Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Barbatii mei - capitolul 4


de ima la: 06/03/2006 18:05:00
modificat la: 08/03/2006 23:14:48
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
06.12.2005
Dragul meu,

Sunt la birou, lovita de o sila existentiala care ma impiedica sa fac orice altceva in afara de scris si fumat. Azi dimineata, in timp ce ma machiam in oglinda, m-am gandit ca am luat-o mult mai rau razna in ultimii ani decat ma asteptam. De cand ma stiu am avut obsesia nebuniei. Copil fiind, eram convinsa ca la un moment dat voi innebuni. Nu stiu de unde am avut ideea asta. Dar e atat de veche incat am senzatia ca m-am nascut cu ea. Ma insoteste pretutindeni si in fiecare secunda de viata. Nu mi-e frica. Nu mi-a fost niciodata frica de un astfel de deznodamant. Din contra, uneori cred ca ar fi o alinare. Singurul mod in care as putea deveni independenta fata de realitate. Ar fi o renuntare? Poate. Dar ce conteaza? Pentru ce sa fiu puternica, pentru ce sa lupt daca mie nu mi-e bine ducand razboaie fara de sfarsit? Ce as avea de pierdut daca nu le-as mai duce? Moartea sau nebunia sunt singurele scapari. Sunt convinsa ca nu sunt eu cea care le-a desocperit prima. Atatia altii le-au preferat inaintea mea.
Uneori ma gandesc daca nu cumva si boala asta nenorocita pe care o am nu a aparut cumva la dorinta mea. Pentru ca vreau sa fiu speciala, pentru ca imi place sa sufar, pentru ca trebuie sa am o viata care sa nu se inscrie in sabloane. Mai mult decat atat, boala si problemele derivate din ea mi-au dat intotdeauna motive sa te tin aproape de mine. Mai bine spus, sa ma tii aproape de tine. Aveam o scuza plauzibila intotdeauna ca sa te caut: sunt bolnava, am nevoie de ajutor, am nevoie de tine. Ai sa te intrebi, poate, (eu ma intreb sigur) de ce aveam nevoie de scuze ca sa te caut. Nu stiu. Poate ca sa-mi adorm orgoliul care nu suferea sa se stie inselat de sentimente. Sau poate ca sentimentul de vinovatie pe care il aveam vizavi de faptul ca te rapesc sotiei tale se cerea sedat de niste motivatii. Sau poate cate putin din amandoua.
M-am gandit foarte mult la viata mea in ultimele zile. Si pot spune chiar ca am avut niste revelatii. Am inteles dintr-o data o gramada de lucruri, parca totul e putin mai clar. Pornesc toate de foarte departe in timp, de cand eram copil. Mi-am explicat mie insami niste comportamente si atitudini pe care le-am avut de-a lungul timpului. Si, mai ales, mi-am explicat predilectia pentru relatii imposibile. Am sentimentul ca ceea ce am inteles acum e atat de real si adevarat incat nu stiu cum de nu mi-am dat seama mai demult. Sunt lucruri peste care am crezut ca am trecut, dar eram foarte departe de asta de fapt. Ceea ce facusem eu era doar sa le ingrop undeva, sub o mana de nisip, astfel incat sa nu mai fie la vedere. A nu le mai vedea sub ochii mei a echivalat cu a nu mai exista. Numai ca, de acolo de sub mantaua constiintei mele, ele continuau sa erodeze. Si la orice pala mai puternica de vant nisipul se dadea usor la o parte, dezvaluind franturi de forme care-mi tulburau imaginea de ansamblu. Nu vreau sa merg atat de departe incat sa spun ca m-am psihanalizat definitiv, dar imi este foarte clar ca am reusit ceva important: sa ma cunosc si sa ma inteleg mai bine. Si, odata cu realizarea asta, a venit si o oarecare liniste care sper sa nu fie doar pasagera. Intr-un fel totusi mi-e teama ca lucrurile nu vor mai fi la fel de interesante ca pana acum, din moment ce le voi privi intelegandu-le altfel. Sau poate ca am sa descopar alte aspecte atragatoare care-mi erau necunoscute pana acum.
