Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

ziua in care vine profetul


de constantin cozmiuc la: 05/04/2006 11:46:00
modificat la: 09/04/2006 16:23:18
taguri: Proza_scurta 
voteaza:


ZIUA ÎN CARE VINE PROFETUL
Constantin Cozmiuc

Ziua se apropia de sfârşit.
Piaţa cochetă a oraşului închipuia un dreptunghi cu două clătiri maiestuase pe laturile scurte, iar pe celelalte două clădiri vechi o încadrau ca nişte ziduri medievale ce apărau o oază de verdeaţă, cu lampadare de pe vremea străvechilor lăutari. În dreptul lor, dispuşi la distanţe aproximativ egale, un şir de prăpădiţi jegoşi aşteptau mila publică, îngăduiţi de Stăpâni azi ca pe o favoare, căci în restul zilelor Centrul Istoric le era accesibil pentru jeguri ca ei numai dacă erau numiţi cel puţin Primi Boschetari, lucru însă rar întâlnit. Prim Boschetarii din întreg Comitatul abia dacă acoperau Piaţa Sacră şi asta azi, într-o zi de sărbătoare, când Stăpânii se arată mai cu dare de mână.
Între pârliţii aflaţi la cerşit, un cuplu sărea în ochi; un bătrân alb la meclă şi la păr ca un mestacăn în miez de iarnă, alături de un puştan căruia abia-i mijiseră tuleile, mai mult ca sigur prima zi în centru a vreunei odrasle şcolite a unui Prim Boschetar aflat în graţiile Stăpânirii .
- Cine s-ar fi gândit că după atâţia ani Piaţa Sacră va mai vedea atâta lume, rosti bătrânul ca pentru sine, privind pe furiş spre tânăr.
Nu primi răspuns şi nici nu-l aşteptă. Mintea-i bătrână depăna imagini din copilărie, pe care le crezuse uitate. Opera nu avea pe atunci turnuleţe placate cu aramă, cele mai mari dintre clădirile din jur. Casa de Rugăciuni a Străbunilor, despre care bunicul îi spunea că fusese clădită pe vremea unui simplu rege alb, Mihai parcă-i spunea, era un loc în care putea intra tot omul, chiar şi cerşetorii, iar crucile erau cruci aşa-şi amintea, nu ca acum, ţinute în cioc de o cioară aurită, dacă nu cumva n-o fi chiar din aur.
Dimineaţa sosiseră primii aici, să fie siguri că nu le ia nimeni locul, deşi aveau permise şi tichete în toată regula. Priviseră cum inginerii de la Salubritate frecau de zor caldarămul cu peria şi detergent mirosind a mosc sau tămâie, de parcă voiau să şteargă şi urmele de sânge lăsate de când cu venirea la cârmă a Legitimei Puteri a Stăpânilor. Adunau lichidul cu buretele într-o găleată şi lăsau caldarâmul curat, ca şi cum ar fi vrut să nu piardă nici o fărâmă din darul sângelui jertfei. Nici o moleculă din sângele vărsat de Stăpâni atunci când Marele şi Bunul Benga, fie-I numele în veci lăudat le-a dat harul puterii nu trebuia să se risipească, nici după veacuri. La sfârşitul lucrului, inginerii primiseră şi ei dreptul să cerşească, excepţie pentru această zi memorabilă. Au luat locul altor cerşetori, care încercaseră să crâcnească împotriva stăpânirii, dar armele Păzitorilor Puterii, polirromiştii, i-au potolit imediat, prilej pentru ingineri să se apuce bucuroşi din nou de spălat caldarâmul. Acum sângele era adunat în alte găleţi şi vărsate la canal de data aceasta. Nu era un păcat pentru sângele vărsat, alte cohorte de cerşetori erau oricând gata să le ia locul dacă inginerii ar fi vrut să se sinucidă, refuzând.
Tânărul nu prea înţelegea ce se întâmplă în jur, la ce să se aştepte, dar bătrânul ştia că Stăpânii se vor depăşi în generozitate mai mult ca niciodată azi, când Piaţa Revoluţiei, cum şi-o amintea de copil, era arhiplină; se vor întrece să-şi arate unul altuia cât sunt de bogaţi, de buni, cum nu le pasă lor de bani. "Futu-le Benga mamii lor", murmură cu teamă în gând bătrânul, arborând un zâmbet tâmp şi slugarnic către cei de alături.
