-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

Transdisciplinaritatea – o nouă viziune asupra lumii


de Lucia Daramus la: 19/03/2006 15:02:00
modificat la: 29/03/2006 20:54:14
taguri: Eseuri 
voteaza:
Lucia Dărămuş
Pro Saeculo, 2006

Transdisciplinaritatea – o nouă viziune asupra lumii

- Interviu cu Academicianul Basarab Nicolescu –


Basarab Nicolescu, academician, este specialist în fizica teoretică la C.N.R.S, însă îşi depăşeşte zona de cercetare pur ştiinţifică punînd bazele transdisciplinarităţii. Datorită acribiei intelectuale manifestată în lucrările de gen – Ion Barbu, Cosmologia “Jocului Secund, L’Homme et le sens de l’univers-Essai sur Jakob Boehme, Théorèmes poétiques, La Transdisciplinarité, Manifeste, Les Racines de la liberté, etc - Basarab Nicolescu primeşte numeroase distincţii: Doctor în fizică al Université Pierre et Marie Curie, Paris; Preşedinte fondator al Centre International de Recherche et Etudes Trandisciplinaires (CIRET); Cofondator al Grupului de Reflecţie asupra Transdisciplinarităţii, de pe lîngă UNESCO. În 1986 a primit “Medalia de Argint” din partea Academiei Franceze, pentru lucrarea Nous, la particule et le monde. În 1992 primeşte distincţia “Benjamin Franklin Award ford Best History Book, SUA, pentru cartea Science, meaning and evolution – The cosmology of Jakob Boehme. În 1993 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Din 2002 este membru al Academiei Române.