Stau sa ma intreb ce anume a declansat “revolutia” asta in gandirea mea. De ce s-a produs tocmai acum si nu altadata. Imi era evident de ceva vreme ca o sa se produca niste schimbari in mine, dar ma gandeam la modificari de alta natura.
Cred ca declansatorul reactiilor a fost relatia mea cu barbatul despre care ti-am mai povestit. Relatie care, suficient de complexa si solicitanta, m-a obligat sa ma gandesc la niste amanunte. Mai bine zis cred ca m-a pus in fata unor aspecte atat de evidente, incat nu am avut alta solutie decat sa le “atac”. Si de aici pana la a merge pana la capatul firului nu a mai fost atat de greu. Zilele astea m-am simtit oarecum straina de mine, parca as fi trait sau analizat viata altcuiva. Si cred ca mai sunt pe cale sa realizez un lucru important: acela de a nu mai simti atat de multe remuscari vizavi de ceea ce am facut. In fapt, nu remuscari ci mai degraba un sentiment de vinovatie autoimpus. Am facut multe prostii in ultimii ani. Mi-am incalcat principiile personale, despre cele general valabile nici nu mai vorbesc… Am fost ca intr-o betie, am facut numai lucruri interzise si apoi, minunandu-ma de usurinta cu care le faceam, imi impuneam ca macar sa ma simt vinovata, daca tot nu aveam de gand sa ma opresc in a le mai face. Numai ca, vinovatia asta nu a facut decat sa ma frustreze. Nu am realizat nimic. Prostii am facut in continuare si cu siguranta voi mai face, iar culpabilizarea fortata tot nu a reusit sa ma integreze in “normal”. Stau sa ma intreb, spre exemplu, daca acceptand ca sunt egoista, nu as deveni de fapt mai putin egoista.
Si, in acelasi timp, ma gandesc ce inseamna de fapt “lucruri interzise”. Interzise de catre cine? Interzise pentru ce? Cine poate hotari pentru mine ce consider eu ca ar fi interzis? Cred ca am dreptul, mi l-am castigat, de a alege ce consider ca se face si ce nu. De unde atatea oprelisti daca eu simt ca nu le am, ca nu-mi sunt caracteristice? De ce le-as respecta? De ce sa nu fac ceea ce vreau atata vreme cat stiu ca sunt propriul meu stapan? De ce am vrut eu neaparat sa ma simt vinovata fata de sotia ta cand in sufletul meu nu era nimic asemanator cu sentimentul asta? Da, dar asa era “normal”, asa era “omeneste” sa ma simt. Cacat! Ma doare-n cur de ceea ce e considerat “normal”. N-am fost niciodata normala asa ca as face bine sa nici nu mai incerc sa fiu. Ar fi fost mai cinstit fata de toata lumea daca nu m-as fi straduit atata sa ma poleiez cu o aura de umanitate. Numai ca n-am vazut mai departe de propriile probleme. N-am vazut, n-am inteles atitudinile tale, poate ca nici acum nu le inteleg. Stiu doar ca m-ai respins daruindu-mi atat de multe totusi. Si asta imi este foarte cunoscut. E o senzatie care face atat de mult parte din viata mea incat am impresia de fatalitate. Si, gandindu-ma de ce mi-e atat de cunoscuta aceasta traire, mi-am adus aminte de copilarie si de tata. Tata, care ba ma respingea, ba ma iubea. Am retrait anumite momente din copilaria mea si le-am reanalizat cu mintea de acum. Si am descoperit cu oarecare uimire ca adevarul este ca eu m-am simtit respinsa toata viata mea. Respinsa de familie, exilata cumva. Exclusa. Nimic din ceea ce am facut vreodata nu a parut sa schimbe situatia. Si am incercat foarte multe. Cel putin tata nu mi-a parut vreodata impresionat (cu exceptia, poate, a ultimilor ani din viata lui) de persoana mea. Si