Dincolo de puştiul novice, zdrenţăroşii străini îşi murmurau litania în toate limbile Europei, două-trei câte or mai fi rămas, numai în limba oficială, cea a euro-Stăpânilor nu aveau voie, asta numai Boschetarii indigeni o puteau face, sperând că după ziua de azi vor avea ce mânca câteva zile de acum înainte, poate chiar trei-patru, dar-ar Benga să fie o săptămână, că prea măreaţă-i ziua de azi. Zice-se că se va pogorî emisarul Profetului pentru a vesti apropiata pogorâre din ceruri a celui Prea Sfânt în rândul poporului ales. Pretutindeni puteai auzi Stăpânii salutându-se: "Benga fie cu tine, mâncaţi-aş !", dovadă că aşa trebuie să fie.
Băiatul era cu adevărat la prima sa zi de muncă pe o parcelă dată de un Stăpân imediat lângă un magazin pentru copiii celor aleşi, cu marfă pe măsură; jucării pe care nici la gunoaiele privilegiate nu le găsise, nici în cele străinătăţuri unde îl trimisese tatăl său la studii. Abia primise Ecusonul Stăpânirii care îi dădea dreptul să intre în Piaţa Sacră şi mulţumea în gând părintelui pentru că l-a silit la ani grei de studii şi mutilări laborioase, la examene după examene, până acum, când putea sta mândru pe ceea ce i-a mai rămas din propriile-i picioare. Avea voie să stea azi aici până se înoptează şi chiar îi va rămâne o parte din bani, după ce-şi va plăti dijma Stăpânului, rata la studii şi la familie.
Privi cu coada ochiului spre moşul de lângă el cum tot boscorodea ceva, fără să se audă mai nimic. Părea în ordine; avea distinctivul cu poza sa holografică şi sigla Academiei de Cerşetorie, simbolul celei mai înalte şcoli chiar şi printre Prim Boschetari. Recunoscu şi blazonul Stăpânului care îl avea în tutelă, unul din cei mai bogaţi din oraş, pentru care cerşeau jumătate din Prim Boschetarii din ţinut. Era şi al lui, slăvit fie-I Numele şi pavat drumul spre Rai cu dale de aramă. Dedesupt, numărul extrasului cărţii funciare a parcelei pe care îi era îngăduit să cerşească.
În mintea lui încă crudă nu încăpea o întrebare, la care nu găsise răspuns încă din liceu, când a început să studieze mecanismul pieţei cerşetoriei: Stăpânii dădeau bani cerşetorilor, cât mai mulţi bani ca să se fălească unul în faţa altuia cu câtă dare de mână au, iar ăştia ajung în cea mai mare parte tot la ei, ca şi cum i-ar muta dintr-un buzunar în altulşi i-ar da şi amărâtului care face treaba asta ceva, acolo, cât să nu moară de foame. Acuma, sigur, nu toţi Stăpânii sunt la fel, ăi mai puţin bogaţi or fi mai mulţi, dar, aşa i se părea lui, tocmai ăştia dau mai mult, ca să-i creadă lumea mai cu dare de mână.
Dar cui îi pasă, într-o zi bună putea scoate măcar de o masă bună, dacă avea noroc, chiar şi cu pâine. Gândul îl uşură de griji şi încercă să fie sociabil cu semenii săi din apropiere. Avea de la cine învăţa, erau mai bătrâni ca el şi versaţi; se putea vedea asta după privirile lor goale, lipsite de orice expresie, ce trăiseră din plin bucuria vieţii de cerşetori printre Stăpâni darnici, judecând şi după mutilările savante. Toţi aveau ecuson, deci protectori sus puşi. Ştia că numai faptul că ai ecuson de fereşte de mânia Stăpânilor când se înfurie la vederea mizeriei din jur. Ei, cei ecusionaţi, au privilegiul de a face curăţenie, de a le linge cu limba dalele de marmoră ale castelelor ţuguiate. Unii au lins şi turlele de aramă ale turnuleţelor şi se spune că cei care au scăpat fără să cadă au putut trăi chiar şi două săptămâni fără să mai muncească, dar desigur era o legendă, prea mulţi cerşetori trăiau chiar şi două săptămâni numai cu apă.
