Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro

riga criptocomunista si lapona smenel


de constantin cozmiuc la: 05/04/2006 11:51:00
modificat la: 09/04/2006 16:23:34
taguri: Proza_scurta 
voteaza:
RIGA CRYPTOCOMUNISTĂ ŞI LAPONA ŞMENEL
Constantin Cozmiuc

La sfârştitul Marelui Mileniu, România fusese deplasată în Estul Europei de către cei care nu ştiau că respectivul continent se întinde pânâ în Urali şi, ca atare, satelitul Moscovei gravitează undeva prin centru. După ce Tătucul Negru al Moscovei l-a învins pe Hitler, românii au căzut în sclavie, de unde nu s-au mai ridicat până în Luna Ultimă a Ultimului An din Deceniul Penultim din Secolul Ultim al Marelui Mileniu de O Mie de Ani.
Pentru români răsărea, sau cel puţin aşa credeau ei, Epoca Celor trei P: Pace, Prosperitate şi Progres. O mână de oameni trăiau dă mult, mai dă dămult, între aceşti p-p-parametri, dar lupta celor mulţi pentru aceste trei coordonate abia a început, în condiţii asemănătoare cu cele descrise mai jos.



23 decembrie 1972, Timişoara, undeva între cartierul Blaşcovici şi barul Banatul
George era furios la culme. Ieri seara sosise de la munte şi dăduse de un scandal monstru. Maică-sa îl luase din scurt, acuzându-l nici mai mult, nici mai puţin decât că umblă deghizat prin oraş cu tot felul de curve şi străini. Vecini demni de încredere se jurau că l-au văzut într-un bar plin de străini şi pipiţele aferente, cu paharul în faţă şi tot felul de alte năzbâtii.
Barul îl ştia, dar abia dacă intrase de câteva ori acolo; era prea scump pentru un student, chiar şi din partea locului. Câteva măsuţe joase, o cafea cu frişcă, ciocolată şi o ţigare Kent la cinci lei jumate, când la "Varicele Mari" era un leu... În plus, piţipoancele nu-i dădeau nici o atenţie, italienii erau la mare vogă. Unele chiar se şi măritau cu unii din ei şi îşi imagina cu jind plăcerea de a auzi de Ceauşescu doar din an în paştele mamii lui.
Ajuns în faţa uşii, intră fără să-şi dea seama ce face. Ezită o clipă, dar se gândi că are la el douăzeci şi ceva de lei, prietenii vor apărea abia peste o oră şi ceva, aşa că tot nu avea cu cine să-şi piardă vremea. Furios încă pe acuzaţiile absurde ale mamei sale, ochi un loc liber şi se aşeză. La masă, un tip pe care îl cunoştea de la "Varice" îl salută..
- Ia loc, spuse tipul. Sunt cu nişte italieni, vrei o cafea ? Fac ei cinste, i-a umplut unul de lei la un curs excelent.
Un macaronar începu să vorbească. George îşi privi întrebător amicul al cărui nume nici nu-l ştia.
- Zice că l-a văzut acum trei zile pe tatăl sau pe fratele tău mai mare...
- Tatăl meu a murit şi n-am fraţi ! i-o tăie George scurt. Povestea îl agasa de-a binelea, dar după puţin timp îi ieşi complet din cap. Italienii se dovediră nişte companioni desăvârşiţi.
Uită şi de amicii de la "Varice" şi de faptul că cu numai câteva clipe înainte pentru el italienii în general erau doar nişte bieţi curvalăi cu bani, veniţi în România să-l răzbune pe Duce prin însămânţarea, pe cale cât se poate de naturală, a bietelor copile nevinovate.
Pe undeva, Decebal surâdea în barbă: majoritatea urmaşilor lui Traian se întorceau în ţara lor de baştină cu buzunarele goale şi usturimi teribile la organul cel mai folosit în Noua Dacie. Doar organele locale de ordine erau mulţumite: din capturi şi şpagă se dezvoltau multilateral..

Noiembrie, 1990, în Timişoara, barul Bastion
Domnul maior Pandelache simţi că renaşte cu adevărat dând din nou de mulţi dintre vechii săi cunoscuţi. Pe când era doar tovarăşu' căpitan avusese nenumăraţi prieteni, bucuroşi să se înfrupte din capturile sale de la târfele şi bişniţarii oraşului, dar mai ales de la ţigani, de unde îi pica la aur cu nemiluita în schimbul închiderii măcar a unui ochi. Sigur, era recordman absolut în captura aurului, dar puţini ştiau că declara doar 10% din ceea ce confisca, 40 % îi rămâneau lui, iar cu jumătatea rămasă făcea bulibaşa ce-i trecea prin cap.
Îngrămădeala aia nenorocită din decembrie '89, cum numea el evenimentul (Să-i spunem aşa, ca să nu greşim ca alţii), l-a prins descoperit. Tocmai era pe cale să ajungă secretar de partid şi se dădea mare, când cel pe care îl sanctifica în şedinţe o mierlise, baş de Crăciun.
Deşi avea bani gârlă, nu se purta ostentantiv. Doar două damblale avea: dădea de băut tuturor, asta ca să nu-i scadă cota de popularitate şi îşi cumpărase o brichetă, imitaţie perfectă a unui pistol Colt 45, cu care îşi aprindea veşnica ţigare de foi după ce se făcea că îşi găureşte ţeasta şi recita patetic Mai trage-mi un glonte în tâmplă, Mary, savurând expresia tâmpă a celor ce nu cunoşteau poanta. Era titlul unui cântec din singurul roman pe care îl citise în ultimii douăzeci de ani, ceva de Leonida Neamnţu, pe care îl luase de la fiul său, Mihai, o pramatie care niciodată nu va înţelege adevăratele valori ale comunismului, ameţit cum era de aiurelile alea fanteziste din Occident. La dracu', aici e de trai, cât mai bâşbâie aştia prin simulacrul ăsta de democraţie !
Îşi salută amicii şi se aşeză la masă, comandând un rând de whisky pentru toată lumea, inclusiv pentru sfrijitul ăla necunoscut. Primind dezinvolt mulţumirile mieroase ale comesenilor, care visau deja la tura următoare, scoase o ţigare şi nelipsita brichetă-pistol, cu ochii aţintiţi spre necunoscutul ce tresări văzând simulacrul de armă. O duse la tâmplă şi apăsă pe trăgaci.
Cineva, ori de la Inspectorat, ori din ţigănime, râdea în barbă: cu jumătate de oră înainte, îi subtilizase bricheta şi o înlocuise cu un pistol, nu numai adevărat, ci şi încărcat. Prea îi dădea de gol pe toţi.
Nu auzi bubuitura, dar în ultima fracţiune de secundă viaţă învăţă că adevărata valoare a aurului este tăcerea, drept care se cufundă în ea.
Comesenii au anunţat poliţia şi pe fiul său, Mihai, care sosi primul, cu o jumătate de ceas înaintea oamenilor ordinii. Dintre toţi cei prezenti, rămase numai George, necunoscutul, ca martor şi , încă în necunoştinţă de cauză,viitor prieten cu Mihai.