nici macar nu mi-a parut vreodata prea interesat de mine sau de ceea ce faceam. Diferentele de comportament pe care le-a aratat vizavi de mine, in comparatie cu surorile mele mai mari, mi-au marcat profund copilaria. Cu mine nu vorbea niciodata sau extrem de rar. Cu sora mea cea mai mare iesea la plimbare de multe ori in oras. Tot ce facea ea era genial, absolut minunat. Ce faceam eu putea trece si trecea intotdeauna neobservat. De multe ori incercam sa initiez eu tot felul de conversatii si pentru ca nu stiam ce as putea face, il intrebam tot felul de chestii legate de lucrurile care ma interesau pe mine. Marea majoritate imi erau stiute deja, dar voiam sa vorbesc cu el, dandu-i posibilitatea sa ma uimeasca, sa ma domine, sa ma conduca, sa se simta superior. Asa intelegeam eu sa ii suscit interesul. Numai ca, de cele mai multe ori, incercarile astea se sfarseau cat se poate de prost pentru ca tata era revoltat de faptul ca este posibil ca eu sa nu stiu inca ceea ce il intrebam. Si astfel ajungeam sa ma simt ca o idioata. Nu concepeam nici sa-i marturisesc faptul ca stiam de mult ceea ce il intrebasem si chiar multe altele in plus si atunci imi inghiteam cuvintele si ramaneam impietrita locului, nemaindraznind sa misc nici un deget. Ma uitam la el pe sub gene, ii vanam reactiile si ma ingrozea raceala si proasta lui dispozitie. Daca-i smulgeam vreodata vreun zambet, ma inunda un val de caldura si imi simteam inima saltand. Eram terorizata de gandul ca nu reusesc decat sa-l dezamagesc. Il admiram cu disperare, il ascultam cu toata fiinta mea, il cercetam si il analizam in cele mai mici detalii. Numai ca, usor-usor, esec dupa esec, am inceput sa ma desprind de el si de imaginea lui de zeu atotputernic. Nu mai puteam sa mai suport lipsa lui de interes si a cazut in dizgratie. Adolescenta mi-am petrecut-o luptandu-ma sa-l ignor din ce in ce mai absolut. Sa-i minimizez farmecul, inteligenta, diplomatia, experienta impresionanta de viata si toate celelalte insusiri care ma fascinasera atatia ani si sa-i maximizez defectele. Si am reusit. Am devenit astfel chiar mai obiectiva. Am vazut lucrurile mai rece, mai pragmatic. M-am impacat cu gandul ca nu voi fi niciodata la “inaltimea” surorii mele mai mari si nici tratata la fel si am renunat sa-mi mai doresc asta. Si pentru ca am vrut totul sau nimic, am ales sa-l exclud din viata mea. Ulterior s-a exclus si el din a mea, cand a plecat de acasa in urma unei dispute ingrozitoare pe care a avut-o cu mama si in care eu am gasit de cuviinta sa intervin. Cred ca vreun an de zile n-am vorbit deloc cu el. Nici nu ma interesa ce face. Mi-era de ajuns faptul ca toata familia ma invinovatea pe mine pentru plecarea lui din domiciliul conjugal. Din anii care au urmat nu-mi amintesc prea multe despre el. Ma anesteziasem cat putusem eu de mult la “veninul” lui. Stiu foarte bine insa momentul in care am fost pe punctul sa-l lovesc foarte tare cu pumnul pentru ca ii vorbise urat mamei. In loc sa dau in el, in ultimul moment am dat in usa camerei si am scos-o din balamale. Evident ca mi-am zdrelit pumnul in ultimul hal.
