Leganatul metroului o adormea. Fusese o noapte grea la serviciu si sclipirea ochilor ei era estompata de aripa usoara a oboselii. Ceva o retinea insa, o aducea in dimensiunea prezenta. Simtea o usoara neliniste si nu putea localiza cauza.

Plimbandu-si privirea pe chipurile oameniilor din jurul ei incerca sa identifice povestea fiecaruia. O privire blanda ii urmarea conturul fetei, buclele dezordonate ce parca aveau vointa proprie. Statea pe diagonala de ea, parul ii era ciufulit si fularul colorat infasurat neglijent in jurul gatului.

Continua sa ii priveasca pe cei din jurul ei insa cumva privirea ii era mereu atrasa spre el. Era un strain si totusi… Oare poate sa-ti fie straina o persoana pe care o vezi de cateva luni cu ochii mintii, pe care o simti langa tine dimineata intinzandu-se, in bratele caruia te cuibaresti in fiecare seara, alaturi de care simti ca ai trai?


“Urmeaza statia Timpuri Noi” .. cand vor veni oare si pentru ea timpurile noi, timpul vietii. Impinge la loc gandul acesta razlet in strafundurile de unde a venit. Nu se poate gandi acum la asta pentru ca aici ea trebuie sa coboare.

Il simte miscandu-se la doi metri de ea, nu se uita inapoi pentru ca stie ca el este acolo. S-a oprit sa cumpere ziarele de dimineata cum face in fiecare zi.

Un aer rece simte atingandu-i pielea. El nu mai este acolo. Cand oare a disparut, ar fi vrut sa se mai oglindeasca o data in cerul albastru din ochii lui.

Cu umerii cazuti, cu privirea stinsa si obosita urca incet scarile. Lumea trece pe langa ea, ca si cum toti se grabesc sa nu piarda ceva, sa acumuleze cat mai mult, sa ii intreaca pe cei de langa ei, sa fie primii pe scarile rulante.

Pe masura ce urca, lumina si aerul de primavara o invaluie. Ii place aceasta perioada a anului, pomii infloriti, speranta vietii ce renaste cu perseverenta si forta.

Pe ultima treapta rezemat de parpet, cu parul ciufulit si un fular colorat infasurat neglijent in jurul gatului, o privire albastra in care se regaseste acasa, el.

“Buna”