-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Charles şi Camilla


de ionut60 la: 06/02/2006 13:10:00
modificat la: 12/02/2006 12:22:04
taguri: Eseuri 
voteaza:
De când se dezbătea aprins nunta lor (cu atât mai mult după ce am urmărit-o — cum îmi doream mult), simţeam impulsul de a scrie despre acest subiect, având o viziune diferită de a majorităţii. Nu glăsuia în primul rând tendinţa-mi constantă de a avea opinii originale (deci o implicită reticenţă faţă de spiritul de turmă) sau cea de a judeca toate faţetele unui eveniment sau ale unei acţiuni încercând să mă pun în pielea participanţilor. Cel mai important mobil a fost că am mai mult decât înţelegere pentru povestea de dragoste (de ce să nu-i spun pe nume?) dintre cei doi.
Din păcate pentru acurateţea expunerii, apuc să tratez la începutul anului următor nunta care a ţinut o vreme capul de afiş al ştirilor mondene (şi nu numai; canalul "Discovery" a transmis în repetate rânduri un documentar mai vechi despre Charles şi Camilla). Motivul este că mi-am ierarhizat priorităţile. Între timp am scris despre o perioadă mult mai strâns legată de simţirile şi traiul nostru: cele şase luni dintre 16 decembrie 1989 şi 15 iunie 1990. Întocmai ca în cazul acela, decalajul temporal faţă de evenimente are — zic eu (şi nu ca să-mi caut refugii) — o parte bună pentru expunerea ce o intenţionez: permite decantarea aspectelor cu adevărat semnificative, respectiv cele devenite amintiri de neşters. Le consider cu atât mai valoroase cu cât observ şi pe piele proprie ce se întâmplă cu memoria o dată cu înaintarea în vârstă.
Cu toate că vreau să fiu strict la subiect, trebuie să mă refer pe scurt la prima căsnicie a prinţului de Wales. Nu este chiar o divagaţie, din moment ce eşecul ei a stat la baza reînnodării legăturii mai mult decât prieteneşti dintre el şi Camilla Parker-Bowles. Cei pentru care eticheta şi un comportament adecvat poziţiei şi rangului au mare importanţă — cum suntem mai mulţi din generaţia noastră, adică la 40-50 de ani — au văzut-o pe prinţesa Diana principala vinovată pentru desfacerea legăturii conjugale, din cauza incapacităţii ei de a se conforma cerinţelor vieţii de la curtea regală britanică; însuşi divorţul este o dovadă — chiar cea mai clară — în acest sens. (Mariaje regale nereuşite au fost destule, dar nu s-au destrămat. În plus, altele fiind vremurile — inclusiv mijloacele de comunicare în masă — răsunetul public era mult mai redus.) Mi se pare curios că, deşi avea ascendenţă autohtonă mai veche decât membrii familiei domnitoare, s-a adaptat cu eforturi şi în mică măsură la convenienţele impuse de poziţia de prinţesă de Wales. Evident că i-ar fi fost şi mai greu ca regină, apoi — eventual — ca regină-mamă, dar e fără sens să speculez. Mai degrabă mă simt dator să fac precizări referitoare la ascendenţa pe care o reliefam, cu credinţa că există destui care nu ştiu sau au uitat aceste elemente. Tatăl ei era conte Spencer — al 32-lea, dacă bine îmi amintesc; primul — sper iarăşi că am reţinut corect — fusese în cruciadă cu Richard Inimă-de-Leu. Spre comparaţie, fondatorul dinastiei actuale a venit în Anglia ca rege la începutul secolului XVIII; când a fost desemnat era elector de Hanovra, deci german get-beget. Probabil, însă, că Diana nu dădea importanţă istoriei. Aşa am fost îndemnat să cred văzând că îşi botează fiii cu numele adversarilor din bătălia de la Hastings — a cărei însemnătate şi faimă între englezi nu mai trebuie accentuată.
E o regulă, însă, că nu poate fi învinuit doar dintre parteneri dacă e nefericită căsătoria. De aceea se cuvine să adaug idei ce mi s-au cristalizat pe măsură ce dobândeam informaţii. Recunosc că, atunci când a avut loc nunta lui Charles cu Diana, nu am avut amănunte, şi din motive obiective; ştim cum au fost în România anii '80. Mai prindeam câte-o revistă (adusă din străinătate, bineînţeles), dar rubricile mondene nu m-au interesat niciodată. Aşa se face că de-abia recent am luat cunoştinţă de diferenţa de vârstă dintre ei. Cred, însă, că a fost de mică pondere (care s-ar fi redus şi mai mult, pe măsură ce anii treceau) în ce s-a întâmplat ulterior, faţă de deosebirea netă de temperament şi preocupări. (Aplecarea lui spre istorie l-a adus aproape de ţara şi poporul nostru; nu mă pot abţine să consemnez asta, cu toate că — desigur — nu are legătură cu expunerea.)