Si mai stiu foarte bine un moment. Eram in spital, in vara lui 2003. A venit sa ma viziteze. Era a doua zi dupa internare, cand inca nu-mi facusem RMN-ul si nu stia nimeni ce am. Am iesit impreuna in curtea spitalului si ne-am asezat la o masa a terasei de acolo. Atunci mi-a spus plangand ca el se roaga lui Dumnezeu ca, decat sa ma ia pe mine, mai bine il ia pe el. Mai bine sa moara el decat copilul lui. Cateva luni dupa intamplarea asta a murit. A murit intr-o dimineata la ora 5, cand eu imi dormeam somnul cel mai dulce. A murit fara sa vorbeasca cu mine. Toata familia vorbise cu el cu o zi inainte sa moara, numai eu nu mai vorbisem cu el de o saptamana. Si, la spital, cand mi-a spus ce mi-a spus, eu i-am taiat-o scurt: “nu mai vorbi prostii”, i-am zis. Am avut si am senzatia unui schimb – viata lui pentru a mea. Un schimb pe care eu nu mi l-am dorit. Care nu stiu de ce s-a petrecut. Cand ma gandesc sa mor, ma bucur pentru ca n-as fi singura. As fi cu el. In viata fiind sunt mai singura. Ma gandesc la el mai mult de cand a murit. Macar acum pot sa-i spun cat de mult l-am iubit si cat de mult l-am urat. Nici nu pot sa ma duc la cimitir. Ma apuca plansul de pe drum. Au trecut doi ani. M-am obisnuit cu ideea ca a murit fizic, dar psihic n-o sa moara niciodata in mine. Din contra, e din ce in ce mai viu. Mai aproape de mine. A trebuit sa moara ca sa-l accept si sa-mi accept ambivalenta. Sa inteleg ce a insemnat el in viata mea. Uneori imi vine sa ma sfatuiesc cu el. Sa-l intreb cum sa fac in cutare situatie. Cat a fost in viata nu l-am intrebat niciodata.
Chiar si acum, dupa ce m-am gandit si am analizat atat, tot mi-e greu sa-l inteleg. Nu stiu de ce s-a purtat asa cu mine. Ce anume din mine i-a imprimat atitudinile alea? Nu cred ca nu m-a iubit, n-am crezut niciodata asta. Si atunci? De ce m-a respins? Nu a putut altfel? Asa a considerat necesar? N-a simtit niciodata ca as fi dat orice pentru un strop de afectiune, de interes din partea lui? Am fost eu atat de rece sau de stangace in exprimari?
Si uite cum se repeta in viata mea pattern-ul respingerii. Tu m-ai respins in acelasi fel cum a facut-o tata. Sau, cel putin, asa am perceput eu. Acum imi dau seama ca asa am perceput, pana zilele trecute nu am facut legatura. Dar prea se aseamana trairile. Prea v-am acuzat pe amandoi de aceleasi lucruri. Poate ca e stupid ceea ce spun, dar nu cred. De multe ori in viata am incercat sa-mi recreez situatii similare cu cele deja experimentate, chiar daca experientele erau negative. Suferinta e voluptoasa si eu m-am scaldat prea mult in ea ca sa nu-i simt lipsa atunci cand nu ma atinge cu aripa ei plina de inspiratie. Sau poate ca era necesar sa trec prin etapa asta de respingere inca o data. Altfel de ce sa ma fi lansat benevol numai in relatii imposibile? Cu barbati care nu-mi vor apartine niciodata? Ar fi trebuit ca, simtitnd pericolul, sa fug cat ma tineau picioarele. Nici tatal meu nu-mi apartinea. El era mult mai mult al surorilor mele decat al meu. Era “luat” deja. Si tu esti “luat”. Si cu toate astea eu nu am incetat nici o clipa sa sper ca vei putea fi al meu. Nici o clipa pana de Revelionul trecut. De fapt, nici macar atunci. Ci la cateva luni dupa, cand am priceput, in sfarsit, ca m-ai abandonat. N-ai vrut sa mai stii nimic de mine. Era mai simplu asa. Dar nu pot sa te acuz. Nu mai pot sa te acuz. Nici nu te inteleg, dar accept. Sau, cel putin, sper ca reusesc sa accept. Groaznic sentimentul de respingere. Din cauza lui am acceptat o gramada de lucruri. Nu, nu m-am exprimat corect. Din cauza faptului ca am fost (sau m-am simtit?) respinsa, am cautat tot felul de surogate. Si nu intotdeauna pe cele mai potrivite. Nu pot sa-ti spun despre ce este vorba. Sau nu acum.
Dragule, cum se vede viata din locul tau? Cum privesti tu toate astea? Ce crezi tu acum, la un an de la despartire? De ce m-ai parasit asa?