- Bună ziua, făcu el timid către bătrânul de lângă el, cu diformităţi nu prea savant făcute, dar devenite aspectuoase datorită vremii trecute peste ele. Moşul bombăni ceva, apoi îşi umflă pieptul scoţând în evidenţă distinctivul pe care scria "cerşetor principal gradul I" (poate fi şi profesor la Academia Cerşetorilor, remarcă tânărul intimidat), apoi îl studie pe puşti pe îndelete, lăsând să-i scape o sclipire admirativă la vederea perfecţiunii mutilărilor.
- Aşa tânăr şi deja ai primit atestatul pentru Centru ? întrebă el, descoperindu-şi rănile purulente, peste care roiau muştele, ca pentru a-i arăta că nici el nu este un oarecare. De fapt, după "Cepe unu", cum se abrevia titlul său în jargonul cerşetorilor, nu se mai putea aştepta la altă avansare, decât să-l împuşte ca să-l scutească de chinuri când n-o mai fi bun de nimic pentru Stăpân, dacă nu putea supravieţui dincolo de marginea oraşului, bătându-se cu câinii şi copiii pentru resturile din gropile de gunoi.
Tânărul tăcu încurcat, neştiind ce să răspundă, cu o expresie din care se putea deduce orice, aşa cum învăţase la cursurile de maniere. I-ar fi spus că crede că a ajuns acolo din cauză că părinţii lui au fost profesori universitari, dar prea de multe ori văzuse expresii de dezgust la auzul unui asemenea titlu, mai ales la cei de seama lui.
Găsise ceva mai bun de făcut; savura priveliştea pieţei, care începea să se umple cu stăpâni eleganţi, toţi în costum negru, cămăşi albe, cravate cu multe culori, lanţuri şi brăţări de aur şi pălării negre, cu boruri largi. Cei mai mulţi veniseră cu nevestele şi copiii, pupa-i-ar Benga, îmbrăcaţi şi ei în costume tradiţionale, comandate la Paris după câte îşi dădea seama puştiul, căci le văzuse de multe ori ieşind cu fustele de stambă înflorată pe vremea când cerşea în faţă la salonul Riccardi, aproape de Notre Dame du Paris.
Domnii discutau politică şi era clar că toţi erau împotriva Alianţei. Cu vorbe grele, îi ocărau pe cei din partidul lingurarilor, al argintarilor, al rudarilor, care la îndemnul gaborilor s-au aliat şi voiau să preia puterea. Băiatul cunoştea ceva despre asta, mesagerii Alianţei veneau uneori pe la ei cu ceva de ale gurii, chiar cu ţigări uneori, încercând să-i momească vorbindu-le despre muncă, libertate şi mai ales despre faptul că ei, tocmai ei cerşetorii, sunt egalii Stăpânilor. Vorbe meşteşugite şi zadarnic risipite, căci ei nici nu aveau drepul la vot şi chiar dacă l-ar fi avut, la ce le-ar folosi ?
Cei zece-douăzeci de copii ai fiecărei familii se distrau scuipându-i în faţă pe cerşetori şi invitându-i să le sugă cariciul, dar boschetarii stăteau cuminţi, neîndrăznind nici măcar să clipească, de frica Stăpânului atotputernic, care desigur că va veni şi le va arunca miloasa lui pomană, uneori chiar fără să le mai ştampileze borderoul de cerşit, Benga fereşte !
Priveliştea familiilor de Stăpâni îl tulbură pe puşti; era prima oară când îi vedea în familie; nu era îngăduit castei sale să le calce pragul decât la muncă şi atunci femeile stăteau în casă, cu copiii, dacă nu erau plecate prin cele străinătăţuri, în voiaj. În rest, ei se afişau numai cu curvele. Tare ar fi vrut şi el să fie curvă; ştia că fetele frumoase din casta sa trăiau aproape ca Stăpânele, cât timp erau frumoase. Chiar dacă se sătura de ea, un Stăpân o plasa altuia, cadou sau pe bani, iar cele cu Şcoala Superioară de Curve uneori nici nu erau omorâte dacă rămâneau borţoase din neatenţie. Auzise de asemenea întâmplări, şoptite noaptea printre boschetari, la lumina focurilor de tabără de la marginea oraşului.
