Strangea catelul la piept, ghem de blana speriat de inchisoarea bratelor. Se lipise de el si inimile bateau la fel. Blanita ii era uda de lacrimi tremurate, care taiau in ea carari, carari.
Alerga pe strazi de teama sa o vor prinde gandurile si o vor trage in lumea lor. Atat mai avea pe lume. Catelul. Il purta ca pe un trofeu de iubire, prelungire de suflet.
Pasul i s-a linistit, puiul a adormit. Misca o ureche deranjata de o lacrima rebela.
Nu a exista vreodata un dar mai frumos si mai iubit decat acel catel…Venit sa lumineze negrul existentei. Darul care i-a adus intelegerea ca pe el nu-l va putea avea niciodata. Ceruse suflet, primise dar insufletit.. Inca o inlantuire in amintiri….
A cascat, i-a prins mana si roade tacticos deget cu deget…ridica ochii negri apoi si o priveste umed…..un zambet ii raspunde….