Revenind în miezul subiectului, mi se pare esenţial că, pe tot parcursul acelei căsnicii, iubirea din tinereţe a lui Charles a fost extrem de corectă în relaţiile cu el, inclusiv prin încercările de a-l convinge să păstreze cadrul conjugal. Aşadar, ar fi profund greşit să spunem că „i-a stricat casa“ — ca să folosesc o expresie neaoş românească, dar denotând un clişeu de gândire universal. Să fiu sincer, aşa gândeam şi eu iniţial, însă mi-am schimbat radical concepţiile pe măsură ce aflam tot mai multe, printre care e de luat în considerare că adulterele din familia Parker-Bowles i-au aparţinut soţului. Bănuiesc că şi Charles a fost corect multă vreme, chiar dacă simţea nevoia să fie în compania unei femei care îl înţelegea şi îi oferea tihnă. (Această speculaţie — ca şi cele care vor urma — se bazează pe convingerea că intuiesc modul lui de a vedea viaţa, pornind de la imaginea ce mi-a oferit-o: de om interiorizat şi predispus spre meditaţie, un indiciu fiind pasiunea pentru istorie. Aş îndrăzni să spun că avem multe în comun — ceea ce sper că va reieşi în continuare.) De subliniat este că el a fost cel care a reluat legătura. După ştiinţa mea, a menţinut-o în limitele decenţei până când nu a mai contat.
Partea cu adevărat frumoasă a acestei poveşti (cum se vede că îmi place să îi spun) este afirmarea unor sentimente şi valori general umane, care par a fi neglijate de cinica lume contemporană. Nimic şi nimeni (ea, în primul rând) nu îl obliga pe Charles să o ia pe Camilla de soţie, însă — întocmai ca în timpul nereuşitei căsătorii — el a avut iniţiativa aprofundării relaţiei. Am înţeles şi am apreciat mult ce l-a făcut să insiste: pentru cei care ţin la principii, o legătură serioasă cu o persoană de celălalt sex se cuvine să aibă oblăduirea lui Dumnezeu, dobândind astfel un alt statut în faţa oamenilor. (În cadrul cinismului societăţii includ şi predilecţia pentru aparenţa de onorabilitate: o căsătorie, chiar dacă e doar formală, e altfel privită — trebuie s-o recunoaştem — decât un concubinaj.) Cred că a avut intenţia, de îndată ce a devenit posibil, să o protejeze — măcar de-atunci încolo — pe femeia la care a ţinut o viaţă întreagă de comentariile celor din jur (mai cu seamă, poate, ale presei de toate genurile). A ales o cale cu atât mai lăudabilă cu cât aproape că echivalează cu renunţarea la tron — fapt de care îşi dă seama mai bine decât noi, desigur. Aş zice că a fost un gest de adevărat cavaler, demn de rangul său nobiliar.
Dacă abandonarea ideii de a deveni rege este doar o probabilitate (în favoarea căreia pledează schimbarea planurilor reginei Elisabeta în legătură cu abdicarea după 50 de ani de domnie), alte îngrădiri — date tot de protocol, care i-a afectat şi prima căsătorie — erau certe. Pe primul plan aş pune caracterul privat impus acestei cununii. (De fapt, a fost semi-oficială — mai cu seamă cea religioasă, după cum s-a văzut. Sunt convins, însă, că la fel de mult ar fi agreat o ceremonie într-adevăr privată; ar fi fost în ton cu natura imboldului pentru acest act.) Dincolo de ce a fost uşor de remarcat, aş vrea să subliniez un alt aspect de suflet: mama rămâne mamă. Cred că nu mai e necesar să detaliez, având în vedere şi că tocmai am vorbit despre protocol. Ca să nu fie totul roz, mi s-a părut nepotrivită prezenţa în biserică a copiilor celor doi, dar e o opinie strict personală.
Am avut satisfacţia să mi se confirme imediat că a fost încununată de succes iniţiativa prinţului de a determina o altă perspectivă asupra celei ce atâta vreme a avut locul principal în sufletul lui: imediat ce preotul i-a declarat căsătoriţi, la televiziune (CNN, în speţă) s-a terminat cu „Camilla“ (cel mai adesea fără fostul nume de familie). De atunci încolo, era — pentru toată lumea, aş zice — ducesa de Cornwall.
Ulterior, aşa cum bănuiam, nu am mai auzit nimic de ei. Din câte ştiu, îşi văd de propria viaţă, departe de ochi indiscreţi. Sunt încredinţat că, în sfârşit, Charles (se înţelege de ce îi zic aşa) are parte de o existenţă cum şi-a dorit întotdeauna. Cât despre ea, am toate motivele să cred la fel.
Păcat că această perioadă vine târziu în viaţa amândurora, dar apartenenţa la o familie regală nu presupune numai privilegii; fiecare persoană trebuie să se conformeze unor cerinţe. De aici pot apărea consecinţe dramatice, cum au suportat cei doi. Mai presus de ele însă, ca şi de prozaismul vieţii, stă — nu doar pentru mine, judecând după comentariile din timpul ceremoniei nupţiale — trăinicia unei iubiri adevărate, ajunsă la împlinire. Chiar dacă aceasta nu a venit la timp, e bine să ne gândim că destui nu o ating niciodată. Putem vedea o parte bună şi în circumstanţele nefericite care au întârziat mult definitivarea relaţiei între Charles şi Camilla: au oferit certitudinea solidităţii şi trăiniciei sentimentelor reciproce.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...