28.12.2005
Dragul meu,

Ai simtit vreodata Disperare? Te-a facut ea vreodata sa vrei sa-ti zdrobesti fruntea de pereti? Ai iesit vreodata din tine ca sa te privesti de departe? Ti s-a parut vreodata ca ceea ce se intampla nu ti se intampla tie de fapt? Ca nu esti decat un spectator neputincios si infricosat? Ca, de fapt, mana care iti duce tigara la buze si genele care-ti filtreaza lacrimile nu sunt ale tale? Ca tu ar trebui sa fii in alta parte sau ca n-ar trebui sa mai fii deloc? Ti-ai permis vreodata sa simti asa ceva?
Dar despre Zadarnicie ce poti sa-mi spui? Cum te impaci cu ea? Va vizitati des sau nu e niciodata decat un musafir nepoftit? Ti s-a intamplat sa te trezesti dimineata si sa o gasesti linistita, langa tine in pat? Sa se scoale odata cu tine, sa te urmeze ca o umbra? Umbra dispare cand e intuneric, dar zadarnicia niciodata. E ca un apendice crescut din mine. Tot ce fac eu, face si ea. Tot ce ating eu otraveste ea. Imi transpira din degete si-mi curge din ochi. Aerul din jurul meu miroase zadarnic. Aproape ca a devenit alter ego-ul meu, Zadarnicia asta. Sora mea geamana care imi curge in sange.
Ai simtit vreodata nevoia sa te dezbraci de tot si sa iesi in ploaie? Sa simti fiecare por al pielii spalat de picaturi reci? Sa-mi lipeasca parul de ceafa si de spate, sa-mi inece glasul si sa-mi inchida ochii. Cred ca nimic nu s-ar compara cu senzatia de libertate pe care ti-ar da-o un astfel de moment.
Sau sa te asezi gol pe pamant. Sa simti fiecare glodisor si sa te gadile firele de iarba. Sa se urce pe tine furnici si sa adormi in miros reavan. Sa privesti cerul printre ramuri de copaci, sa “auzi linistea”, asa cum mi-a spus cineva zilele trecute.
Si nimic din toate astea nu mi se vor intampla. Pentru ca? Pentru ca sunt atatea alte lucruri pe care TREBUIE sa le fac. Pentru ca nu am reusit sa plec niciodata cu tine departe de mlastina putrezita a orasului asta. Pentru ca libertatea e prea scumpa ca sa ne-o permitem. Pentru ca nu am puterea sa fac ceea ce imi doresc. Pentru ca Zadarnicia asta blestemata e regina zilelor mele.
N-am inteles niciodata cum reusesti tu sa-ti treci zilele fara crize ca ale mele. Cum poti sa te concentrezi numai la ceea ce TREBUIE. Unde e scaparea ta, dragule? In ce iti gasesti tu linistea? Calmul? Dorinta de viata? Puterea? Eu de ce nu le gasesc? Pentru mine nu exista?
Si Revelionul asta care vine! Ai sa-ti aduci aminte de cel de anul trecut? Probabil. Si Ea – sotia ta, isi va aduce aminte. Si eu ma tot gandesc la el. Degeaba. Zadarnic.
Acum doua nopti mi-a fost foarte rau. Toata noaptea. Am facut febra 38, mi-era frig de-mi clantaneau dintii-n gura si ma dureau toti muschii de parca m-ar fi batut cineva cu maiul. Si, colac peste pupaza, puseu de depresie. Stateam in pat, imbracata in cea mai groasa pajama pe care am gasit-o in sifonier, cu sosete in picioare, invelita pana peste cap si plangeam. De fapt nu plangeam. La intervale mi se punea un nod in gat si-mi curgeau lacrimi. Fara zgomote, fara convulsii. Linistit. Asa cum linistita zaceam si eu, nevrand sa ma misc, orice miscare m-ar fi facut sa-mi fie si mai frig. M-am rugat atunci sa mor. Sa fac un infarct, un accident vascular cerebral sau sa mor pur si simplu. In mintea mea totul era la fel de negru ca si intunericul care ma inconjura. Nu ma puteam gandi la nimic si totusi ma gandeam la toate. Coerenta imi lipsea cu totul. La fel si continuitatea ideilor. Timpul si spatiul? Notiuni dizolvate. Doar uneori strafulgerari cum ca nu eu zac in pat cu perna uda de lacrimi si parul incalcit, ci altcineva. O persoana neagra, zdrobita, zbarcita si zadarnica. Da, zadarnica. Inutila. O stafie deranjanta. Nu eram singura. Nu stiu daca m-a ajutat sau nu faptul ca nu eram singura. Barbatul de langa mine? Cel despre care ti-am mai spus. M-a vegheat cu o disperare muta. In tacere. Chinuindu-se, mai mult ca sigur, sa inteleaga ce se petrece. Ingrijorat. Umil. Coplesit. Incovoiat. Timid. Cred ca abia spre dimineata am inteles cu adevarat ca e si el langa mine. Si numai a doua zi cand ne-am trezit din somn m-am uitat la el si l-am si vazut. In noaptea aia nu cred ca i-am putut distinge vreo trasatura. M-a uimit dimineata culoarea tricoului lui. Si blugii imi erau straini. Mi-a venit sa-l intreb daca asa venise imbracat cu o seara inainte sau se schimbase intre timp. Spune-mi, cum as putea sa las eu pe cineva sa se chinuie privindu-ma in astfel de momente? Pentru ca se vor mai repeta. Si omul asta a fost extrem de afectat de imaginea pe care a avut-o in fata o noapte intreaga. De ce sa sufere si altul? Mie mi-ar fi tare greu sa asist la asa ceva. Iti aduci aminte cum a fost prima data cand mi-a fost rau? Cand eram la tine acasa? Acum doua nopti a fost mult mai rau. De fiecare data cand ma loveste e din ce in ce mai rau. Iar el mi-a spus ca ar fi fericit sa stie ca m-a ajutat catusi de putin fiind langa mine. Cum sa-i spun? Cum sa-i explic? Ca nu stiu nici eu ce ma poate ajuta? Cum sa inteleaga el ceea ce nici eu nu pot intelege? Si cu ce ai gresit tu ca sa suporti marturisirile astea psihotice?
Astazi ma uitam la un film pe HBO si o banalitate de replica m-a facut sa ma gandesc la ceva. Suna cam asa: “cei ce par rai au de fapt nevoie de afectiune si de atentie”. Eu chiar am nevoie acum de afectiune. Mai prost este ca am impresia ca nu stiu cum s-o cer sau nu stiu cum s-o atrag. Sau poate ca nu stiu sa o primesc. Ori nu o merit? Cert este ca ma simt foarte singura. Atat de singura incat zeci de kilometri imi pare ca ma despart de oricine. De fapt, nu e vorba de distanta, ci mai degraba de traiectorii paralele. Nu ma mai intersectez cu nimeni. Nici macar cu tine nu mai rezonez decat din amintiri. De ce-ti mai scriu? Ca nu-mi scriu mie, chiar daca te-am auzit spunandu-mi asta. Acum iti scriu TIE. De ce? Pentru ca vreau sa stii ce e in mintea mea. Pentru ca am nevoie de ajutor. Si te rechem in minte ca sa ma sprijini.
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (12):