16 aprilie 1992 , Şoseaua Stamora-Moraviţa Timişoara
-Ce lung îmi pare drumul, acun la-ntors acasă, rosti George, poreclit de prieteni Riga, adică un brav vizitator al respectivului oraş,în care reuşise să ajungă pe vremea regretatului împuşcat. Era obosit şi de la Pancevo până în Vârşeţ abia dacă scosese o vorbă, obsedat de imaginea unei tinere ce trecuse prin faţa lui cu o cutie în mână, într-un bar unde se reunise "Echipaju' lui Peşte", cum îşi spuneau cei din grupul de excursionişti economici. După intrarea în ţară, îl apucase logoreea şi o veselie ce contrasta straniu cu paloarea feţei, ochii roşii şi pungile de sub ei. Oricât de scurtă ar fi, o vizită de afaceri oboseşte: marfă ascunsă, nervi, schimbă dinarii în mărci, atenţie mărită în jur. Până la urmă. tot capotezi.
Lânga el, era şoferul. prieten şi coleg de servici şi generaţie. El era gospodin director, cu acte în regulă, că aşa i-a fost felul, celălaltl era guşterul pentru sârbi, poreclă datorată osârdiei cu care încerca să sape sub nişte dale de ciment în Lazarevaţ. Tot el era şi secretar de redacţie, căci trupa era o delegaţie oficială de ziarişti, invitată de colegii lor din străinătate. Şi, ca sâ fie totuşi cinstit, ducea şi ziarul lor în Timişoara şi banii îi deconta la sânge, nu în bani ci în cărţile pe care şi le doreau de ani de zile.
Avea tot ceea ce-i trebuia unei firme, mai puţin obiectul de activitate; ziarul. Existase el, dar sarabanda preţului hârtiei l-a pus cu botul pe labe. Falimentul nu a fost rasunător, departe de el gândul, nu ca să bag intrigi, a fost chiar plăcut, rămăsese în urma lui cu o grămadă de bani, cu acte în regulă, cu permis în regulă, cu etichetă PRESS pe parbriz şi cu un zâmbet ironic la adresa celor care stăteau de trei zile făcând coadă la poarta ţării. Ei tocmai au intrat, în vreme ce ultimii, aflaţi la patru-cinci kilometri de fâşie nici n-au ieşit... Pe vremuri, coada era în sens invers; sârbii stăteau până către Vârşeţ cale de vreo paisprezece kilometri, dornici de schimburi culturale cu vecinii lor. Schimbau Vegeta, blugii, ceasurile, ţigările lor pe produsele noastre, via lei desigur, şi comerţul era prosper. Noi eram mai şmecheri, să nu spun şmenari, schimbam produsele scumpei noastre patrii pe dinari, dinarii pe mărci şi ţuşti acasă ! Avantaj noi,căci le scoteam valuta, nervi ei, din aceleaşi motive. Dar asta la nivel oficial, de la om la om exista o înţelegere deplină între popoare; în fond, schimbul era reciproc avantajos.
Când au ieşit la vama sârbilor, a fost gălagie mare. Aveau la ei nişte marfă de la un grup de ucrainieni întâlniţi la un prieten. Schema era că ei trebuiau să se ţină de maşina lor, pâna la vamă. ca să evite statul la coadă. Erau, cum s-ar zice corespondenţi de presă din ţara vecină şi prietenă, veniţi în vizită la colegii lor sârbi. Asta însemna să evite statul a trei-patru zile pe marginea şoselei, uneori în viscol, alteori în arşiţă, la o distanţă care ţi se pare înspăimântător de departe, pe măsură ce ce apropii de ea.
Dar fâşia o iubeam cu toţii, mai ales partea de dincolo de ea. Deşi nu era aşa, pe vremea împuşcatului, un prieten poet striga că din toată România, eu am iubit numai fâşia. Şi eu am visat la dealurile Vârşeţului de pe vremea când, elev fiind, culegeam porumbul poporului şi mă uitam la ele cu jind, ca la sânii unei fete, gândindu-mă că nu le (îi) voi vedea niciodată de aproape. Am şi urcat, pe dealuri, nu pe..., deşi poate era mai bine acolo, căci ne-am trezit că am scăpat dintr-o cuşcă, doar pentru a da de alta, mai mare. Visam să ajung în Cosmos, dar mai repede ajungeam pe Marte decât să obţin o viză în Franţa, şi asta cu toate actele în regulă.
Dar privighetoarea nu mai e mută, şi liliacul a-nflorit şi în ghiveciul meu: mă mulţumesc cu ce am şi, oricum, vin de la ei ca de la nişte extratereştri. Glumesc în maşină. Îmi dă mâna, sunt gospodin director. La ieşire, le spuneam vameşilor sârbi că luneta rusească ce o aveam la mine este binoclu (dalekozor) pentru chiori, că de aia are doar un tub, ce să facă un chior cu al doilea ?
M-a învăţat cineva să nu schimb banii decât la albanezii care stau la pândă în Belgrad, nu departe de Dunăre. Zice-se că plutesc românii pe valurile Danubiului de acolo precum moara ce venea pe Siret, dar eu nu i-am văzut; când făceam schimbul cu albanezii eram cu cuţitul în mâna şi, îmi place s-o cred, că mai rău ca ei.
Dar, ne-am scos ! Patru oameni cu câteva sute de mărci la noi fiecare, în câteva ore, eu zic că este ceva. Aici, în ţara asta, ai de lucru, nu glumă, pentru banii ăştia...
Pe vremuri, când eram copil, tot efortul ăsta era pentru binele patriei; marfa noastră mergea, iar Patria nu era tagma jefuitorilor, cel puţin aşa se spunea.. Acum. se spune că este şi eu, ca simplu cetăţean, mă duc la sârbi să fac o mică bişniţă, să-mi scot banii de coşniţă, ca cerşetor ştiinţific ce mă aflu.
Şi ce dacă ? Am fost acolo, am muncit, am bişniţărit, am câştigat într-o lună cât în ţara asta într-un an, dacă ăsta-i an şi asta-i ţară...
Mi se spune Riga, dintr-un motiv stupid: cu ceva ani în urmă am fost în oraşul omonim şi m-am îndrogostit nu atât de el, cât de una din locuitoarele lui. L-am lăudat şi, fără să vreau, am picat pe perestroica pe care încerca să o deschidă Gorbaciov, acum trecute vieţi de domni şi domniţe, dacă îmi permiteţi să mă exprim aşa.
Şi dacă nu-mi permiteţi, nu vă cer un pol, căci eu am ajuns acasă şi trebuie să cobor din maşină.
PAUZĂ, până cobor...
Nu ştiu dacă vă daţi seama, dar eu, din această zi, am devenit el, un altul. Nu mai plin de bani după un bişniţ de trei lulele cu sârbii, nici mai bogat sufleteşte, cumva totuşi altul, chiar dacă nu ştiu cum.
Ştiu doar că e seară şi că am ajuns acasă. Îmi dau seama că, de fapt, nu sunt eu, este el cel care a ajuns ! Eu sunt demult închis în casă, căci n-am bani să mă vântur prin oraş.

Aceaşi zi, Timişoara, acasă la George-Riga.
Încet, pe nesimţite, oboseala drumului îşi spune cuvântul. Este seară şi George nu are chef nici măcar să guste din Viniakul cumpărat în fugă din Vârşeţ. Scoase sticlele de alcool rafinat şi le puse în frigider. De mâine, o groază de amici aveau să-l caude ca nişte zombi alcoolici, să vadă dacă a adus obiectul muncii. Nu-i păsa, pe el îl costa 16-20 de lei sticla, aceeaşi pe care o puteai lua din orice piaţă a Timişorii cu trei sute de lei şi care însemna, la urma urmei, trei kile de votcă, nu tocmai bună, dar băubilă şi baş că ieftină.
Alte cumpărături nu a făcut. Numără mărcile şi se declară mulţumit de rezultat; în ţară, ăsta reprezenta fructul unei luni de lucru. Tocmai începea să se dezbrace, când sună soneria. La dracu, nici n-am venit bine şi sar alcoolicii sinonimi pe mine ! pufni el înciudat, tentat să ignore ţârâitul isteric. Totuşi, se duse să deschidă; nu i-ar strica un pahar de vorbă cu cineva. La uşă, stupoare ! O tânără superbă îl privea cu un aer năuc, cu un pachet în mână. Mai mult, zărindu-l s-a grăbit să confrunte datele de pe uşă cu cele scrise pe pachet. Semăna cu tipa ce o văzuse în bar înainte de plecare.
- Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi... începu ea, timid.
- Da, eu sunt, i-o tăie el, invitând-o să intre, cu un gest de senior ce-şi invită prinţesa pe vastele domenii regale.
Fata se cam codi, dar cucerită probabil de mina lui de fraier cinstit acceptă. O pofti să ia loc pe un fotoliu şi o studie, preţ de câteva clipe.
- Cu ce vă pot ajuta ? întrebă el, mai mult decât mulţumit de rezultatul examinării.
- Păi, trebuie să vă dau pachetul ăsta, făcu ea după câteva clipe de ezitare.
George o privi, intrigat. Fata îi întinse un pachet, pe care era scris numele şi adresa sa. Cam cât o carte, pachetul îl intrigă; scrisul era îngrijit, foarte asemănător cu al lui. Făra să-l deschidă, o întrebă:
- Sunteţi cumva ceva de genul comis voiajor ? Cine mi l-a trimis ?
Fata părea şi mai nedumerită decât el. Ridică din umeri cu o grimasă ce exprima atât de evident neputinţa că pe George începu să îl amuze.
- Cum adică, chiar nu ştii de unde vine pachetul ăsta ? Dacă-i o bombă în el ?
Fata se sperie vizibil, dar îşi reveni repede, fără ca expresia de uimire să-i dispară de pe faţă. Ridică o sprânceană părând că încearcă să-şi amintească ceva, apoi renunţă şi încercă să se explice, vizibil derutată:
- Sinceră să fiu, nu-mi amintesc cum am ajuns aici... Pur şi simplu m-am trezit în oraş, cu pachetul ăsta în mână şi nu-mi aduc aminte de altceva decât că trebuie neaparat să predau pachetul la adresa de pe el.
George o privi pieziş. Dacă nu ar arăta atât de bine, precis ar fi scos-o afară, cât se poate de nepoliticos. Dar zâmbetul ei îl descuraja, ba chiar din contră, îi dădea cu totul alte idei.
- Bine, se resemnă el după câteva clipe. Hai să vedem ce-i înăuntru.
Pachetul era legat cu o sfoară, pe care o dezlegă cu grijă. În interior se afla ceva ce părea o agendă electronică prevăzută cu o brăţară şi o foaie de hârtie cu câteva cuvinte tipărite. O studie cu atenţie, apoi o privi pe fată cu o expresie de neîncredere întipărită pe figură.
- Te-a pus careva să faci mişto de mine ? întrebă el, oscilând între tendinţa de a se enerva şi cea de a se amuza de o posibilă farsă.
Fata îl privi dezorientată, fără să spună nimic.
- Ştii ce scrie aici ? insistă George, fără să-şi dezlipească privirea de pe faţa ei.
- Nu, răspunse fata ezitând.
- Din câte înţeleg eu limba asta, aici se află nici mai mult şi nici mai puţin decât o maşină de călătorit în timp ! făcu George înciudat.
Ea îl privi întrebătoare, apoi se ridică.
- S-a făcut târziu, trebuie să plec !
- Unde pleci la ora asta ? Ultimul autobuz a plecat de un sfert de oră... Apropo, stai în cartier ?
Ea îl privi ca picată din Lună, apoi faţa i se însenina:
- Nu, nu sunt din oraş...
George nu mai insistă cu întrebările, hotărât brusc să amâne pe a doua zi rezolvarea enigmei.
- Uite ce e, du-te dincolo şi culcă-te. Promit că în seara asta n-o punem de un viol. Nu că n-ai fi genul meu, adăugă el cu o umbră de regret în glas, dar nu-mi stă în fire să fac aşa ceva. Nu ne cunoaştem, dar te asigur că eşti în siguranţă. Sigur, dacă îţi vine vreo idee...
Fata îl privi, la început neîncrezătoare, apoi cu simpatie.
- Deocamdată n-am idei, făcu ea zâmbind. Hai, arată-mi unde să ma culc !