Dând ocol cu privirea, se minună din nou de mulţimea adunată. Nici în străinătate nu văzuse atâţia oameni strânşi la un loc. Dar nici oameni atârnând spânzuraţi de stâlpi… Un copil de vreo zece ani, cu faţa vânătă, limba scoasă şi ochii holbaţi se legăna cu o tablă atârnată de gât pe care cineva scrisese "HOŢUL DRACULUI". Pe stâlpul alăturat, un bătrân părea adormit în ştreang, cu o expresie mulţumită, de om sătul de toate. Mai văzuse mulţi morţi la viaţa lui scurtă, pe unde-şi ducea traiul puteai muri şi pentru o bucată de pâine mucegăită, ori o ceapă degerată, dar cadavrele zăceau ca nişte gunoaie ce erau, nu expuse aşa, ca nişte trofee. Privi întrebător către bătrân.
- N-ai mai văzut aşa ceva ? făcu bătrânul văzându-i privirea.
- Ba da, adică nu, nu aşa, ca în vitrină, bâigui băiatul.
- Eh, se vede că ai studiat "afară"… Pe unde ai fost tu poate că nu-s chiar aşa de tari, dar aici fac legea cum vor ei. Pe băiat l-au prins dis de dimineaţa furând lăturile de la restaurantul "Bulybassa Lloyd" din faţa porcilor. Stăpânul l-a spânzurat, pentru că porcii nu au sughiţat când au terminat mâncarea. Tâmpitului ăluia bătrân i-a expirat viza şi a continuat să cerşească în faţă la "Konditorei Violeta". L-a turnat cel căruia i s-a arondat locul. Iar pe grinda aia din faţa Operei Rrome de Stat "Pralea Mihai" au atârnat vreo zece prinşi că au primit pomană fără s-o treacă în borderoul de cerşit. "Evaziunea cerşetorală e un păcat, iar plata păcatului e moartea", aşa stă scris în Sfânta Scriptură Penală, capitolul „Păcatele Cerşetorilor”, versetul 5, aliniatul 2 cu 3.
Îl privi o clipă superior apoi urmă:
- Crezi că numai tu ai şcoală, măi ţâcă ? Eu am şcoala vieţii, plus a ta... Păcat că n-ai venit cu câteva minute mai devreme, se zbăteau încă de te umfla râsul, proştii dracului.
- De ce proşti ? se miră puştiul, căutând grinda cu spânzuraţi cu ochii. N-o văzu, era departe, iar el stătea în genunchi.
- Că au plecat pe veşnicile plaiuri ale cornului abundenţei singuri, fără să ia câţiva polirromişti cu ei, şopti bătrânul, ca pentru el. Puştiul a dansat în ştreang aproape cinci minute de se spărgeau Stăpânii de râs, adăugă el ceva mai tare.
I se păru, sau bătrânul şoptea în barbă "De le-ar beli Benga cariciul" ? Îl gini atent şi îl văzu doar mulţumind unui Stăpân care îl miluise cu o bancnotă şi-i ştampilase borderoul, după care evaluă expert împrejurimile, în căutarea altui binefăcător. După ce îl studie câteva minute îi veni o idee, o şmecherie pe care nu i-o arătase nimeni în facultate: moşul nu lăsa niciodată mai mult de o bancnotă în căciula din faţa lui. Încântat că prindea meserie încă de la primii paşi, îşi băgă în buzunar toate monezile mai mari de un milion de lei, mai lăsă să-i curgă ceva salivă la colţurile gurii şi continuă să contemple piaţa, cu ochii daţi peste cap, aşteptând răbdător ofrandele. Cu coada ochiului îl văzu pe bătrân sorbind pe ascuns dintr-o sticlă pitită în mânecă şi ştiu că era spirt sanitar. Mai văzuse aşa ceva la bătrânii marginali când chefuiau pe lângă cutia de carton în care trăia.
