-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Marea Neagră, piscina din curtea lui Băsescu


de Ahriman la: 16/02/2006 07:48:00
modificat la: 19/02/2006 18:25:16
voteaza:
Din mitologia politicii externe.
Episodul “Marea Neagră, piscina din curtea lui Băsescu”

Ionuţ Apahideanu
punct de vedere personal

Acum câţiva ani, cam tot ce însemna relaţii internaţionale ca discurs politic şi ca disciplină de studiu prin universităţile din România se rezuma la integrarea europeană. Subiectul inundase spaţiul media şi formase experţi în integrare europeană pe bandă rulantă. Apoi, consecutiv unor metamorfoze cromatice (albastru in portocaliu) şi zoologice (urs in iepuras, cu tot cu blana lupului), o noua temă împrăştiată pe toate gardurile creşte serios vânzările de Emetiral. Ca şi cum hărţile ar fi apărut ex nihilo în România lui decembrie 2004, un gânditor format la celebra şcoală de geostrategie de la Hamangia ne-a luminat: “Annuntio vobis gaudium magnum: habemus Pontus Euxinus!” Aşa a început balada Mării Negre. Care mare, culmea, nici măcar nu e neagră, ci albastră, însă asta s-ar putea explica alternativ: lungimea axei Washington – Bucureşti face ca lumina licuriciului ajunsă asupra Mării Negre să fie cam obscură.
Cât priveşte balada, nu transmiterea capodoperei pe cale orală a transformat-o progresiv într-o doină de jale, ci conţinutul însuşi. A se citi lipsa unui conţinut al aşa-zisei “strategii” a României la Marea Neagră. Şi, contrastant cu declaraţiile fornăitoare şi conceptele bombastice pigmentate cu specificul englezit al vremilor globalizării, eticheta care surprinde cel mai adecvat starea de fapt dinaintea Forumului Mării Negre din primăvara acestui an e una neaoşă: “Of, of, măi, măi!”. Concret, între realizări şi aşteptări pot fi formulate trei observaţii critice.
Prima circumscrie o mai veche meteahnă a unei clase politice campionă mondială multiplă la aruncarea cu declaraţia – politica noastră la Marea Neagră e una eminamente retorică, “de campanie”, fără dram de “falău ap” s-ar putea adăuga, ca să respectăm vocabularul la modă. Mă îndoiesc că există vreun obiectiv pe care să nu ni-l fi propus noua preşedinţie: de la formarea unei task force a Mării Negre la un summit regional periodic sau un for de dialog şi cooperare cu caracter permanent, sau de la regândirea într-un tipar mai eficient a activităţii SECI la constituirea unei Academii a Mării Negre cu secţiuni în fiecare ţară riverană, sau de la constituirea unui fond mutual al regiunii la includerea - evident - „necesară” a României şi a SUA şi UE în formatul de negocieri asupra Transnistriei. Ce am realizat? În afară de punerea exemplară la respect a unui ziarist din Rusia, fireşte. Mai nimic, exceptând câteva împliniri “la soroc”, rezultate ale unor eforturi politice anterioare, gen admiterea Moldovei ca membru observator SEECP, în mai 2005, dar decisă cu mult înainte, la fel ca semnarea tratatului de aderare a României la UE. Nici nu e de mirare. În condiţiile în care celelalte instituţii ale statului cu atribuţii de politică externă fie sunt decorative, fie fac figuraţie în stil marionetă teleghidată de la Cotroceni, iar angajaţii lor sunt “negri” puşi să redacteze în formulări credibile idei generate de eclampsiile palatului prezidenţial, politica noastră externă se exprimă “după chipul şi asemănarea” preşedintelui. Şi poate cineva va îndrăzni să-l anunţe şi pe domnul Băsescu că s-a încheiat campania electorală. De ceva vreme chiar.
În al doilea rând, efect colateral al aceluiaşi “one man show”, asistăm la o politică de formulă “3X1”: unilaterală, unidirecţională şi unidimensională. Să le luăm pe rând. Unilateralismul: câtă vreme la începutul cincinal prezidenţial ni se trâmbiţa programatic “repoziţionarea României pe harta strategică a bazinului pontic folosind noi punţi de cooperare pe nişele politice, economice şi de securitate”, acţiunile concrete la Marea Neagră au fost mai degrabă unilaterale, fără cointeresarea statelor vecine. De aici, două consecinţe. Primo: suspiciuni asupra naturii reale a obiectivelor noastre, cu potenţialul deja concretizat pe alocuri al deteriorării relaţiilor cu statele vecine care îşi afirmă şi ele interesele în regiune – vezi din start pierduta competiţie cu Ucraina pentru impunerea planului de soluţionare a problemei transnistrene. Secundo: în pas cu demonstrarea absenţei oricăror capabilităţi reale care să susţină lungimea şi lăţimea declaraţiilor noastre (de profunzime oricum nu s-a pus vreodată