17 aprilie1992, Timişoara, în bar la Bastion
Clădirea veche de pe vremea turcilor îi apăra de căldura ce se instalase de câteva zile în oraş. Barul nu era aglomerat, abstracţie făcând de grupul celor care semnau zilnic condica aici,doar o masă mai era ocupată de o pereche ce părea că se află în pragul divorţului după cât de opac se uitau unul la celălalt. De fapt, tribunalul era la doi paşi.
Sosirea lui George însoţit de tânăra necunoscută stârni fluierături admirative. Mândru, George o prezentă, adăugând că i se spune Lapona, apoi luară loc şi comandară două cafele.
- Ce ai pe mână ? îl întrebă Mihai, cel care condusese în ajun maşina.
- Ah, era să uit, făcu George, deşi abia aştepta să deschidă discuţia. Am primit chestia asta ieri, după ce am ajuns acasă. Nu înţeleg mare lucru din prospectul ăsta, decât că-i un fel de maşina de călătorit în timp. Mi-am pus-o ieri pe mână, am apăsat pe set şi nu mai pot s-o scot. Cred că s-a blocat. Uite, am aici prospectul, poate pricepi mai mult ca mine.
Mihai luă hârtia şi începu să o studieze atent, urmărit de privirile indiferente ale comesenilor. George profită de pauză pentru a începe să gângurească aproape în şoaptă cu Lapona. Din când în când era observat pe furiş de tovarăşii săi, care nu prea pricepeau ce vrea tânăra cu amicul lor de pahar. De obicei nu încurcau birtul şi bişniţa cu femeile, rezultatul nu putea fi decât catastrofal.
- De unde ai chestia asta ? întrebă Mihai în cele din urmă.
- De la ea, răspunse George promt, arătând-o cu degetul, deşi ştia că nu este frumos.
- Şi tu de unde o ai ? insistă Mihai.
Lapona ridică din umeri cu o expresie drăgălaşă:
- Pare absurd, dar nu ştiu cum a ajuns la mine. Pur şi simplu m-am trezit cu pachetul în mână şi nu ştiam decât că trebuie neaparat să-l predau. Parcă am un gol în cap...
Vizavi de ea se afla Dan, şi el versat în călătoriile de afaceri de la sârbi. Ideea de cap gol se asocia automat în mintea lui cu sexul atrăgătoarei persoane din faţa lui. Dar se abţinu de la comentarii, câteodată lui George nu-i picau bine glumele şi risca să-şi facă drumurile la Belgrad pe cont propriu. Alături de el,ceilalţi gândeau cam la fel, dar tăceau din aceleaşi motive.
Mihai, în timpul acesta, studia de zor prospectul, cu aerul cuiva care traduce pentru prima dată manuscrisele de la Qumran. Atmosfera devenea apăsătoare, pe faţă sau pe ascuns fiecare era curios să afle ce are George pe mână. Trecură zeci de secunde bune până când Mihai rupse tăcerea:
- Ai dreptate ! Cel puţin după ceea ce scrie aici... Este vorba de un aparat ce-ţi oferă posibilitatea de a călători în timp. Când ţi l-ai pus pe mână şi l-ai setat, automat s-a integrat câmpului tău bioenergetic şi nu-l vei mai putea scoate decât atunci când numărul de călătorii este epuizat. Atunci, va trebui să-l aduci la ora şi data care pe care le doreşti. Practic, nu ai altceva de făcut decât să-ţi fixezi data la care vrei să ajungi şi să apeşi pe Enter şi vei ajunge exact la aceeaşi oră şi în acelaşi loc de unde ai plecat. Înapoi vii automat la locul plecării, dar după intervalul de timp petrecut în trecut. Asta-i tot, dar cred că cineva îşi bate joc de tine. Apropo, îl cunoşti pe Mironov ?
George îl privi pieziş. Pe undeva îl amuza întrebarea, pasiunea lui pentru anticipaţie era cunoscută printre prieteni, dar în faţa fetei nu ştia cum să reacţioneze. O noapte întreagă se tot trezise, ştiind-o în camera cealaltă şi avusese vise din care Freud şi-ar fi putut da încă două doctorate. Mihai surâse văzându-i îndoiala şi continuă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
- Omule, nu cred ceea ce scrie aici, dar faptul că nu-ţi mai poţi scoate drăcia aia de pe mâna este un prim semn. Poate merită să încercăm...
Între timp, George băuse vreo trei romuri, racolate de la cei din jur, încercând să se departajeze de imaginile onirice din timpul nopţii, mai ales că obiectul reveriilor era lângă el. Îl privi pe Mihai ca pe o arătare din altă lume şi bolborosi, fară uite să-şi odihnească mâna pe umerii fetei:
- Şi unde mama dracului vrei să mă duc ? Să-i fac Cleopatrei copii şi o operaţie estetică la nas ? Să-l omor pe Hitler sau pe Ceauşescu în faşă ? Da, poate ajung erou naţional, dar post-mortem, şi de asta baş nu am chef ! Oricum, n-am făcut-o din moment ce am învăţat istoria aşa cum o ştim.
Gândul că ar putea deveni un fel de rectifcator al istoriei îl ameţi puţin. Se şi vedea împidecându-l pe Burebista să taie viţa de vie, bătându-l măr pe Bathory înainte de Câmpia Turzii, repunându-l pe Cuza în drepturi, îmbătându-l pe tatăl lui Ceauşescu pân-i pierea cheful să mai facă copii şi cine ştie câte alte şotii cu urmări istorice.
Reveria i-o întrerupse Lapona, care avu acum momentul ei de glorie. O clipă rămase gânditoare, apoi ceva în ea basculă şi deveni cu totul alta, ca una din acele femei cu personalitate multiplă, toate fiind în aceeaşi oală după opinia lui Dan şi împrtăşită şi de George, care după un divorţ şi un eşec sentimental răsunător avea tendinţe misogine aproape alarmante pentru cei din anturajul lui. Umbla chiar vorba că ar fi gay şi el accepta, dar traducând cuvântul prin vesel ceea ce, de fapt, şi era. Numai bun de internat la glumeţi. Motivul ascuns al aprobării era însă altul: de când începuse să circule zvonul, o brigadă de femei se înghesuiau să-l aducă la drepta credinţă şi avea de unde alege. Dar, rămăseserăm la Lapona, care în acel moment reuşi să facă linişte cu o simplă mişcare din mână:
- Are dreptate Riga ! La ce ne trebuie să vizităm istoria ? De ce am schimba-o ? Ca să nimerim dintr-un rahat în altul şi să nu mai ştim ce să facem ? Nu, oameni buni, nu ! În primul rând trebuie să ne asigurăm baza furajeră, după aia să filozofăm !
La masă se făcu tăcere, de parcă ar fi venit chelnerul cu nota de plată. Lapona îi privi de sus, ca o profesoară emerită într-o şcoală de handicapaţi, apoi continuă, pe acelaşi ton vindicativ:
- Băi, fraierilor ! Faceţi bişniţă la sârbi şi la unguri ca să trăiţi cât de căt bine şi nu vă duce mintea la o chestie extraordinar de simplă ! Cât e marca acum ? O mie şi ceva ! Căt era acum jde ani în urmă ? Cam zece lei prin anii şaptezeci ! Ce monedă mai circulă acum şi era şi atunci ? Suta de lei, Bălceştii ! Schimbaţi o sută de lei pe zece mărci şi aţi făcut zece marci, care acum înseamnă peste zece mii de lei ! Ce dracu, doar aveţi şi facultăţi mentale, nu numai pe acte !
Ieşirea Laponei îi lasă muţi pe toţi. Erau idealişti, chiar romantici, dar deja banii începeau să-şi spună cuvântul. Nu le mai ajungeau de la avans la lichidare, lor, cărora le rămâneau sute de lei de la o lună la alta. Cei care aveau copii, şi-i puteau duce la mare numai cu banii puşi deoparte după excursiile pseudoturistice prin vecini. Prostie sau nu, ideea unui bişniţ temporal le încălzea sufletele.
Pentru George, ieşirea fetei avu efectul unui drog. Se şi visa la bordul propriului său iaht, navigând între turbine şi podul Modoş, căci dincolo de pod miroase a hazna de-ţi mută nasul din loc. Apoi se gândi la Marea Egee şi de acolo până la Mediterana nu-i decât un pas, iar Atlanticul începe după Gibraltar...
- O fac, urlă el, sărind în picioare. Acum o fac, al dracului să fiu dacă nu !
Amuţiră cu toţii. George se sperie singur de propria-i ieşire. O privi pe Lapona aproape implorând-o să-l oprească. Dar ea se închise într-o muţenie din care cu greu ar mai putea-o scoate cineva. Parcă nici ea nu înţelegea ce se întâmplă.
Poate a fost romul, mult peste ceea ce se numeşe doză maximă admisibilă (DMA). Poate a fost doar mizeria ce începuse să-şi arate colţii prin buzunarele lor. Poate spiritul de aventură, care nu îl părăsea niciodată pe George, poreclit şi Riga cryptocomunistul, ceva a fost, căci George se ridică în picioare şi declamă, mai ceva ca Lawrence Olivier în Hamlet:
- În şaptezeci şi doi am cunoscut nişte italieni. Veniseră de trei zile în oraş şi cineva le schimbase toate lirele în lei. Eu voi fi acela ! Hai, schimbăm mărcile în Bălceşti şi vă aduc de zece ori mai mult. S-a făcut ?
George era om de cuvânt, ştiau cu toţii asta. Chiar dacă pierdea, banii se recuperau. Şi, dacă stăm să ne gândim bine, cine poate crede în ideea asta absurdă a călătoriei în timp ?
Ţinură sfat de taină de parcă ar fi complotat împotriva unui regim ce începea să devină prea dietetic. Niciunul nu avea experienţă de lucru cu şmenarii şi se temeau că vor fi păcăliţi, aşa cum se tot zvonea prin ziarele de scandal. Tot Lapona îi scoase din încurcătură:
- Cunosc eu pe cineva care nu ne va păcăli. Ce naiba, faceţi bişniţă prin cele străinătăţuri şi nu vă descurcaţi pe teren propriu ?
George trebui să se recunoască novice la capitolul bişniţ intern. Puseră mână de la mână un teanc de mărci şi George, însoţit de noua sa prietenă se eclipsă. Reveni după un sfert de oră, radiind de satisfacţie:
- Faza întâi a mers. S-o vedem pe a doua !
- Îţi atrag umil atenţia că, dacă nu călătoreşti în timp, vom avea de suportat diferenţa dintre cursul la cumpărare şi cel de la vânzare... facu Dan, oscilând încă între încredere şi neîncredere.
Geroge se scărpină în cap gânditor, calculând mental cu viteza unui abac, apoi făcu cu mâna un gest de lehamite:
- Ne asumăm riscul. N-am facut schimbul obligatoriu în vamă la sârbi, aşa că pierderea e minoră. Lapona, sper că tu eşti majoră ? adăugă el după ce o privi intens.
- Sunt, de câţiva ani buni... Şi nu numai majoră.
- Cred că avem o asociată nouă; pe Lapona Şmenel !
George se ridică, le facu un semn de adio cu mâna şi dispăru în toaletă. Mihai remarcă o străfulgerare şi se îndreptă întracolo. Reveni după câteva momente bulversat:
- Cred că a mers... A dispărut !
Dan, mai pragmatic, cugetă filozof:
- De dus s-a dus, numai să-l vedem că mai şi vine...

