nu inteleg de ce e asa de greu. inteleg privind logic, din punctul de vedere al unui om obisnuit, cu servici, deci un om productiv pentru societate, deci un om nu ca mine. deci asa. daci inteleg, privind deci din punctul lui de vedere, de ce ar putea parea greu sa te bucuri de soarele deci de afara.
dar pentru mine nu e greu. imi permit pe proprie raspundere sa imi fie usor, sa iau o pauza de la toate chestiile ce nu suporta amanare si sa fac o plimbare prin acest soare ce ne incanta cu incantatoarea sa prezenta.
de asta zambesc. pentru ca pot. pentru ca mai tarziu vor veni persoane si vor intreba de lucruri ce trebuia sa le fac azi, de exemplu. dar asta va fi mai tarziu, si soarele e acum. si nu pot, deci, sa nu ma bucur de viata. douazeci si unu de ani de trait in romania m-au invatat ca lucrurile se rezolva de la sine intr-un final, si daca nu se rezolva atunci, dupa o perioada destul de mare de timp, oricum nu va mai conta. cu alte cuvinte, imi permit sa ma plimb prin soare si sa zambesc.
si tot asa ma intind frumos in hamacul meu prins de doi palmieri si i-as multumi si lui agaTHon, dar nu sunt meritul lui, ci al meu. eu i-am plantat, i-am crescut de mici. acum sunt mari si frumosi si iarna imi tin loc de brad. fiecare in ghiveciul lui. ii impachetez frumos in rucsac si plec la mare, ii asez apoi in nisip si imi intind hamacul. si ce bine ma mai simt, cu palaria de paie trasa peste ochi sa nu ma bata soarele, cu bautura mea racoritoare roz cu umbreluta, obligatoriu intr-o nuca de cocos, si cu mica creola cu soldurile un pic cam late facandu-mi vant cu o imensa frunza...
va puteti imagina ceva mai frumos? eu deocamdata nu. si politehnica e departe, cu toate proiectele, cu toate laboratoarele, si nici o furtuna de nisip nu imi poate sterge zambetul acesta larg de pe fata.
realitatea incearca sa ma prinda si sa ma traga inapoi, in camera aceea mizerabila si zgomotoasa, in lumea cea plina de griji si eventual datorii. gasesc eforturile acestea ale realitatii de-a dreptul hilare. dar nu pot sta toata ziua in hamac, ca un lenes. pot incerca, ce-i drept, dar nu voi reusi. asa ca imi las nuca de cocos acum aproape goala pe hamac, imi asez mai firesc palaria din paie si pornesc spre mica mea casuta de pe tarmul marii. nu e sezon, nici extrasezon, nici intrasezon sau alt fel de perioada. e pustiu, si in casuta mea cocheta de pe plaja ma asteapta ea, draga de ea... intelegandu-mi viciile si excentricitatile, suportandu-le si (imi place sa cred) indragindu-le.
nici nu stiu ce m-as face daca in casuta aceea nu ar fi ea care sa ma astepte cu bratele deschise intotdeauna. o dansez pe sublime - santeria si apoi ne topim in apus unul in bratele celuilalt. dar noaptea nu am somn, si dupa ce o sarut (doamne ce frumos doarme) ies la o plimbare pe plaja. un cer mai senin si mai plin de stele nu ar putea cere cineva vreodata. ma asez iar in hamac si simt ca plutesc, imi aprind o tigara si stelele se amesteca in fumul ei nascand constelatii.
da, sunt fericit. sunt plin, ma revars necontenit in tot ceea ce fac, in tot ceea ce ating, si fericirea mea nu se va termina niciodata. hamacul si cei doi palmieri din ghivece, palaria de paie, casuta mea cocheta cu masina de scris si dormitor la etaj, unde ma asteapta ea... noptile senine si zilele cu soare, toate sunt eterne pentru ca le am in suflet. ce nevoie am eu de realitate? eu zambesc.