Dureros - de Guinevere la: 09/03/2006 01:28:39
Si sper sa te faci bine, inclusiv de "el".

M-a impresionat sinceritatea povestirii, desi, cumva, faptul ca e asa de "nuda" pe mine m-a facut sa ma retrag in mine ca un melc in fata unei parade. Dar stiu ca e sincer si ca ai nevoie de afectiune, de aceea mi-a lasat un gust amar.
Un gand imi vine in legatura cu titlul si, poate, cu viata ta pe care nu o cunosc. Daca ai fi gandit oare toata povestea vietii tale in termeni de "barbatul meu" si nu "barbatii mei", nu era oare posibil sa il fi castigat? Sau macar sa nu il fi pierdut?
E doar o intrebare.
#110345 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Imi placi! - de rayro la: 11/03/2006 19:19:41
Te-ai gandit ca ti-ai scris tie insati?
Cred ca ti-e tare dor de tine. Uneori doare. Al naibii de tare. De parca timpul s-ar opri in loc. De parca nu mai conteaza dimineata sau seara, afara, in casa.... Toate devin un gri monoton.
Ca sa re-fii ceea ce esti de fapt, trebuie sa te descompui in bucati mici. Sa analizezi fiecare dintre parti si sa te recompui. Nealterata de nimic din afara.
Sa redevii actorul principal in viata ta si sa lasi personajele secundare unde le este locul. In planul doi.
Reflectoarele te asteapta. De ce ti-e frica sa deschizi ochii?
#110833 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
ima - de zaraza la: 11/03/2006 20:48:59
daca textul de mai sus este doar o defulare, n-am nimic de zis despre el si-ti doresc sa te regasesti pe tine si afectiunea de care ai nevoie.

daca se vrea literatura, ma tem ca nu se califica. scrii cu usurinta, dar trebuie sa mai gasesti si ceva de zis. ceva interesant pentru cititor, adica.

zaraza
#110890 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
ceva de zis? - de ima la: 13/03/2006 13:23:05
poate n-ar fi rau sa definesti putin "ceva de zis". marturisesc, mi-e destul de greu sa-mi imaginez ce inseamna "ceva interesant pentru citittor". exista ceva care sa fie interesant pentru toti cititorii?
#111223 (raspuns la: #110890) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
ima - de zaraza la: 13/03/2006 14:51:04
camil petrescu zicea ca nu trebuie sa scrie decat acei ce au ceva de spus. mi se pare corect.