20 decembrie 1972, Timişoara
Treaba a mers infinit mai uşor decât se gândise.
Trezirea a fost instantanee. Avusese impresia că a clipit puţin mai îndelung din ochi şi gata, căi de zeci de ani au trecut în tot atâtea clipe. Prima dată a crezut că nu s-a mişcat din loc, dar curăţenia, prosopul de la chiuvetă l-au convins că se află într-un timp când barul era un local aproape de lux. Deschise uşa timid. Dincolo de ea, o hărmălaie de nedescris, nu găseai loc nici la bar, nici la masă. Ieşi şi se îndreptă spre centru, adulmecând aerul. Îşi amintea de acel an ca de ultimul în care toate păreau că se îndreaptă. Îşi mai amintea că italienii cu care se va împrieteni peste trei zile îşi petreceau veacul în barul hotelului Banatul şi la restaurantul Lloyd,cum îi spuneau toţi pentru că pe vremuri aici fusese sediul societăţii de asigurări cu acelaşi nume.
Îşi găsi viitorii prieteni imediat. "Ce tineri sunt", îşi spuse cu amărăciune. Paolo, fiorentinul, avea să moară peste opt ani, căzând de pe casă într-un gard de fier forjat. Pino, mereu vesel în ciuda nenumăratelor deziluzii sentimentale a căror poveste umpluse Roma şi jumătate din Timişoara. Attilio pe cât de mic, pe atât de plin de viaţă.
Nu-i dădeau nici o atenţie. Îşi amintea că atunci când îi cunoscuse, adică peste trei zile, l-au privit ciudat şi l-au întrebat dacă nu are cumva un frate mai mare. Se înţelegeau în româna lor stricată -veneau deja de trei ani în Timişoara, în bruma de franceză ce o ştiau ei şi bruma de italiană ce putea rezulta din combinaţia celor două, alături de multă, multă pantomimă.
Se apropie de masă cu paşi siguri şi le ceru permisiunea să se aşeze, într-o italiană ce şi-o mai amintea destul de bine. Doar de la ei o învăţase... Sau. mă rog, va începe să o înveţe peste câteva zile. Fu scurt, cum îşi amintea că procedau bişniţarii din vremea respectivă. Au căzut la învoială imediat, oferindu-le cu doi lei mai mult decât preţul pieţei. Pino strânse banii celorlalţi, mai adună şi de alţi italieni din local şi schimbară toate hârtiile de o sută în lire la WC. Rămase acolo un minut, pentru a deruta eventualii turnători. Apoi plecă salutându-i cordial cu un "ne vedem mâine" şi se îndreptă spre Bastion. De acolo, tot acolo, dar cu douăzeci şi ceva de ani mai târziu...

17 aprilie 1992, Timişoara, barul Bastion
Trecuse aproape o oră de la plecarea lui Riga şi nu se îmtâmplase nimic interesant. Perechea-probabil-în-prgul-divorţului era tot acolo, ceva mai veselă. din motive bachice, dacă cineva stătea să numere paharele din faţa tipului, ce părea a fi în pragul lansării de cântece de dor şi jele. O străfulgerare lumină barul şi Mihai sări în picioare strigând: "El e ! A venit Riga!". Într-adevăr, câteva secunde mai târziu George sosi cu un aer vesel pe figură. Toţi îl aşteptau muţi de încordare. Dar, înainte de a se îndrepta spre masa lor, se duse la bar, glumi ceva cu barmaniţa şi îşi comandă o sondă de votcă. Veni cu ea în mână, ţinând-o ca pe un trofeu olimpic. Se aşeză şi sorbi o înghiţitură bună, fără să spună nimic. Ceilalţi explodară cerându-i să povestească.
- Ei bine, începu el, treaba merge. Băutura o plătiţi voi, eu nu mai am decât lire italiene. Continuă, după ce ceilalţi acceptară fără rezerve: Am fost, i-am găsit, ne-am înţeles imediat -ştiam eu, doar peste trei zile aveam să ne împrietenim, am schimbat sutele până la ultima şi m-am întors. Cu drum cu tot, totul n-adurat mai mult de o oră...
- Cincizecişipatru de minute, preciză Mihai într-o suflare,în cifre şi litere, căci aşa precizau nişte instrucţiuni la poştă că se scriu sumele...
- Acum, hai să vedem ce am făcut. Ştie careva care este cursul lirei azi ?
- Cam 150 de lei lira, sări doctă Lapona.
- Curat Şmenel, glumi George.
- Eu le-am cumpărat cu 100 de lire la leu ! făcu George, bombându-şi pieptul a mândrie. Cât e ceasul ?
-Aproape cinci, răpunse Mihai cu măna la ceafă. Îl durea capul după atâta băutură amestecată cu straniul din jurul său şi nu reuşea să recepteze excact ceea ce se întâmplă.
- Bine, uite cum facem. La o zi după ce am făcut schimbul am întâlnire cu amicii mei în bar la Banatul. Le-am oferit mai mult decât orice bişniţar din zonă şi spuneau că-i vor contacta pe ceilalţi italieni să schimbe la mine.Domnilor, dacă am fi putut face o casă de schimb valutar pe vremea aceea, eram multimiliardari azi. Şi încă în valută !
Aproape că strigă ultimele cuvinte. Dan îl potoli făcâdu-i semn să vorbească mai încet şi adăugând că o casă îşi poate deschide şi azi. Dar de toleranţă.
- Da, sunt tolerant de felul meu. O privi pe Lapona atât dulceag încât era clar că alcoolul îl făcea să-şi piardă inhibiţiile, apoi reveni la tonul de comandă cu care plecase prima dată în aventură:
- Gata cu palavrele ! Schimbăm banii în lei şi plec la drum.

