FOAMEA…Cosmarul vietii mele… Cosmarul vietii noastre!... De cand am iesit din amorteala nu mai simt decat durerea foamei. Cuvintele parintelui suna acum, ce spun suna, dangane in urechile mele, mai clar ca oricand: „Foamea este blestemul nostru. Nicio alta fiinta nu simte foamea cum o simtim noi...” Singura consolare este ca suntem inconjurati de HRANA. Pare simplu!... Uf, dar cat este de complicat! Pericole la tot pasul, moartea pandeste impasibila orice greseala, graba te poate ucide instantaneu, daca ai noroc, sau in cele mai lungi chinuri, daca esti ghinionist...
„Speranta de viata creste direct proportional cu viata traita” ma invata parintele pe cand nici macar nu pricepeam cum vine asta, varsta mea frageda mai incearca si acum sa digere cuvinte ramase nemestecate precum „capcana matasoasa” sau „tunetul nimicitor”, expresii auzite in treacat sau la micile reuniuni din apropierea zonelor nostalgice cu miasme atragatoare (cei vechi ziceau ca „zonele” sunt leaganul civilizatiei noastre).
Mult mai tarziu am realizat cat de indreptatit era parintele meu sa dea sfaturi de supravietuire sau de orice natura, el fiind unul dintre cei extrem de putini care au murit de batranete. Numele lui urmeaza sa se propage, din generatie in generatie, pe o perioada de timp mult mai lunga decat ne putem inchipui. Gandul ma umple de mandrie...
Dar asta nu tine de foame! Fara ca simturile mele sa fi ajuns la capacitatea normala, detectez un iz usor de hrana, odata cu miscarea brusca a maselor de aer. Vederea nu-mi este, deocamdata, de nici un folos, insa toate celelalte simturi tind spre alerta maxima, scotandu-ma total si instantaneu din amorteala. Incep sa ma deplasez usor in directia in care banuiesc ca se afla tinta. Nu gresesc, mirosul devine mai puternic iar miscarile mele mai rapide si mai dezordonate. Off...in sfarsit! Sunt pe cale sa-mi rezolv cea mai dureroasa problema. Foamea!... Foamea ancestrala...
Prudenta dispare. „Cel mai important lucru” imi spunea parintele „este sa-ti pastrezi calmul si sa nu te repezesti orbeste. Foamea iti va anihila spiritul de conservare. Daca vrei sa traiesti, sa supravietuiesti, invata sa-ti pastrezi calmul. Este esenta evolutiei, in cele din urma...” Brusc, beculetul de avertizare incepe si palpaie, facandu-ma sa trag fraiele, indemnandu-ma la prudenta. „Da ocol „masei”, fara graba, pana te asiguri ca nu mai face miscari bruste iar curentii de aer s-au domolit. Abia dupa aceea inaintezi din nou, prudent, fara miscari bruste sau inutile.” „Masa” inca nu se domolise indeajuns, asa ca ma hotarasc sa mai fac un ocol, ceva mai larg. Acest lucru imi este aproape fatal. Ceva elastic si moale la pipait imi opreste inaintarea si ma imbratiseaza strans. „Capcana matasoasa”! Realizez instantaneu ca sunt pe cale de a pierde totul. Am inghetat in asteptare. „Cei care au scapat spun ca frica i-ar fi salvat. Paralizia fricii i-a facut sa nu se mai miste, scapand in prima instanta, neobservati”. Bine, parinte, am inteles, dar dupa aia? Regrete tardive ca nu am fost mai atent...Imi trag rasuflarea incetisor si astept. Foamea ma mistuie dar a ramas pe locul doi. Imi dau seama in trecere ca tocmai am descoperit ceva mai puternic decat foamea: Frica!
Banuiesc ca am ramas neobservat. „De cine?” ar fi trebuit sa ma intreb, dar nu mai am timp. Frica incepe sa se estompeze, lasand loc foamei. Imi adun puterile, incercand foarte incet sa ma desprind din imbratisarea mortii. Aproape ca tip cand imi dau seama ca miscarile incete au succes. Asta-i secretul! Sa nu faci miscari bruste! Imi trebuie foarte putin timp sa ma desprind cu totul si sa pornesc din nou spre „masa” cu hrana. Aerul din jur este nemiscat, momentul este prielnic. Ating usor suprafata si incep sa ma tarasc spre zonele cu hrana la suprafata, ocolind prudent tepii moi de avertizare. Foamea este imposibil de controlat. Gata, am detectat un izvor de suprafata! Fara sa mai tin cont de nimic, incep sa ma infrupt, simtind cum sezatia cumplita de foame-durere se estompeaza incet. Nu tin cont de faptul ca secretiile mele se amesteca cu hrana, sunt prea satisfacut de succes ca sa ma mai gandesc la altceva. Ceva placut imi calmeaza nervii si imi adoarme simturile. Sunt satul. Sunt prea plin ca sa mai simt miscarea brusca a masei de aer deasupra mea, care ma avertiza asupra unui pericol iminent. Mai apuc doar sa realizez, pe propria-mi piele, de ce batranii vorbeau in soapta atunci cand pomeneau de „tunetul nimicitor”...