problema), decredibilizarea noastră – de la decretarea “necesităţii” includerii României în formatul de negocieri, după duşul rece oferit de Jacobovits de Szeged, reprezentantul special UE pentru Transnistria, s-a ajuns la penibilul înmuierii tonului şi exprimări sfios-feciorelnice, diplomaţia română declarând prin vocea “lupului său tânăr” că “sperăm că autorităţile de la Kiev să fie interesate în implicarea organismelor internaţionale”. Persoana asumându-şi misiunea sus-trasată de sesizare a domnului preşedinte e rugată călduros să-i transmită cu acelaşi prilej faptul că România nu are capabilităţile, nici legitimitatea necesară, şi nici nu îşi permite strategic să se joace de-a “liderul regional” (precum în 1997-2000) sau de-a depozitarul exclusiv şi infailibil al cunoaşterii şi soluţiilor problemelor regiunii (precum în prezent).
Apoi, unidirecţionalitatea: orientarea exclusivă asupra zonei Mării Negre, neglijându-se până la omitere Balcanii de Vest, Europa Centrală şi UE în ansamblu. Cu riscul supraîncărcării sale, ipoteticul vizitator la Cotroceni e rugat să-i mai amintească locatarului, cu o hartă în faţă, şi faptul că extinderea UE se face secvenţial şi contiguu. Mai pe înţelesul receptorului, “pas cu pas” în timp şi în spaţiu, ceea ce înseamnă că ordinea integrării în UE, prezumând că vor mai avea loc extinderi, va fi: 1. Balcanii de Vest; 2. bazinul pontic (recte abia apoi Moldova).
Iar unidimensionalitatea: politica României la Marea Neagră e focalizată aproape exclusiv pe aspectele hard de securitate, cele de conţinut politico-militar. Facilităţile militare americane prevăzute de Acordul de Acces constituie, da, o realizare, insuficientă însă. Pentru a nu-l exploata de-a dreptul pe de acum familiarul vizitator la Cotroceni, invităm alternativ pe oricare din studenţii la ştiinţe politice care-şi mai fac practica de vară la Preşedinţie să dea acolo de ştire că în realitatea internaţională actuală, “securitate” nu se mai rezumă nonconflictualitate durabilă şi predictibilitate militară, ci include dezvoltare economică statală şi bunăstare individuală, consolidare democratică şi stabilitate organizaţională, capacitatea menţinerii identităţii lingvistice, culturale, chiar religioase, etc. Iar dacă termenii îl vor fi bulversat pe domnul preşedinte, atunci să i se explice mai simplu că politica de securitate a unei ţări este rezultanta politicilor externă şi militară, ultima inextricabil condiţionată de politica economică (asigurarea resurselor necesare), de cea socială (distribuirea lor) ş.a.m.d. Iar în formularea strategiei de securitate naţională, care încă se lasă aşteptată, poate că între vulnerabilităţile menţionate se vor regăsi şi: sistemul economic precar; sistemul sanitar antedeluvian; o justiţie a cărei realitate depăşeşte bancurile cu avocaţi; insuficienta sofisticare a instrumentelor politico-diplomatice (alambicatul desen psiho-lingvistic cu accent British de pe Aleea Alexandru nu e un contraargument, dimpotrivă, aduce a spoială preţioasă dusă la prima ploaie mai serioasă); o fragilitate a culturii democratice agravate de tendinţa cotrocenoidă de despotism pseudo-luminat.
În aceaşi ordine de idei, dar într-un plan mai larg, se conturează o a treia deficienţă, a se citi risc major: în doar 14 luni de mandat prezidenţial, am reuşit să ne îndepărtăm progresiv de Europa. Faptul că pe preşedintele României personal integrarea europeană a României îl preocupă mai puţin (deloc?!), a mai fost discutat tangenţial. Evident că fără efect, câtă vreme pentru avangardismul omniscient al Cotrocenilor însăşi ideea de consilieri e una anacronică. Ce are de-a face integrarea europeană cu României la Marea Neagră? Are că numai UE dă credibilitate, substanţă şi sustenabilitate iniţiativelor noastre în regiune, iar în lipsa Uniunii, declaraţiile noastre politice sforăitoare riscă să treacă drept un „radicalism al impotenţei”. Aviz celor responsabili: avem nevoie nu doar de “umbrela” NATO de securitate şi de facilităţile americane de la Babadag, Kogălniceanu şi alte Ciorogârle, ci şi - sau poate că la momentul de faţă mai ales - de UE, întrucât dimensiunile hard şi soft de securitate sunt complementare, nu substituibile.
Cât despre recomandări şi posibile soluţii. Ele există, fireşte. Şi probabil că atunci când va dori realmente să le vadă/audă, domnul preşedinte va descoperi că erau chiar lângă el. Până atunci însă, va continua. Cum ce? Circul, evident.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...