21 decembrie 1972, Timişoara, barul Banatul
George intră în bar val vârtej, salutându-şi prietenii italieni şi se aşeză la masa lor. Câteva vociferări şi o cafea cu frişcă, ciocolată şi o ţigare Kent alături, fu adusă imediat la masă, comandată de italieni. Vociferările proveneau de la cearta pe tema cine să plătească, fiecare voia să fie primul. George se aşeză, urmărit de privirile piezişe de la o masă din colţ. Doi bişniţari şi o putană simţeau cum le alunecă profitul printre degete. Chris fusese ieri în restaurantul unde schimbase George banii şi fusese surprins când italienii, ceva mai târziu, îi refuzaseră oferta. Pe chestia asta era s-o încurce cu miliţia, căci nu mai avusese cum să "cotizeze". Noroc că l-au ajutat nişte prieteni cu un împrumut, pe care însă trebuia să-l returneze cu dobândă. "colegilor" Se hotărâ ca dacă nici azi nu-i iasă pasienţa să-i dea în gât la "organe", şi aşa erau nişte bieţi executanţi.
George trecu la subiect. Nu voia să stea prea mult pe aici, cu miliţia nu se ştie niciodata. Parcă se vedea, student fiind, cântând în autobus: "Nu te pune, bă, cu meliţia, meliţia, că te bagă, bă, la gherlă, la gherlă. Şi nu te scoate, bă, nici mă-ta, nici tac-tu". Pe vremea aceea, care era cam pe acum, se mai şi credeau mari dizidenţi, mai ales că ştia şi o groază de bancuri cu "neaNicu".
Italienii izbucniră în aplauze când auziră oferta lui George. Înţelegerea fusese respectată: au colectat toată valuta cunoştiinţelor de dincolo de Trieste pe care i-au găsit în oraş, iar George le-a oferit cu 15% mai mult decât preţul cu care se vindea către săracul românaş. Cifrele ajunseră până la masa bişniţarilor oropsiţi, care erau cât pe aci să sară în sus. Fără un cuvânt, Chris se ridică şi trecu în hol, la telefonul public. Pino, aflat cu spatele la panoul ce separă barul de hol înţelese doar câteva cuvinte: "Tovarăşe căpvine gaia.itan, e aici cu nişte italieni. Pun pariu că iar cloceşte ceva...". Îi şopti lui George că vine gaia.
Avertismentul lui Pino îl lasă pe George atât de calm, încât italianul avea să trăiască toată viaţa cu impresia că a întâlnit în România un mafiot mai ceva ca cei din Reggio Calabria. Românul le înmână sacoşa cu bani, le şopti cât are şi o luă pe a italienilor, făcând un gest de "treacă de la mine" la diferenţa pe care o dăduse în plus. Ieri, le spusese cam cât va schimba.
Îşi sorbi calm cafeaua, luă Kentul rămas nefumat şi cu sacoşa în mână se îndreptă spre toaletă. Din colţul lui, Chris rânji satisfăcut: de acolo individul nu avea pe unde să fugă, iar căpitanul avea să sosească dintr-o clipă în alta. Un neon păru să pâlpâie, dar nimeni nu-i dădu importanţă.
Căpitanul sosi în trombă şi îi aruncă o privire lui Chris. Acesta îi făcu un semn discret în direcţia toaletei. Urmat de doi civili, miliţianul intră pe uşa de parchet. Ieşi după câteva momente, se repezi la Chris şi-l scoase de guler în hol.
- Paştele mă-ti, faci mişto de mine, hai !? De mine, bă ?
- Vă jur că n-a ieşit de acolo, tovarăşe căpitan, am stat cu ochii pe uşă ca pe butelie !
- Da' unde mă-ta s-a dus, că doar n-a tras cineva apa după el. Unde, mă ?
- Păi, tovarăşu, căpitan, vă...
- Taci, că-ţi sparg botu' ! Spune unde-i !
- Păi, eu am văzut că...
- Taci, că te pupă mă-ta rece ! Hai la secţie !
- Dar, to'aşu', ce aveţi cu mine ? făcu şmenarul, cât se poate de uimit.
- Ai probleme cu botezul ! i-o tăie omul legii scurt.
Cei doi civili şi şmenarii îl priviră atât de uluiţi, încât, sub povara responsabilităţii conferită de uniformă, omul legii se simţi dator să-l lămurească:
- Te-ai născut viu !

Undeva, între ieri şi azi
Nu era un tunel, aşa cum ar putea crede cineva obişnuit cu trucajele din filmele acelea, numite cu dispreţ science-fiction. Doar idei, gânduri,imagini, o mare ca oglinda din toate acestea, Treci de la una la alta şi aşa treci de la un timp la altul. Lumea nu există, este doar o iluzie. Un conglomerat de unde care se interferează cu undele gândului tău şi dau iluzia lumii. Da, într-un fel, o hologramă.
Cu cât creşte frecvenţa undei, aparenţa de materialitate este mai mare. deja lumina este undă şi corpuscul, in acelaşi timp. Electronul nu este decăt o undă, o spiră in scurt circuit ce se învărte ca un câine prost ce inceacă să-şi muşte coada. Şi omega-te-ul ce apare prin ecuaţii poate fi manipulat. Apoi, iată, nimerim în trecut. Dar, de ce numai în trecut ? De ce am numai o stradă cu sens unic ? E bună şi asta !
Da, am nimerit în trecut, am acţionat în el, după bunul meu plac. Acesta este trecutul. Priveşte...

17 aprilie 1992, Timişoara, barul Bastion
... dar nu pune mâna !
Trecuse iarăşi o oră de la plecarea lui George. Acum, emoţia era de altă natură: oare cât o fi făcut ? În câteva zeci de minute de plonjat în trecut, făcuseră mai mulţi bani decât în câteva luni de drumuri prin pieţele iugoslave, de emoţii la vamă la vederea poliţiştilor sârbi care aveau faima că nu prea ştiau de glumă, de suportat ba frigul, ba căldura, ba foamea, ba setea, iar când făceau bani nu se îndurau să cheltuie din ei prin cafanele îmărăştiate în jurul pieţelor. Acum, stăteau şi beau, iar George pleca, mai trăgea câte o duşcă şi multiplica banii, precum o tiparniţă. Perechea tipei de la singura masă ocupată se îndreptă spre toaletă. Când deschise uşa, izbucni o lumină de parcă cineva ar fi pornit un bliţ uriaş. La bar nu era nimeni, perechea lui era cu spatele, iar individul clipi din ochi, se clătină pe picioare, dar nevoia, curajul, sau insensibilitatea conferită de sticla de votcă şi cele şase sticle de bere băute îi dădură curaj să intre, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ceilalţi ştiură că George s-a întors. Îl văzură venind cu sacoşa burduşită, dar perdut în gânduri ş1 cu o mină îngrijorată. Se aşeză la masă fără o vorbă, urmărit de priviri curioase.
- Era s-o-ncurc, începu el oftând. Cineva a anunţat Miliţia şi am scăpat în ultimul moment...
- Şi...banii ? murmură Lapona.
- Sunt aici, toţi. Dar perioada aia devine periculoasă. Mai o dată şi gata, trebuie să-mi schimb calendarul. Acum îmi explic de ce atunci când i-am cunoscut pe italieni era plin de razii. Unul chiar era să mă ducă la secţie, dar cineva i-a spus că nu-s eu ăla... Noroc că ne-am dat întâlnire la primăvară.
Îl urmăriră pe George, cu sufletul la gură. Dan propuse, urmărit de privirile dezaprobatoare ale celor din jur:
- Poate ar fi mai bine s-o lăsăm baltă. Am strâns mai mult decât speram s-o facem în zece ani de bişniţă, şi asta după cele mai bune scenarii.
- Nu, se opuse George vehement, în timp ce Mihai şi Lapona răsuflară uşuraţi. Am alt plan: pentru azi ajunge, e prea târziu şi salturile astea m-au zăpăcit de tot. dar mâine mai fac o tură. Mă voi întălni cu un italian în Parcul Central în 6 aprilie 1973. Mi-a promis că merge la Motel şi la Conti şi colectează de acolo. E un sezon bun, înaintea Crăciunului şi Paştelui o grămadă de italieni veneau să-şi vadă gagicile şi se cam cunoşteau între ei. Mulţi voiau să se însoare cu românce, dar procedurile durau câţiva ani şi aveau tot timpul să se întălnească pe la tot felul de ghişee... După asta, schimb perioada... Sunt sigur că i-am reîntâlnit cam la două zile după aceea, aşa că nu risc să dau de mine la vârsta când m-aş face gelos...
- Ce dracu' găseau ăştia la româncele noastre, făcu Mihai, urmărit de privirile reprobative ale Laponei. Nu avusese contacte cu străinii şi de românce era sătul, după două divorţuri şi trei pensii alimentare, la trei femei diferite, dar prietene între ele. Bănuia chiar o conspiraţie îndreptată împotriva lui... De fapt, toate aceste întâmplări îi aduseră o lehamite totală, cu excepţia celor câţiva prieteni nu ţinea decât la bani, iar visul său era să plece undeva departe, undeva unde să scape de toate mizeriile din ţara asta şi mai ales de pensii şi de procesele ce urmau când nu putea să le plătească, ori când vreuna din ele afla că i se mărea salariul şi dădea sfoară în ţară.
- Lasă asta, îl opri George. Uite cum m-am gândit eu să facem: împărţim jumătate-jumătate. Prima parte o schimb mâine, pun pariu că scot enorm. Cealaltă jumătate o împărţim între noi şi fiecare face ce vrea cu ea. Eu îmi deschid un cont într-o bancă, numai dobânda lunară îmi depăşeşte salariul pe un an. Bine ?
Întâlni doar priviri aprobatoare. Profitând că au rămas singuri în partea aceea de bar, cuplul-în-prag-de-divorţ plecase pe trei cărări lăsând impresia unei amnistii cel puţin până a doua zi şi împărţiră banii. Un ultim rând de votcă pecetlui înţelegerea, după care George se ridică:
- Fraţilor, eu mă duc să mă culc, mâine avem treabă şi n-am chef să fiu mahmur. Tu vii să dormi la mine, adăugă către Lapona autoritar.
- Parcă ziceai că vrei să te odihneşti... făcu Dan maliţios, în timp ce Lapona se ridică, ascultătoare.
George se făcu că nu aude. Cuprinse fata de talie şi se îndepărtară, fără alte formalităţi.