Lucia Dărămuş: Stimate Domnule Academician Basarab Nicolescu, pentru cei care nu v-au citit,, şi nu numai, ce reprezintă transdisciplinaritatea? Putem vorbi de configuraţia unei logici în mixtura internă a acesteia?
Basarab Nicolescu: Transdisciplinaritatea este un termen introdus de Jean Piaget, cunoscut filosof şi psiholog elveţian, în anul 1970, iar eu am dezvoltat această idee, trasîndu-i noi dimensiuni. Ca să fim şi mai precişi, termenul transdisciplinaritate a apărut la trei cercetători, Jean Piaget, cum am mai spus, Edgar Morin, Eric Jantsch. Acum trei decenii, termenul exprima necesitatea depăşirii limitelor disciplinelor. Mie personal, mi-a luat peste douăzeci de ani elaborarea acestei teorii, care acum devine practică. Ideea este de legături, de stabilire de legături între fapte, oameni, culturi, religii, discipline, tot ceea ce uneşte, ceea ce traversează diverse zone ale domeniului cunoaşterii şi ceea ce este dincolo de toate domeniile cunoaşterii. Cu alte cuvinte, finalitatea transdisciplinarităţii este înţelegerea omului în totalitate. Pentru că ne aflăm astăzi în plină revoluţie a inteligenţei, trebuie să înţelegem că transdisciplinaritatea ne descoperă dimensiunea poetică a existenţei, traversînd, aşa cum am spus, toate disciplinele, dincolo de ele. A nu se confunda, însă, cu pluridisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea.
L.D.: Dacă ar fi să ne raportăm la societatea românească, există o marjă de aplicabilitate?
B.N.: Transdisciplinaritatea are caracter universal, ea nu ţine doar de societatea franceză, de cea germană, etc. Există o mare marjă de aplicabilitate, primele aplicaţii în lume făcîndu-se în domeniul educaţiei şi urmăreşte stabilitatea interioară a fiinţei umane, status-ul unui nucleu flexibil în interiorul omului, capabil să perceapă schimbarea, capabil să facă faţă diverselor schimbări din societate. În domeniul educaţiei, transdisciplinaritatea urmăreşte punerea în funcţiune a unei inteligenţe lărgite, care reflectă triada: inteligenţa analitică, inteligenţa emotivă, inteligenţa corpului.
L.D.: Pentru că asistăm la o extindere galopantă a culturii occidentale la nivel planetar, transdisciplinaritatea vine în întîmpinarea unui posibil dialog, care să ajute la consolidarea civilizaţiilor şi nu la decăderea acestora? În acest sens, care este diferenţa de nuanţă dintre transdisciplinaritate, interdisciplinaritate şi pluridisciplinaritate?
B.N.: Aţi atins un aspect important. Un domeniu interesant este dialogul între culturi, dialogul între religii. Transdisciplinaritatea oferă ceea ce este nou, nu o ideologie, nu o filosofie, ci o metodologie a dialogului. Cu alte cuvinte, ea structurează plecînd de la sistemele naturale, plecînd de la ceea ce ne-a învăţat revoluţia cuantică, extrage idei pentru stabilirea dialogului şi, ceea ce numim noi în limbajul terminologic al transdisciplinarităţii, un dialog este întotdeauna imposibil fără existenţa unui terţ. Dacă este să vorbim despre diferenţe şi nuanţe, să luăm termenul transdisciplinaritate şi să privim prefixul trans. Acesta se referă atît la ceea ce se află între discipline, cît şi înăuntrul disciplinelor.
L.D.: Aţi spus că un dialog nu poate exista în lipsa unui terţ. Afirmaţia dumneavoastră pe mine mă duce cu gîndul la nivelurile semantice interne ale limbajului, aşa cum au fost gîndite de Coşeriu şi, în acelaşi plan, la „antinomiile transfigurate” descrise de Blaga. Ce reprezintă terţul?
B.N.: Terţul, un al treilea, ceea ce este între, poate media dialogul între persoane, între naţiuni, între culturi. Aş putea spune că expresia totală a terţului este iubirea, pentru că din ea pleacă toate cîte există şi în ea se întorc.
L.D.: M.Camus vorbea la un moment dat într-un dialog cu Petre Răileanu despre primul Congres de Transdisciplinaritate, despre dialogurile cu dumneavoastră. Cum arată dinamica unui dialog dintre un fizician şi un poet?
B.N.: Convorbirile mele cu M.Camus au avut în vedere ideea clarificării raporturilor dintre limbaj şi transdisciplinaritate, dintre poezie şi fizică cuantică, dintre poezie şi ştiinţă, desigur s-a dezbătut ideea de niveluri, cum sînt nivelurile de realitate, ideea de percepţie, materia primă a poetului şi a omului de ştiinţă fiind limbajul.
L.D.: De pe această dimensiune, în măsura în care noi căutăm prin limbajul poetic latura sacrului, plecînd de la teoria dumneavoastră, am putea vorbi despre o transpoezie?
B.N.: Conceptul de transpoezie a fost dezvoltat de M.Camus într-o carte, ceea ce înseamnă că aveţi o intuiţie fabuloasă, pentru că aţi simţit că ar exista un concept care este potenţial prezent, care a şi fost introdus de M.Camus în ideea următoare. Cuvintele frumoase nu fac o poezie, desigur, sensul cuvintelor nu fac o poezie. Este o îmbinare în acest act misterios al scrisului, care încearcă să traducă inexplicabilul prin explicabil. Necuvintele prin cuvinte, ar spune Nichita Stănescu. Adică e un paradox perpetuu pentru un poet, dar şi pentru un om de ştiinţă. Pe alt plan este similar, pentru că omul de ştiinţă face teorii, face formalizări matematice, dar ştie că ceea ce tratează este dincolo de această formalizare. Pentru un moment lucrurile merg, se dezvoltă, dar este un necunoscut, puţin importă numele pe care-l dăm acestui necunoscut, care este ca motorul acestei scrieri, acestor cuvinte. Deci, spaţiul între cuvinte, tăcerea. E vorba despre tăcerea plină, care înseamnă să oprim asociaţiile mintale care poluează oarecum sensul. În acest sens transpoezia este ceea ce traversează diversele forme de poezie, istorice cunoscute, ceea ce este dincolo de aceste forme. Un dincolo care ajunge la interfaţa între poezie, ştiinţă şi metafizică. Sînt ilustrate cazuri foarte interesante. Mă gîndesc la poetul francez Renè Doumal, care încarnează acest concept de transpoezie. Rămînînd în domeniul scrisului, rămînînd în domeniul poeziei, încearcă să ajungă la această zonă a inexprimabilului prin exprimabil, în această zonă de intersecţie cu alte domenii de cunoaştere. Printre cei vii, în Franţa, aş cita numele unui poet arab, care se numeşte Adonis, un pseudonim, desigur. El încarnează în prezent această idee de transpoezie, transcultural, de transreligios. Este un efort enorm de purificare prin scris, pentru a ajunge la această dimensiune.