Stăpânul îl plasase bine, nu avea ce comenta. Avea o privelişte bună, vedea şi turnuleţele Catedralei şi turnurile impunătoare ale Operei, despre care învăţase în şcoală. Acolo începuse salvarea Stăpânilor, care îşi vărsaseră sângele pentru cerşitul în libertate, pentru ca ei, boschetarii, să aibe acum din ce trăi.
Căile de acces erau blocate de caralii. Nimeni, cu excepţia Stăpânilor, nu mai putea intra, nici măcar cerşetorii atestaţi întârziaţi, care de mâine îşi vor pierde pâinea şi dreptul de a mai intra în oraş. N-au decât să trăiască pe câmp, concurând la vânătoare cu lupii, ori furând grăunţe alături de şobolani. Toţi atestaţii au fost convocaţi aici şi acum, în această zi slăvită de Benga, din motive politice: vor duce Bunavestire în lumea marginalilor, să ştie toţi că Stăpânii sunt atotputernici şi că Benga e cu ei. Fără radio şi televizoare, de unde să afle cei care muncesc pământul şi chiar secta superioară a marginalilor cerşetori ce se întâmplă aici.
Piaţa era arhiplină. Elicopterele uşoare ale caraliilor îşi făcură apariţia, bâzâiră câteva minute peste piaţă. apoi dispărură, după ce s-au asigurat că totul este în ordine. Erau donate de landurile rrome din Germania, se vedea încă inscripţia "POLIZEI" pe cabină, iar paynicii rromilor erau mândri de ele, bucuroşi să iasă la marginea oraşului, la vânătoare de marginali şi vagabonzi, mitraliind tot ce mişcă prin munţii de gunoaie.
Îşi pipăi buzunarele, evaluându-şi câştigul: părea o sumă frumuşică. După ce-i va preda tainul Stăpânului, va mai rămâne destul pentru o ciorbă de coji de cartofi, poate chiar şi pentru un sfert de pâine şi, dacă nu se lăcomeşte, chiar una întreagă, mucegăită. Un adevărat festin, îşi zise amintindu-şi de zilele când nu se putea mulţumi decât cu ceea ce găsea prin gunoaie, de multe ori mai nimic, căci stăpânii rareori aruncau ceva de mâncare, preferau să vândă cerşetorilor atestaţi, iar ceea ce ajungea în halde era vânat de haite de câini care se luptau cu vagabonzi de toate vârstele.
Lângă el, bătrânul părea şi el mulţumit, căci după o lungă tăcere reîncepu să vorbească, vizibil bine dispus:
- Ei, cum îţi pare prima zi în centru ?
- Îmi place, cred că merge bine, mormăi băiatul privind suspicios în jur.
Se temea că Stăpânii, văzându-l mulţumit, nu-i vor mai da de pomană şi ar fi fost păcat să scape această adevărată mană cerească. Bătrânul îl privi amuzat; parcă se vedea pe sine, cu mulţi ani în urmă. Nu i-a fost uşor; pe el nu l-a luat nimeni în braţe, practic a trebuit să fure meseria. Stăpânii abia ajunseseră la putere, iar ei marginalii, toleraţii, încă nu înţelegeau că vremea lor a apus şi nu se puteau abţine să nu scape câte un „fire-ar mă-ta a dracului de ţigan împuţit !”, în urma Mercedesului ce le umplea zdrenţele cu zoaiele străzii. A trecut ceva timp până au învăţat că numai rostirea cuvântului „ţigan” se pedepseşte cu moartea, iar restul înjurăturii putea duce până la arderea pe rug a celui ce blasfemia vreun Stăpân. A trebuit să lupte pentru locul lui de cerşit, a înjunghiat chiar destui semeni de-ai lui şi a luat destulă bătaie până a înţeles că, dacă se pune sub aripa protectoare a „cioroilor” de altădată, nu ajunge el mare şef, dar nici nu moare de foame.
- Ce o să faci cu banii ? îl întrebă ironic, convins că tânărul naiv se crede bogat.
- Nu ştiu. Cu ce rămân... mâncare pe două zile. Poate chiar cu pâine de ieri. Poate îmi rămâne ceva...
- La ce să-ţi rămână ? Să faci ca toţi începătorii, să fugi de la Stăpân, ca cei care au înnebunit când au văzut minunăţiile Centrului ? Vise, copile, vise! La cine şi la ce să fugi, lasă-i să-şi lingă cariciul singuri, nimeni n-are nevoie de cioflingari ca noi. A, iartă-mă, ştii mai bine, am înţeles că eşti şcolit prin cele străinătăţuri...
Puştiul îl privi uşor amuzat, simţindu-se superior din cauza şcolii. Deh, are studii internaţionale de „Drepturile Cerşetorilor”. Puţin era şi trist. „Dincolo” erau cei de rasa lui şi totuşi şi la ei era un paria. „Păcat, păcat de sângele vărsat”, îşi aminti de vorbele bunicului său, când avea din ce să se îmbete şi-l apuca melancolia. Murise cu ceva ani în urmă spre dimineaţa, cu vorbele astea pe buze. Nu ştia, ce înţelegea moşul prin asta, dar „e o vorbă adâncă”, spunea îi spunea tot el. Aici, stă scris în Evanghelia Civilă, capitolul şase, versetul patru cu doi că: „Statul rromân îşi apără cetăţenii, oricine ar fi ei”, dar el avea un „r” mai puţin şi nici un drept.
Cel de lângă el râdea în sinea lui, gândindu-se că puştiul suferea de chinuri care pentru el acuma sunt doar o amintire. Un Stăpân trecu pe lângă ei şi reuşi să arunce două bancnote cu o singură mişcare în cele două căciuli. Se îndepărtă, dar moşul se repezi după el, să-i ştampileze borderoul. Îi făcu semn şi puştiului să-l urmeze.
- E o capcană, îi spuse în timp ce se aşezau. Pleacă, apoi se întoarce şi te taie, spânzură, ori împuşcă, ori toate astea la un loc, pentru că vrei să-ţi înşeli Stăpânul.
Stăpânul cel îndemânatec se întoarse şi mai reuşi o performanţă: îi scuipă pe amândoi între ochi, cu o singură flegmă, divizată savant şi precis cu o mişcare a limbii şi asta de câteva ori la rând, cu o cadenţă şi o precizie ce sfida orice lege a fizicii.
Tânărul mai văzuse asta la Strasbourg, dar nu ştia ce să facă. Bătrânul avea şcoala vieţii şi ştiu să se ploconească, tânărul se luă după el şi amândoi se târâră la el, pupându-i pantofii, unul stângul, celălalt dreptul. Tuciuriul le întinse mâna şi-i lăsă să i-o pupe, în semn de mare milostenie.
- Vă iert, că azi e Ziua în care vine Profetul, altfel...
- Stăpâne, iertare, dar măria voastră, pupaţi-aş puradeii, ştie că borderoul... încercă bătrânul o justificare.
- Taci în mă-ta, că te şi mardesc, cioflingarule, făcu Stăpânul şi se răsuci pe călcâie.
Tânărul oftă şi se resemnă, privind jucăriile din vitrina aflată în spatele lui. Se va obişnui şi cu asta, doar fusese antrenat destul.
- Gagiul ăsta-i vătaf, în marea mea nimicnicie nu mi-am dat seama... făcu bătrânul, apoi deveni colţos:
- Ce te holbezi la jucării, nu-s de nasul nostru !
Jucăriile de la „Magico” erau doar o pată de culoare pastel în sufletul tânărului. Îşi mutase gândul de la ideea de jucărie de pe vremea când singura păpuşă pe care o vedea era degetul mare, pe care şi-l sugea de foame.Mai mult se temea de automatele de cafea, despre care se spunea că vor deveni aparate de cerşit ce le vor lua pâinea de la gură. Nu-şi făcea griji de asta: era destul de şcolit să ştie că Stpânii le dau bani numai pentru a-şi umple sufletul de priveliştea mizerie în care se zbăteau, iar un automat ce putea să le ofere ? Un "mulţumesc, Stăpâne al meu" scris cu atât mai mare cu cât suma era mai mare ? Vax !
Bătrânul nu înţelese, căci continuă:
- Nu-i de mecla noastră ! Şi mie mi-a rămas aşa un necaz pe suflet, de când am văzut nişte puradei jucându-se cu aşa ceva. Pentru că-mi beleam ochii la ei, au sărit boracii pe mine şi mi-au tras o mardeală de n-o uit nici azi. Am scăpat ieftin, vătaf era Doagă Întâiul, era mai milos, săracul, aşa că bulibaşa m-a lăsat numai cu atâta. Ehe, altă vreme, altă muie. Mai puteam ridica şi noi ochii pe vremea aceea, dar ne-au dat muie cu lămâie de ne-au încoţopenit de tot, imediat ce a murit...
Tăcu şi oftă cu năduf, vărsând o lacrimă pe ceaţa unor amintiri numai de el ştiute. Jucăriile erau tot în spatele lor, zâmbind galeş puradeilor, în speranţa că vor fi cumpărate. La cerşetori nici nu se uitau. Printre turnuleţe, hologramele publicitare începură să alterneze reclamele cu stema ţării: o pasăre cu un bulan în cioc şi o cruce între ghiare, deasupra inscripţia „In muie veritas”, iar sub ea, înscrisă între nişte falduri: „Avelo baftalo !”. Îşi aminti de izbucnirea lui tac’su, când îl întrebase pentru prima dată ce pasăre e aia: „O cioară, ce paştele mamii ei ai vrea să fie altceva ?” Atunci se oprise brusc şi-l implorase să uite imediat tot ce a auzit. Dar nu a uitat, poate şi pentru că, în acea seară, i-a lăsat lui blidul său cu fiertură, prima şi singura dată când a făcut gestul ăsta. Poate de aia nu a uitat. Numai de aia...
În partea lor de piaţă se iscă o rumoare: trecea Stăpânul Patron al zonei . Verifica tolba la fiecare, borderoul de cerşit şi îşi oprea partea, lăsând teşchereaua goală. Ce vor câştiga de acum înainte, era al lor. Başca la cât l-o lăsa inima pe patron să-i miluiască. Circula o bârfă printre ei, că se umbla cu bani marcaţi şi dacă nu-i ieşea suma patronului, primul copac era aproape, secundul lui avea ştreangul pregătit, iar un ciob de săpun era fiecare obligat să-l aibe asupra lui, aşa, la o adică. Şi să nu uite...
Îl cunoştea bine, s-ar putea spune. Cu ani în urmă, o salvase de la înec pe fata lui cea mijlocie. Se aventurase pe ghiaţa ce sta să se topească şi stratul subţire cedase. A scos-o din apă, iar Părintele ei venise tocmai când încerca să o aducă la viaţă. Văzând gunoiul de român aplecat peste fata verde la faţă cu păru-i negru ca o pădure răsfirat în iarba ce abia mijea, Stăpânul crezuse că voia s-o cordescă şi era cât pe aci să-i taie scârbavnicul mădular, după cum era judecata la ei. Băiatul o lăsase în voia sorţii, iar fata se înverzise la faţă la loc, aşa că , la ordinul tatălui, îşi duse la capăt misiunea şi de atunci deveni un fel de favorit.
Stăpânul trecu şi pe la ei, verifică gestiunea. Bătrânul îi povesti umil episodul cu vătaful, şeful se încruntă, dar nu zise nimic. „Vătaf al rromilor e ceva să fii”, murmură el textul unui cântec al lui Rrom Lenon şi atât. "E ceva şi între ei", gândi băiatul. Secundul băgă banii în sacul ce-l purta la spate, îşi lăsă pantofii lustruiţi pupaţi, apoi se adresă tânărului, cu un aer de părinte protector:
- Îţi place prima ta zi de muncă, mâncaţi-aş ?
Îi aruncă chiar câteva monezi. Băiatul fu copleşit de câtă importanţă i se dădea. Intimidat, reuşi să rostească litania pravoslavnică de mulţumire fără să se încurce, dar gâtuit. Ochii erau îndreptaţi spre Stăpânul Patron, înlăcrimaţi de emoţie, dar imaginea i se fixase pe băiatul spânzurat care se legăna în cadru, alintat de vânt.
Stăpânul Patron dădu din cap, mulţumit de noua sa achiziţie. Tuciurii din jur îl priviră miraţi de familiaritatea cu care se purta cu rahaţii ăştia de români, care ştie toată lumea că dacă le întinzi un deget îţi iau toată mâna şi, Benga fereşte ! mai ajung să-ţi mai ceară naiba ştie ce mai favoruri, fir-ar rasa lor de împuţiţi a dracului !