6 aprilie 1973
Barul "Banatul" foşgăia de italieni. Era un du-te vino mai ceva ca în gara centrală din Roma. Pino, Paolo şi Attilio tronau ca nişte adevăraţi naşi la o masă plină cu pahare, cafele şi pachete de ţigări Marlboro şi MS, morte sigura. Din colţul lui, Chris încerca cu disperare să abordeze pe câte unul, dar de fiecare dată era întâmpinat cu un dispreţ suveran. Nu înţelegea ce se întâmplă; de la eşecul din iarna trecută începuse să-şi revină, deşteptul ăla care-i suflase clienţi iintrase în pământ şi acum, iată, din nou se afla în conul de umbră.
La masa italienilor, cei trei adunau bani într-o sacoşă, notând cu grijă numele fiecăruia şi suma dată. Brusc, lui Chris îi veni o idee. Se duse glonţ la telefon şi formă numărul Miliţiei.
- Tovarăşe căpitan, aici la "Banatul" se întâmplă ceva. Italienii strâng banii de parcă ar lucra centralizat. Sunt convins că iarăşi apare ăla. Da, da, sunt cu ochii pe ei, ca pe butelie, am înţeles. I-am auzit de câteva ori vorbind despre Parcul Central, nu ştiu ce vor , dar unul din ei va merge acolo. Cred că da, sper să-l prindeţi...
Închise telefonul şi se retrase în colţul lui, ignorat de italieni, dar impregnat de simţul datoriei împlinite. Cănd, după circa zece minute, văzu doi civili tunşi ca la carte luând loc pe fotoliile din hol zâmbi mulţumit. În sfârşit vine apă şi la moara lui...
La recepţie sună telefonul. Fata făcu semn către Pino, care se repezi la aparat. Vorbi scurt, apoi se întoarse, luă sacoşa cu bani şi plecă. Cei doi civili aveau treabă în aceeaşi direcţie...

George apăru într-un boschete de lângă statuia soldatului care ba era sovietic eliberator, ba român victorios. Din fericire, pe vremea aceea tufişurile nu erau locuite decât eventual noaptea, şi asta o oră două, de către câte o pereche lipsită de hogeac şi care nu-şi putea lua o cameră la hotel. În mână avea sacoşa burduşită cu teancuri de sute de lei schimbaţi în urmă cu o oră, dar cu aproape douăzeci de ani în viitor. Privi ceasul. Mai avea zece minute până la ora convenită în iarnă. Se duse la telefonul public de la Pallas, formă numărul hotelului şi vorbi scurt. Locul, suma, peste zece minute. Ieşi. În uşă, o se lovi de o tânără ce se tocmea cu un bişniţar în cârje pentru un pachet de Kent.
- Ciao, George, făcu ea expansivă, apoi se fâstâci. Mă iertaţi, semănaţi leit cu un prieten de-al meu. Parcă aţi fi tatăl lui...
- Nu sunt, îmi pare rău, răspunse George tinerei ce se îndepărta deja. Era o fostă iubită ce îl părăsise pentru un şofer de cursă lungă, care o tot ameţea cu poveştile lui despre untul românesc trimis în Germania la fabricile de săpun, cu parfumuri, ţigări şi ţoale de mâna a doua. Din câte îşi amintea, asta se va intâmpla peste cîteva zile. Se simţi tentat să-şi sufle singur viitoarei foste amante, la interval de douazeci de ani, dar afacerile pe locul întâi ! O urmari cu privirea cu oarecare strângere de inimă, apoi se duse la o bancă ferită şi se aşeză, admirând statuia unei adolescente ce părea că-şi ia zborul. Se întrebă dacă zboară de la el, sau către el.

Aşezat la distanţă de George, căpitanul Pavel îşi studie curios suspectul peste ziarul pe care se prefăcea că îl citeşte, la fel cum se maimuţărea şi la servivciu. mimând interesul faţă de ultimele mostre de geniu ale tovarăşului. I se părea ciudată asemănarea cu individul care apăruse în iarnă cu italienii, dar în mod cert acela era mult mai tânăr, cu cel puţin douăzeci de ani. Oamenii lui începeau să intre în dispozitiv. Unul din ei era chiar în spatele boschetelui de lânga banca infractorului. Îl va lăsa să facă schimbul şi, haţ, la zdup cu el. Deţinere ilegală de valută... Va ciripi tot, fir-ar mama lui a dracului de cioflingar ! N-ar fi avut nimic împotrivă dacă se comporta omeneşte; să-i dea şi lui partea cuvenită, să-i ciripească tot ce se îmvârte în jur şi atunci l-ar fi arestat chiar şi pe dobitocul de Chris ca să-i facă loc. Dar ăsta, după ce că-i prost, mai pune şi frână...
O falsă mămică tânără îşi adusese odrasla în cărucior, la soare.Îi făcu cu ochiul complice, studiindu-i formele apetisante scoase în relief de hainele civile. Deşi era departe, tovarăşa plutonier abia se abţinu să nu-i răspundă gestului. Copilul nu era al lui, era doar o păpuşă în mărime naturală, confiscată la vamă.