L.D.: Latura cathartică a scrisului. Această viziune ar avea legătură cu un nou mod de a privi universul în care trăim, o privire holistică a diversităţii într-o unitate? Voi apela la exprimarea plastică. Să presupunem că vorbim despre imersiunea dintre apele de sus în cele de jos. Toată cantitatea de apă are propria unitate, corporalitate, funcţionînd, avînd viaţă, după legi universele proprii acelei unităţi. Dar în masa imensă de apă există particula, picătura de apă cu atomii specifici, care au propria mişcare, fiecare cu propria mişcare. Deşi atomul reprezintă o particularitate, datorită mişcării proprii, el contribuie la masa de apă. Conform teoriilor dumneavoastră...
B.N.: Conform transdisciplinarătăţii, ca să rămîn la metafora dumneavoastră, masa de apă nu poate exista fără peşti şi nici peştii fără masa de apă. Cu alte cuvinte, holismul este un cuvînt pe care-l evit în scrierile mele, pentru că pune accentul numai pe unitate, ca şi cum un ocean ar exista fără peşti sau fără picăturile de apă care constituie oceanul. Ceea ce aduce transdisciplinaritatea în cîmpul cunoaşterii este ideea că putem trata în acelaşi timp întregul şi părţile. În acelaşi timp unitatea prin diversitate, şi în acelaşi timp diversitatea prin unitate. Nu trebuie uitat şi aspectul reciproc. Lucrurile sînt diverse pentru că există unitate, dar unitatea nu poate exista decît în diversitate. Un lucru foarte practic, în fond. E multă discuţie acum pe marginea consecinţelor mondializării, globalizării, consecinţelor asupra nivelării limbilor, religiilor, culturilor, asupra dispariţiei culturilor mici, care nu vor mai putea juca un rol în acest ocean de care vorbeam. Dar cum să existe oceanul fără peşti şi fără picături de apă?! Cu alte cuvinte, diversitatea naţiunilor în concepţia transdisciplinarităţii se va întări prin mondializare. Mondializarea nu poate decît profita de existenţa acestor naţiuni, în toată diversitatea lor. Toată fantasma aceasta a omogenizării ar trebui evitată prin aceste concepte transdisciplinare.
L.D.: Omul de creaţie, în măsura în care îşi dă seama de multitudinea şi complexitatea lumii în care trăieşte, este clar, nu poate să se situeze nici în partea obiectului, nici în partea subiectului, ci va fi întotdeauna şi va trăi întotdeauna, din plinătatea fiinţei lui, a ceea ce este de fapt – între. Acest mod de existenţă atrage, desigur, după sine şi o reticenţă, o percepţie eronată din partea celor din jur.Chiar unii creatori, la un moment dat, ar putea fi incapabili să înţeleagă acest între în care trăieşti, că e vorba de o altă lume în sensul clar al sintagmei, că lumile sînt doar ale tale, pentru că tu le-ai creat, că funcţionează după legile perfecţiunii estetice. Conştient de tot ce i se întîmplă, cum va putea să transmită celor din jur necesitatea unei înţelegeri din partea celorlalţi?
B.N.: Aş dori sa-mi detaliaţi cazul.
L.D.: Mă refer la omul de creaţie, care trăieşte într-o manieră poetică, aşa trăieşte el pentru că nu ştie cum să fie altfel, totul este ca din Cetatea lui Platon, nimic nu e ostentativ, deşi astfel ar putea părea. Lumea lui este perfectă, în cel mai mic detaliu, are capacitatea detaşării de el, pentru că astfel a trăit de cînd se ştie, percepîndu-se în mii de fragmente, un fel de personalitate multiplă. Astfel trăieşte, din toate perspectivele multiplicităţii lui, din toate nuanţele, fiind perceput fragmentar. Unitatea este tocmai factorul raţional care-l determină să-şi vadă fărîmiţată fiinţa, în mod conştient, regăsindu-se plenar în versurile: cînd eşti poet îţi vezi apele / din care fiinţele tu se-adapă. Această stare, uneori, te determină să-ţi creezi lumile şi invers, totul în mod conştient. Din acel moment ultim, nimic din ce-i efemer nu va mai conta. Va avea conştiinţa sinelui interior, în urma citirii unui propriu sine, pin sine şi dincolo de sine. Nu va fi niciodată nimic din ceea ce există şi va fi întotdeauna tot din ceea ce există.
B.N.: V-am înţeles perfect. Şi ca să continui ideea dumneavoastră, aici intervine şi suferinţa creaţiei, dar şi suferinţa genialităţii creaţiei. Comentariul dumneavoastră a deschis deja mai multe aspecte, din păcate vedeţi, ora este foarte înaintată.
O primă dimensiune este existenţa celuilalt. Percepţia lui. Aici depinde despre ce vorbim. Dacă în această creaţie poetică poetul trebuie neapărat să-şi pună cărţile în cunoaşterea unor mase de oameni, desigur că va suferi. Dacă îl satisface interior, creaţia lui, prin definiţie, nu se poate adresa decît celor care au experienţe similare, celor care sînt într-un proces de creaţie, fie că vorbim de creaţie artistică, fie că vorbim de creaţie ştiinţifică. O configuraţie a percepţiei creaţiei există în ambele părţi. Şi pentru că trăim într-o eră nouă, a tehnoştiinţei, şi pentru că tehnoştiinţa are o asemenea forţă astăzi, intervine aici un alt aspect, excluderea, pe care o simţeau poeţii în perioada romantică. Pentru ca această excludere să nu funcţioneze, singura soluţie mi se pare a fi educaţia, educarea societăţii, chiar educaţia de la bun început, pentru ca să se creeze receptacolul de primire al creaţiei. Societatea trebuie să aibă capacitatea de a primi acest tip de creaţie, aceste situări între, care nu sînt comode. În momentul în care eşti educat să primeşti aceste valori, că despre aceasta este vorba, poate că atunci, creatorul nu se va mai simţi singur, va avea siguranţa acestei situări peste care stăpîneşte.
L.D.: Mulţumesc pentru dialog
B.N.: Plăcerea a fost de partea mea.



comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

-50%
reducere de Black Friday
Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: