Viitorul tău nu e nici al tău.
Nu mai e.
Îngerii tăi ţi-au pierdut viitorul la zaruri. Ai spus tu.
Ei mi-au spus altceva. Mi-au zis-o direct şi dur.
Încă nu m-am oprit din plâns.
Viitorul tău nu mai e al tău. Ţi l-ai vândut.
De fiecare dată când te vinzi, o zână moare.
A fost odată un cimitir de zâne. Alături, un traficant de vise cumpăra de la oamenii disperaţi bucăţi din ei.
Te-ai vândut pe o nimic toată. Te-ai vândut ca să nu mai fi al tău.
Mai demult te-ai vândut ca să poţi să cumperi sufletul meu. Da, ştiu…
Şi eu m-am vândut. Dar asta a fost cândva…în alte vremuri, îţi mai aduci aminte?
Eram tineri, eram inconştienţi, mergeam la extreme.
Ceea ce făceam atunci nu era demitizare. Se numea altcumva, dar nu-mi aduc aminte cum. Cred că ai demitizat cuvântul.

Am renăscut. Din cenuşa ta, cea mai impură ţărână, a renăscut cel mai pur sucub.
Eu sunt sucubul tău personal. Coşmarul tău preferat.
Noapte de noapte renunţ la visele mele pentru a le bântui pe ale tale, renunţ la aerul meu pentru a-l respira pe al tău.
Respir aerul tău.
Atât de tare ne apasă pe piept toate dorinţele inserate de societate în inimi. Ne sacrificăm viaţa pentru satisfacerea unor stări de necesitate, nu de strictă necesitate. Inutilităţi. Nulităţi.
Tot ce fac, nu fac pentru mine.
Prezentul meu nu e al meu.
Nu mai e.
Noapte de noapte mă chemi în visele tale. Sunt singurul mit pe care nici un om nu l-ar demitiza.
Nu mai eşti om. Nu mai suntem copii.
Încă nu mai suntem. Vom mai fi, stai fără grijă.
Acum, îngerii tăi şi-au învăţat lecţia. Oricând cineva îi întreabă despre viitorul tău răspund umili că l-au pierdut la zaruri şi că nu au reuşit să îl recâştige. Oricât de trist ar suna, tu eşti un om fără viitor şi îngerii tăi sunt nişte îngeri fără conştiinţă.
La un colţ de stradă, un incub vindea păcate.
De fiecare dată când îţi vinzi păcatele, o zână se naşte.
Ştiu…
Tuturor le e atât de greu să renunţe la păcatele lor. Ce pot să zic, nu multă lume e pregătită să renunţe la păcatele sale. Şi nimeni nu le-ar da de pomană. Nouă ne plac păcatele. Şi vouă, ştiu…
Cele mai de preţ lucruri al unui om sunt păcatele sale. Asta este, trăim într-o societate cu valori răsturnate, şchioape şi vulgare.
Trăim înafara societăţii.
Societatea trăieşte înafara noastră.
Suntem prea plini de noi ca să mai intre şi altcineva.
Zi de zi renaşti. Din propria ta cenuşă te formezi şi deformezi. Devii un om mai bun, mai rece, mai neom. Devii un mit.
Demitizează-te acum.
Leapădă-te de tot ce nu e uman. De tot ce nu material şi nu e păcat.
Aruncă tot ce e spirit şi vise.
Tu nu eşti un vis.
Nu încă.
Erai totuşi visul meu. Incubul meu personal.
Ne atingeam decât în vise. Eu pe tine şi tu pe mine, obosiţi de amfetaminele realităţilor noastre, ne retrăgeam în vise fără substanţe halucinante.
Ne purificam prin păcate. Iar.
Viitorii noştri incubi şi sucubi ne promit să fie ultimi. Toţi ne promit că vor fi ultimi. Când de fapt sunt mereu primii. Sunt mereu aceeaşi.
Foştii mei incubi îmi promit că se vor întoarce după ce tu îmi vei părăsi corpul.
Vorbeau toţi despre momentul în care tu mă vei fi deja demitizat şi eu te voi urî.
Te voi urî.
Mi s-a mai prezis asta.
Foştii tăi sucubi îţi promit că se vor întoarce după ce tu mă vei ierta.
După ce te vei demitiza.
Te vei demitiza.
Ştiu…
Ne pierdem vieţile transpunându-ne realitatea în metafore.
Deja ne-am pierdut vieţile, ştiu…
Suntem morţi şi trişti, plângem în coşciugele noastre până ruginim.
Sufletele noastre ruginesc constant. Doar degetele noastre sunt neatinse de rugină.
Pe lespezile de pe mormintele noastre se rescriu des regretele noastre. Altele, şi altele, mereu altele şi întotdeauna aceleaşi.
Încă regreţi?
Regretam decât în vise. Eu pe tine şi tu pe mine, obosiţi de amfetaminele realităţilor noastre, ne retrăgeam în vise fără substanţe halucinante.
Sau măcar fără supradoze…
Dependenţii ca noi au nevoie de droguri şi în vise.
Mai ales.
Ne purificam prin păcate. Iar.
Venele tale obosiseră să transporte atâtea păcate. Toată mizeria din viaţa ta apasă constant pe pereţii lor şi ţipă şi loveşte în ei cu putere şi ură şi strigă că nimeni nu o domină.
Şi eu obosisem să transport atâtea păcate.
Şi tu apăsai constant pe pielea mea şi ţipai şi loveai în ea cu putere şi strigai că nimeni nu te domină.
Scrijeleai pe pielea mea incantaţii satanice. Sorbeai sângele ce ieşea revoltat din mine şi mă dezmierdai, îmi plângeai în păr şi mângâiai demonii din mine. Le tăiai aripile îngerilor mei şi le furai ţigările. Îngerilor mei nu le convine lipsa de nicotină, sufletului meu nu îi convine lipsa ta.
Discursul meu nu a devenit prea siropos.
Nu încă.
Pe când povesteam visul de aseară, ai apărut. Ai început să râzi.
Pe când vorbeam despre tine, ai dispărut. Ai început să plângi. Erai ultimul meu mit.
Te-ai demitizat.
Ştiu…
Mi s-a mai prezis.
Plângeai în palmele mele şi ţipai. Luase-i foc. Ardeai.
Doamne, ce arzi!
…Doamne, ce ardem!
Ai început să sorbi calm din palmele mele lacrimi. Ai început să îţi sorbi păcatele. Să îţi răscumperi viitorul.
Viitorul tău nu e al meu, ţi-am zis.
Nu încă.