George îl privi pe italian cum se apropie nonşalant, cu o adevărată avere ascunsă într-o sacoşă. Era Pino. Îşi aminti cu nostalgie că se vor întâlni după amiază, vor mânca spaghetti bologneze şi vor bea Chianti. Paolo va desface o sticlă de Blak&White şi un cartuş de Marlboro din care lipsea un pachet, apoi Pino şi Attilio vor încinge o ceartă pe cinste; Attilio era comunist, iar Pino creştin democrat. Vorbeşti de comunism ? Tu nu vezi cum trăiesc oamenii ăştia, ştii că dacă ne prind carabinierii aici în casă îl amendează de nu se vede ?! va urla Pino, în timp ce Attilio avea ce avea cu Papa. Doar Paolo era mai calm, avea un singur crez, era afemeiat, săracul. Mai târziu avea să apară Mircea, care credea că dacă e profesor de istorie ştie şi italiană şi se apucase să le recite "Mioriţa". În traducerea lui, "turmă de oi" suna dieci milla beee...
- Ciao, amico. Va tutto bene ? făcu Pino aşezându-se lângă el. Ca din întâmplare, sacoşa lui ajunse lângă George, iar cea cu leii lângă italian.
George îi zâmbi şi primi pachetul de Marlboro, mulţumindu-i. Acum realiză de ce cartuşul ce va fi deschis peste câteva ore avea un pachet lipsă. Schimbară câteva cuvinte, după care italianul se ridică.
- Când ne mai vedem ? întrebă el.
- Nu ştiu, poate mâine, răspunse George. Te sun eu la hotel.
Pino plecă, legănând agale sacoşa cu bani. George aşteptă câteva momente, dădu să se ridice în clipa în care din boscheţi răsări o mână ce îl prinse de încheietură, după care urmă şi restul trupului; un tânăr vânjos şi ameninţător. Nu apucă să se dezmeticească bine că tânara mămică îşi abandonă odrasla şi sări pe el, urmată de încă doi indivizi.
- Miliţia, actele la control ! făcu imperativ cel care părea a fi şeful.
Mintea lui George începu să funcţioneze ca un calculator. Sacoşa era deja la el, cu mânerul trecut peste încheietură. Nu avea decât să apese un buton şi adio şi n-am cuvinte ! Dar mâna dobitocului îi ţinea braţul cu pricina ca un cleşte. Luă cea mai amabilă figură ce şi-o putea compune în situaţia dată.
-imediat, făcu George, numai daţi-mi drumul la mână.
Miliţianul îl lăsă. Buletinul era în cămaşă. Cu măna dreaptă îl scoase, îl întinse şefului. Privirile tuturor se îndreptară curioase spre act. Mâna coborâ şi atinse uşor butonul aparatului ce ieşea puţin de sub mânecă.
Expresia de pe figura lucrătorilor din miliţia patriei fu antologică, depăşind tot ceea ce a creat industria cinematografică, fie ea comunistă, ori capitalistă, la capitolul "expresii cretine". Sub ochii lor, delicventul se dezintegră într-o mulţime de fărâme, ca o fotografie îmbucăţită, apoi dispăru într-o explozie de lumină, cu corpul delict cu tot.
Grupul forţelor de ordine îşi contemplară reciproc privirile tâmpe. Nu este nici o aluzie, în urma unei asemenea viziuni, oricine ar fi arătat aşa.
- Vă ţineţi gura, altfel ajungem toţi la balamuc ! ordonă căpitanul, dupe ce-i reveni uzul raţiunii.

7 aprilie 1973, Timişoara, barul Banatul
George intră, salutându-şi numeroşii amici, răspândiţi pe la toate mesele barului. Italienii ocupaseră o masă mai retrasă, cu câteva locuri libere. George se aşeză, oftând.
- Nu, am nimic, doar puţin obosit după cursuri, făcu el, răspunzând privirilor întrebătoare ale italienilor.
Nu apucă să comande nimic. Localul fu inundat de o trupă de miliţieni în uniformă. Doi blocau intrarea, ceilalţib cereau buletinele şi legitimaţia de servici. Cine nu avea aşa ceva, risca câteva luni la mititica, pentru parazitism. George dădu legitimaţia de student în scârbă; nu era lună fără să aibe parte de asemenea scene.
- Vă rog să mă urmaţi, făcu un gradat, tablagiu, cum îi spunea George, dar numai în gând, pe un ton ce nu admitea replică.
Uimit George se ridică, liniştindu-i pe italienii care se impacientaseră văzând tratamentul la care era supus: "E o neînţelegere, vin imediat !".
Afară, un bărbat în civil luă buletinul de la gradat şi îl privi cu seriozitatea celui care descifrase hieroglifele.
- Numele şi adresa, lătră civilul scurt.
George se supuse, nici prea docil, nici prea umil; era student, ce mama dracului !
- De ce spui că locuieşti în Blaşcovici ? Pe cine ai în Calea Şagului ?
- În Blaşcovici stau, pe Banul Mărăcine, cu mama, bunica şi străbunica. Puteţi întreba pe oricine ! N-am pe nimeni în Calea Şagului !
Civilul îl măsură încordat, îşi notă datele de pe buletin şi de pe carnetul de student, apoi făcu un gest cu mâna, de parcă ar goni orătăniile:
- Hai, hai, fă paşi că ne mai vedem noi. Vezi poate te apuci de prostii cu ăştia !
George se întoarse la masă bombănind. În toate anunţurile cu schimburi de locuinţe se specifica: "Exclus Calea Şagului".
Peste trei ani, se va muta în acel cartier.

18 aprilie 1992
Intră în barul "Banatul", ameţit de alternanţa năucitoare de cadre. Secvenţe din trecut se amestecau cu prezentul. Uită că nu se mai intră pe la recepţie şi era cât pe aci să dea cu capul de peretele ridicat cu câţiva ani în urmă. Ieşi în stradă şi intră pe noua uşă. Lapona, Mihai şi Dan stăteau la o masă izolată. S-au retras degeaba, localul era pustiu. Îi salută cu un semn din mână şi îşi comandă o votcă şi o cafea.
- Totdeauna e aşa pustiu pe aici ? întrebă el barmaniţa, în timp ce aceasta îi făcea cafeaua. Ieri, cu douăzeci de ani în urmă, abia mai puteai găsi un loc.
- Cam, răspunse fata în silă. N-are lumea bani..
Îşi aminti vorbele unui nebun ce bântuia prin localuri şi îşi declama nemulţumirea pe un ton teatral: în regimul comunist de tristă amintire, odiosul conducător impunea populaţiei economii drastice pentru a-şi plăti datoriile externe, iar noua clică de acum ne obligă să strângem cureaua în condiţii criminale pentru a face alte datorii. Îşi luă băutura şi se aşeză la masă. Dan îl privi insistent, bănuind că s-a întâmplat ceva:
- Ce-ai, mă, ai văzut ursul ?
- La dracu, era să mă aresteze, mi-am lăsat şi buletinul acolo, făcu Dan simţind o senzaţie stranie că acel acolo era la doi paşi, atât de aproape şi atât de departe, în acelaşi timp.
Le povesti pe scurt întâmplarea, concluzinând că precis l-a turnat cineva. Rămaseră toţi gravi, cu excepţia lui Mihai, care izbucni în râs.
- Ce ţi se pare comic, nu vezi că toată afacerea a căzut ? îl apostrofă Lapona.
- Măi, Riga, tu când ţi-ai scimbat buletinul ? făcu Mihai printre hohote.
- Acum vreo doi-trei ani. Dar de ce întrebi ?
- Îţi dai seama ce mutră o să facă miliţianul când o să vadă data eliberării ? Peste vreo şaptesprezece ani ?
Pufniră toţi în râs.
- Nu-ţi fă griji, interveni Dan. Faci poze, te duci la Poliţie şi-l dai furat, ori pierdut şi ai altul. Iar în ceea ce priveşte escapadele, nu te obligă nimeni să revii mereu în acelaşi loc, poţi merge la mare, la Sinaia, la Poiana Braşov... Pe vremea aceea peste tot era plin de italieni. Şi poţi bişniţări şi cu alte naţii, în fond.
- De ce n-am încerca în viitor. Din câte văd, valuta e tot mai scumpă, propuse Lapona.
- Scula asta nu merge decât în trecut. Are şi o logică: dacă te mişti în viitor şi înapoi sigur îţi poţi schimba destinul, căci viitorul acela încă nu există, în schimb, dacă te întorci şi modifici ceva în trecut, rişti să te anihilezi, să nimereşti cine ştie unde, explică doct Dan.
- Bine, dar Riga nu şi-a schimbat destinul atunci când a schimbat valuta ? insistă Mihai.
- Nu, pentru că el, cel de atunci habar n-avea ce se întâmplă. Evenimentele se consumaseră deja, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi. Pur şi simplu a apărut un fel de Fantomas şi a dispărut. Este un fapt istoric, chiar dacă a fost dirijat din viitor. Cât timp nu umblă în propria lui linie temporală, nu se schimbă nimic. Sau, dacă s-a schimbat ceva, ei bine, în universul ăsta paralel suntem putrezi de bogaţi şi asta îmi convine ! Şi poate că nu suntem singurii, ia uitaţi-vă câţi miliardari au apărut peste noapte, de doi ani încoace.
Cu aceste cuvinte, Dan reuşi să-i convingă pe toţi că nu merită să-ţi mai baţi capul cu probleme inutile.George medită preţ de câteva înghiţituri de votcă la ceea ce însemna să fii bogat atunci şi ce înseamnă acum, la câţi erau atunci şi câţi sunt acum, la distanţa care îi separa şi îi separă pe unii de alţii. I se părea că se măreşte cu viteza luminii, ori poate era numai un efect de perspectivă...
- Aveţi dreptate, îşi întrerupse el meditaţia. Mă duc la mare, din câte îmi aduc aminte, nimeni nu mi-a cerut buletinul când eram student şi am stat la gazdă la Costineşti. Mâine iau trenul şi mă opresc la Mamaia...
- Mai bine ia trenul din trecut, acum s-a scumpit ca dracu, propuse Lapona, care pe măsură ce avea mai mulţi bani, devenea tot mai zgârcită.
- În trecut iau avionul, face mai puţin decât un bilet de autobuz de aici până în Calea Şagului în zilele noastre ! făcu George, care simţea cam la fel când era vorba de bani.
- Nu merge, îl potoli Dan. La avion îţi trebuie buletinul !.