ceea ce faci tu mai sus e o defulare. egoista, ca toate defularile. adica, te pui pe un piedestal si-ti analizezi cu lupa fiecare traire, crezand ca e interesanta, noua, nemaivazuta. ei bine, nu e. o fi pentru tine, pentru mine e doar plicticos si banal. pe o alta conferinta se discuta despre unicitate, si multi se extaziaza cat de "unici" sunt ei. da, dar toti suntem unici. asta nu ne face cu nimic interesanti. a avea ceva de zis e mai greu decat a te autoanaliza in mod autoflatant, crezand ca numai tie ti se intampla.

zaraza



#111248 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
zaraza, zaraza... - de ima la: 13/03/2006 19:56:18
eu ti-am pus, politicos, o intrebare scurta si la obiect. raspunsul tau e unul nervos, iritat si zau ca nu inteleg de ce. ma asteptam sa-mi spui ceva gen: "ar trebui sa scrii o poveste, cu cap si coada, cu ceva actiune si eventual si dialog". asta mai ales pentru ca am vazut, din comentariul pe care l-ai facut la capitolul 3 al "defularilor mele", ca apreciezi in special scrierile amuzante si cu dialog.
am fost surprinsa neplacut de aciditatea gratuita a comentariului tau. n-am crezut niciodata si nu cred nici acum ca numai mie mi se intampla toate cele. nici macar nu era asta ideea. crezi ca m-am "autoanalizat in mod autoflatant"? eu sunt foarte bucuroasa ca macar am reusit sa ma analizez, dar concluziile pe care le-am tras nu sunt deloc flatante pentru mine, din contra.... ca plictisesc pe altii cu analizele? asta e o realitate in mod sigur. totusi aceia care se plictisesc, pot citi alte scrieri de pe site-ul asta, ca sunt destule, slava domnului... si pentru toate "gusturile"...
#111255 (raspuns la: #111248) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
ima - de zaraza la: 13/03/2006 23:39:31 Modificat la: 28/08/2007 21:15:54
ai dreptate, am fost prea dura si nu era cazul. nu eram dura cu tine, dar asa a iesit :). am avut o perioada foarte grea acum cativa ani, cand petreceam nopti scriind cu frenezie scrisori de genul celor de mai sus. din fericire nu le trimiteam imediat, asteptand sa le mai citesc odata a doua zi. a doua zi ma ingrozeam de cat am putut fi de patetica, si-mi reinnoiam promisiunea ca data viitoare cand voi scrie o astfel de scrisoare voi astepta pana dimineata inainte s-o trimit :).

aceasta pararela nu vrea sa spuna ca scrisorile tale sunt patetice, ale mele erau. insa recunosc mecanismul. sau cel putin asta mi-a fost senzatia cand am citit textul tau.

in continuare, raman la parerea mea ca pentru cineva din afara nu e interesant sa-ti cunoasca la milimetru fiecare traire, descrisa de tine insati. tu pacienta, tu psiholoaga, tu scriitoarea. poate aceleasi idei ar avea impact daca le-ai prezenta printr-o scena, printr-o interactiune de personaje. sa le deducem, nu sa ni le pui pe tava, intr-un monolog.
scrii cu foarte mare usurinta si asta e un atu. dar nu e suficient.

ca apreciezi in special scrierile amuzante si cu dialog.
:) am spus eu asta, sau e deductia ta?

eu sunt foarte bucuroasa ca macar am reusit sa ma analizez, dar concluziile pe care le-am tras nu sunt deloc flatante pentru mine, din contra.... ca plictisesc pe altii cu analizele? asta e o realitate in mod sigur. totusi aceia care se plictisesc, pot citi alte scrieri de pe site-ul asta, ca sunt destule, slava domnului... si pentru toate "gusturile"...

absolut, e dreptul tau sa te analizezi cat vrei, si tot dreptul tau sa publici analizele. eu credeam ca vrei sa faci literatura. de altfel ti-am si scris, ca daca e doar analiza de sine, nu ma bag.

faptul ca sunt suficiente texte pe site, am remarcat, dar iti multumesc pentru gandul bun :). eu credeam ca te intereseaza o parere obiectiva. m-am inselat, scuze.

zaraza
#111350 (raspuns la: #111255) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
ima, - de maria de la medgidia la: 17/03/2006 10:21:25
imi plac textele tale
au valoare personala
pe cei care au trecut pe acolo deja, ii plictiseste asta, iar pe cei care inca nu au ajuns acolo, ii nedumereste

