E o zi din acelea in care totul ma calca pe nervi:m-am spalat cu apa minerala pentru ca la robinet s-a oprit apa si calda si rece pina seara iar ghiuveta e plina cu vase murdare de ieri, au trecut zece zile de la referatul care speram sa-mi schimbe viata si inca n-am primit un raspuns la el, la servici toti au nelamuriri, nemultumiri, sensibilitati, greseli, antipatii, dosare, termene, probleme, urgente, neconcordante si conteaza pe mine si nu stiu de ce, azi ma simt prea obosita pentru toate astea.
In sfirsit orele de servici au trecut si as vrea sa plec acasa, sa ma bag in pat, sa stau cu o carte in mina si sa ma gindesc departe, departe.Dar trebuie sa ma intilnesc cu Dan.
-Ai ajuns la fix.Tocmai vine tramvaiul, imi spune in timp ce ma strange linga el si-mi saruta coltul buzelor.
-Dan... du-ma undeva departe de aici.El imi raspunde generos, in timp ce-mi face loc spre una din usile tramvaiului:
-Mergem oriunde vrei tu, iubito.Uite, i-a loc aici.
Chiar am ajuns departe...imi vine sa rad.In fata mea, stau cel putin 90 de ani batuti in riduri adinci.''Senectutea'' are buze vinetii si ochi aposi si se uita(nici un dubiu) interesata, la picioarele mele.Le acopar cu paltonul, pun geanta pe brate pavaza si-i adresez o privire antipatica.Mosul insa zimbeste, se apleaca si-mi susura confidential cit mai aproape de ureche:''esti tinara, sanatoasa, frumoasa si porumbelul asta iti ciuguleste din palma'', si cind spune ''porumbelul'' imi face cu ochiul spre Dan care composteaza biletele ''deci ai avea motive sa fii multumita'' continua el '' esti insa rece si acra si privindu-te ma gindesc la ridurile si la grimasa acestei guri peste 50 de ani.Vei arata infiorator, draguta, infiorator.'' Se sprijina apoi de spatarul scaunului, trage aer in piept si scoate dintr-un buzunar, o pereche de ochelari.Si-i pune si se ridica,fara zimbet, fara nici o expresie, ca si cind n-as exista, nici eu nici discutia de mai inainte.Tramvaiul a oprit in statie si mai inainte ca cineva sa-i remarce bastonul alb, el coboara singur, putin tremurator.
Dan se aseaza in fata mea, pe locul orbului.Il privesc naucita:
-Draga mea, ti-a rau?
-Nu, murmur eu pierduta si raspund automat stingerii miinii lui afectuase.
Il privesc apoi cu un zimbet larg care nu e pentru el.Ne cunoastem de sapte luni.La inceput, dupa ce familia si prietenii mei l-au cunoscut, tot ce-mi puteau spune despre el era"baiatul asta te iubeste mai mult decit orice''Acum insa, constat intrigata ca daca cineva mi-ar cere sa spun ceva despre Dan totul s-ar rezuma la doua cuvinte:''ma iubeste''.
De fapt, orb este Dan.Dar poate se va vindeca pentru ca eu nu sunt nici rece, nici acra, sunt doar nemultumita si daca zimbesc e pentru ca tocmai am aflat de ce.