Când Patronul plecă, tânărul îndrăzni să privească în jur, cu luminiţe jucându-i în ochi. Se simţea important. La balconul Operei Rrome stema dispăruse, făcând loc unui text pe care abia putea să-l desluşească din cauza literelor bogat împodobite.
- Vezi ce scrie acolo ? îl întrebă bătrânul mijindu-şi ochii.
Băiatul se chinui să ghicească înţelesul şi-l lămuri:
- E mesajul de bun venit al Preşedintelui Republicii Monarhice Rromânia, Împăratul Iulian al şaptelea, adresat Profetului, care ne anunţă sosirea apropiată a Mântuitorului...
Rumoarea mulţimii îi acoperi glasul şoptit, arătând că lucrurile începeau să se precipite. Elicoptere donate oraşului martir Temeşromales de către comitatele rromilor din Franţa, după cum scria clar pe ele în engleză, roiau peste acoperişurile de aramă, ce sclipeau în soarele asfinţitului. Din spatele Operei se dezvăluia lent o enormă farfurie zburătoare, acoperind piaţa cu o lentoare exasperantă. Un bâzâit grav îl ameţi, în timp ce părul electrizat i se ridica în cap. În balconul Operei apăru un grup de Stăpâni drapaţi în alb, care se postară în aşteptare.
Curând, între ei apăru o siluetă luminând ca soarele, se stinse apoi după câteva clipe, lăsând loc unui bărbat impunător, îmbrăcat într-o sutană albă, cu o pălărie neagră pe cap, purtând stema în frunte.
- S-a materializat Profetul, s-a materializat ! se auziră strigătele pirandelor sugrumate de emoţie.
De unde se aflau, vedeau prea puţin lucru, dar panourile uriaşe arătau o scenă de aproape. Chipul Profetului apăru în prim plan. Băiatul simţi că se rupe ceva în el. Altfel îi vorbiseră bătrânii obştei despre Profet, alta era înfăţişarea sa în icoanele tainice, pentru care puteai fi omorât numai dacă vorbeai despre ele.
- Moşule, dacă şi Profetul este de-al Stăpânilor, atunci Mântuitorul ce este ?
Aproape că strigă, dar tumultul din jur îi acoperi glasul. Vecinul parcă nu-l auzise. Privea cu ochii holbaţi Chipul Profetului cu lacrimi şiroaie revărsându-se prin ridurile adânc săpate în obraji. Într-un târziu, se întoarse şi-i răspunse, aproape strigând:
- Taci ! Obiectul ăsta sigur nu a fost făcut pe Pământ... Înseamnă că ăştia sunt EI, cei pe care îi aşteptam ca salvatori. Aşa şi prin Stăpâni vor să cucerească lumea...
Se înecă de emoţie. Câteva clipe mai târziu îşi reveni, venele i se îngroşară la gât şi răcni cât putu de tare:
- Eloi, eloi, lama sabactani !
Tânărul avu impresia că voise să spună mai mult, nu ştia ce-i asta, ceva despre unul Ilie, poate o rugăciune secretă, ori un blestem de-al stăpânilor. Nu avu timp să se dumirească, serviciul rromilor informaţi îşi făcu datoria. Doi zdrahoni cu sigla SRI scânteind pe spatele bluzoanelor antiglonţ se apropiară ameninţător de bătrân şi traseră în el ca la poligonul de tir. Tânărul privi înmărmurit cum trupul schilod zvâcneşte şi rămâne încremenit într-o baltă de sânge ce începea să se lăţească. Privirile antiteroriştilor se întoarseră spre el şi atunci, instinctiv, pricepu că se afla în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit. Instinctiv, se ridică şi o rupse la fugă, cu sentimentul că picioarele i-au devenit brusc coloane de piatră şi aşteptând din clipă în clipă să fie secerat de gloanţe.
Nu avu mult de aşteptat.


(Povestire revizuită după o variantă apărută în: Orient Latin, an VII, nr 2 (20), iulie 2000, editată de Fundaţia Culturală "Orient Latin" Timişoara)
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...