----------------------------------
"C`qui embellit le desert", dit le Petit Prince, "est-ce qu`il cache un puit quelque part..."
#111876 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
... - de coras la: 20/03/2006 19:51:42
Ima, mie una mi-a placut ce ai scris. Nu e nimic plictisitor si nici nu consider ca e doar o refulare a trairilor tale. Sunt curioasa sa vad insa macar un text scris de ...zaraza....
Oricum imi place ce scrii. Succes.
#112404 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
Moliere-Burghezul gentilom, - de munteanu rodica la: 20/03/2006 12:32:51
daca textul tau se vrea proza asa cum l-ai incadrat atunci cred ca e in regula merita sa mai incerci.
dar...daca se vrea o confesiune(tu spui analiza)atunci este putin mai complicat.
dragostea este un sentiment frumos indiferent de virsta, dar ea presupune doua persoane care au aceiasi unitate de masura.
tu vorbesti despre o relatie intre doi oameni,o relatie pe care probabil tu nu ai inteles-o bine,te-ai implicat prea mult sufleteste si cu orice pret .
(mie-mi lasa un gust amar folosirea a tot felul de tertipuri pentru a ramine cu un om care a ales alt drum)
daca iubesti si respecti un om atunci poti sa-i intelegi si sa-i respecti alegerile te poti respecta in primul rind pe tine fara a-ti creea iluzia ca
trebuie sa fi iubit din mila.
este crunt ,este greu,dar te rog sa ma crezi a-ti forma un sistem de gindire(si punere in practica)bazat pe iluzii sau pe scenarii pe speculatii si
interpretari nu te va ajuta cu nimic.
dimpotriva.
incearca sa gindesti mai simplu:omul are in viata una sau mai multe relatii, fiecare are farmecul ei si fiecare este baza ca termen de comparatie cu altele.
asa cum tu ai niste scuze(si sigur nu ti-ar place sa fi intrebata de ele)
pentru a renunta sau nu la o anumita relatie si a continua sau incepe
alta asa poate avea oricine.
te rog sa ma crezi ca nu-ti foloseste sa te cramponezi de cineva, ar creea tensiuni inutile si ar distruge si amintirile poate frumoase pe care le aveti impreuna.(ai auzit de oamenii scai)
mai exista si varianta sa fii genul de om care nu stie sa piarda ,care
nu concep ca altcineva sa poata gindi altfel decit el sa poata fi altfel si atunci eu am vorbit degeaba pt.ca in mod sigur am fost gresit intelesa cu toate bunele mele intentii.
#112424 comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
sa fac putina lumina in "dosarul" meu :) - de ima la: 20/03/2006 19:54:11
in primul rand, multumesc tuturor pentru comentarii.
in al doilea rand, vreau sa fac putina lumina in privinta capitolului 4. textul pe care l-am scris, contine realitati usor romantate. am avut o relatie care a durat un an si jumatate cu un barbat, cel caruia ii este "adresat" textul, relatie care din multe puncte de vedere nu s-a inscris in nici un sablon. i-am scris foarte multe scrisori, pe unele i le-am si dat, pe altele nu. un anumit eveniment a determinat o ruptura a relatiei. desi nu eu am fost cea care a initiat-o, am respectat-o. textul publicat este scris la multa vreme de la terminarea relatiei, dupa ce nu mai vorbisem cu "el" de un an. este o sinteza pe care am facut-o relatiei si pe care am vrut sa o prezint ca pe o "proza". ca am reusit sau nu, asta e o alta problema. el nu a citit textul si nici nu-l va citi vreodata.
#112478 (raspuns la: #112424) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul
coras - de zaraza la: 21/03/2006 01:19:04 Modificat la: 28/08/2007 21:16:45
Ima, mie una mi-a placut ce ai scris. Nu e nimic plictisitor si nici nu consider ca e doar o refulare a trairilor tale. Sunt curioasa sa vad insa macar un text scris de ...zaraza....


ma tem ca nu-ti voi putea satisface curiozitatea. dar de ce crezi ca e nevoie ca eu sa pot sa scriu "mai bine" ca sa pot recunoaste un text prost? m-am tot lovit de parerea asta si zau ca nu o inteleg. tu nu te prinzi cand bucatarul e fara har chiar daca tu insati nu stii sa gatesti?

zaraza
#112536 (raspuns la: #112404) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului . blocheaza userul


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...