnul A este un bătrânel simpatic, cu părul alb, pieptănat cu grijă. Repetă ca un robot aceleaşi cuvinte, de parcă ar fi singurele pe care le ştie:
- Când voi muri să mă-ngropaţi în picioare, cu capul afară!
Totuşi nu are încredere în promisiunile noastre şi-şi sapă zilnic groapa. Noaptea nebunii i-o astupă, dar dimineaţa el nu se supără şi îşi reia bucuros munca.
Domnul B este doar cu trei ani mai în vârstă decât mine. nu poartă veşminte, îi cade în inele negre, lungi pe spate. Îşi petrece timpul în întuneric şi, prin tot felul de incantaţii şi dansuri invocă ploaia. Când plouă stă afară şi urlă de fericire.
Domnului C nimeni nu i-a văzut faţa.
- Nici un muritor nu trebuie să-mi vadă chipul! Ar muri.
Singura plăcere a Domnului X este să-şi mănânce trupul. A rămas fără mâna stângă şi fără degetele de la mâna dreaptă. Nebunii îl ţin legat dar el refuză orice hrană.
Domnul Y e gras şi chel. Iubeşte soarele. Mereu îl caută pe Domnul B şi c-o plăcere animalică îl bate până la sânge. Dacă n-ar fi nebunii să-i despartă l-ar omorî.
- De ce nu e şi el ca mine?
Domnul Z se plimbă toată ziua prin grădină, sărută fiecare copac, fiecare floare, iar noaptea face declaraţii de dragoste stelelor. Nebunii râd de el.
Dar eu azi scap. Mă îndrept spre poarta spitalului şi nu înţeleg cuvintele prietenilor:
- A murit atât de tânăr!
- La şaptesprezece ani.
- Am să-l îngrop în picioare, cu capul afară!


comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...