Undeva, cândva, cu puţin înaintea clipei următoare
Ştia, da, era perfect conştient. Se afla aici şi acum, undeva pe o bilă de apă ce plutea în imponderabilitate desigur, de aceea era perfect sferică. Dincolo de ea nu era nimic. Nimicul este viitorul, el nu există, se creează pe măsură ce bila se umflă, de la acum la clipa următoare. De fapt, clipa de acum este suprafaţa bilei pe care înoată el. Brăţara aceea magică i-a dat puterea să se sfunde sub apele clipei prezente, spre straturile trecutului, să facă valuri. Da, da, trecutul este ca păpuşa aceea rusească, fiecare cu alta înăuntru, clipa anterioară, separată de la cronon la cronon. Nu vedea prea departe, dar ultima păpuşă trebuie să fie big-bangul.
Poate că totuşi viitorul există, dar el nu poate vedea decât ceea ce se află sub el, sub clipa prezentului. Poate că are un viitor...
Poate.

6 mai 1992
George se simţea epuizat. Îşi luase concediul de odihnă, dar se simţea mai obosit ca după luna aceea de hămălit la sârbi, în toamna lui '90. Cărase saci de ciment în gară pentru 100 de mărci pe zi, săpase şanţuri pentru 50 de mărci pe zi, lucrase la joagăr şi, la întoarcere, toată lumea credea că vine dintr-un sanatoriu, atât de refăcut arăta Acum colindase litoralul de-a lungul şi de-a latul, schimbând valută din '72 până prin '83. Scăpase de câteva ori de miliţie, ştia că era dat în urmărire pe ţară dar nu-i păsa. De trei ori repetase figura cu miliţienii din parcul timişorean şi avea încredere în posibilităţile sale. Se legăna uşor la viraje. Lapona conducea Mercedesul de parcă ar fi învăţat să meargă cu el din grădiniţă. Dimineaţa sosise dintr-un periplu încheiat la Poiană, cu o sumă ce ar face să pălească de invidie şi pe cel mai mare escroc din România, indiferent de partidul şi poziţia pe care o ocupă sau o va ocupa în Guvern. Era ultima escală de depunere pe tura asta, banii erau distribuiţi în câteva bănci considerate sigure, deşi Dan susţinea că în ziua de azi nici băncile din parcuri nu-ţi oferă certitudinea că te poţi aşeza pe ele în siguranţă. Conturi în dolari, mărci, franci, ca să nu-şi mai bată capul când o avea nevoie.
Se opriră în faţa băncii. Portarul îi zări şi sări să le deschidă portiera. George îi întinse o bancnotă şi intră cu Lapona la braţ, salutat cu respect de bodyguarzi şi funcţionari.
La ghişeu, o fata îmbrăcată parcă dintr-un jurnal de modă îi zâmbi familiar. Era intrigată de acest pesonaj straniu, care în circa o lună depusese sume fabuloase. Şi nici nu ştia că nu era singura bancă unde avea bani.
- Cât depuneţi ? întrebă ea cu un zâmbet fermecător. Dacă nu venea de fiecare dată însoţit de ţoapa aia îmbrăcată ca la Paris, i-ar fi făcut avansuri. Era o partidă infinit mai rentabilă faţă de directorul băncii, care ştia ea bine că-i va da papucii când se va plictisi de favorurile ei.
George spuse suma, fata îi făcu actele şi îl urmări cu gândul aiurea, fără a uita să-i scape în gând o înjurătură la adresa Laponei. Şi ea avea un cont frumuşel, unul din cele mai mari din bancă. La caserie, după ce termină formalităţile, George întrebă pe un ton calm, de parcă ar fi vorba dacă plouă afară sau nu:
- Spuneţi-mi vă rog, se pot transfera banii într-o bancă elveţiană ?
- Nu ştiu, se bâlbâi casiera, cred că dacă avem relaţii cu vreuna se poate. Veniţi mai târziu, ori mâine şi vă spun exact.
George mulţumi şi se îndreptă spre maşină, salutat din nou de tot personalul. Clienţii erau convinşi că au în faţă pe directorul băncii, la braţ cu ultima sa amantă.
În maşină, Lapona îl întrebă:
- Ce-ţi veni cu Elveţia, vrei să plecăm de aici ?
- Nu ştiu. Pur şi simplu, aici situaţia începe să pută. Cu bişniţul ăsta temporal, am dobândit un fel de simţ al timpului. Când mă gândesc la viitor, nu simt nimic bun. Nu vezi, toate merg din rău în mai rău...
- Mai faci un drum azi ? întrebă ea, încercând să-i schimbe gândurile.
- Mai fac, am o întâlnire în '82 la Sibiu, înainte de Crăciun. Vin rudele unor nemţi plecaţi de aici şi le schimb banii. Cam o sută de mii de mărci, o bagatelă, dar merită...
Privi cadranul şi încremeni. În locul cifrelor obişnuite care indicau ora, apărea un text.
- Cred că până aici ne-a fost. Uite ce scrie pe afişaj !
Priviră amândoi cadranul. Un text scurt avertiza: 7 mai 1992,ora 14. Predaţi obiectul plus instrucţiuni în cutia originală persoanei care vă aşteaptă la masa rezervată nr.2, bar Bastion.
- Uite c-a venit şi ultima zi, fredonă George a pagubă. În fond, ne-am făcut plinul. Neam de neamul nostru n-ar fi fost în stare să strângă atăţia bani. Cred că nici în trei generaţii nu-i prea simplu să-i cheltui...
Încercă desfacă brăţara. Reuşi fără dificultate.
- Asta a fost ! exclamă el, aproape satisfăcut.
- Ce ai de gând să faci ? Pleci de la firmă ? întrebă Lapona cu vocea gâtuită.
- Nu, de ce-aş pleca ? O cumpăr şi lucrez mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nici nu spun cuiva că-i a mea !

7 mai 1992
Riga se îmbrăcă primul, după ce se servi cu o porţie bună de parizer fiert, pâine neagră şi două ochiuri româneşti, stropite cu o doză bună de J&B. Era puţin mahmur, aseară sărbătoriseră încheierea cu succes a afacerii temporale la salonul roşu de la hotel Continental-Cornel, iar caviarul îl stropise cu atâta votcă încât, dacă icrele ar fi fost fecundate, peştii rezultaţi ar fi fost sigur alcoolici. Lapona încă mai lenevea în pat când el pregătea pachetul visând la şampania Moet et Chandon din 1974, dar recuperă timpul, renunţând la micul dejun, aşa cum mulţi români renunţaseră deja, sau urmau să renunţe, dar din alte motive.
- Chiar trebuie să o dai înapoi ? întrebă ea în timp ce se încălţa.
- N-am de ales. Am primit-o, mi-a folosit de minune, nu văd de ce aş risca cine ştie ce represalii. Habar n-am ce s-ar putea întâmpla dacă aş încerca să-mi pun din nou brăţara...
Lapona îşi pusese pantofii şi se pregătea să plece.
- Şi de unde ştii cui să o dai ? întrebă ea, îndreptându-se spre uşă.
- Persoanei care mă aşteaptă la masa rezervată. E clar, de când ştiu eu barul ăla, încă n-am mai auzit ca să rezerve cineva o masă...
- Pa, iubitule, ne vedem după aceea, spuse ea, fără să insiste.
Se îmbrăcă şi era gata să plece, când sună receptorul. La celălalt capăt al firului desluşi vocea răguşită a lui Dan. Era clar că aseară sărise nu peste cal, ci peste lăzi.
- George, sper că nu te pui să setezi din nou aparatul, făcu Dan răguşit. Aseară avusese pofte ca o gravidă, ba de ţigări de foi, ba de pipă, ba de te miri ce. Era normal, avea şi el o avere fabuloasă, dar era prima dată când profita de ea.
- Nici nu mă gândesc. Dar ce-ţi veni ?
- Nu ştiu exact, aseară mi-a venit ideea, dar tu ai plecat deja cu Dulcineea ta. Detaliile mi s-au şters din memorie, ştii bine de ce, dar ideea este că atunci cănd l-ai setat, a devenit un aparat special pentru tine. Adus la zero, nu ştii ce se poate întâmpla, poate are în memorie datele la care ai călătorit şi nu faci decât să te învârţi în cerc, poate chiar să-ţi pierzi memoria, cine ştie...
- Nu-ţi fă probleme, n-aveam de gând. V-am spus doar aseară că m-am săturat de povestea asta. Chiar dacă tardiv, bine că ţi-ai amintit de mine...
Închise telefonul şi o porni spre întâlnire, curios să vadă cu cine va avea de-a face. Drumurile repetate i-au scos din cap dilema ce-i revenea acum cu forţă: cine avea interesul să-i dea pe mână un aparat care, la rândul lui, sigur venea dintr-un viitor nu prea apropiat. După ce autobuzul ajunse în centru. renunţă să facă schimb cu tramvaiul, avea suficient timp să meargaă pe jos şi să-şi clarifice gândurile.Îl obseda mai ales o idee, un mic reproş voalat al Laponei între două clipe de tandreţe: voi altceva înafară de bani şi de ce prostii aţi făcut pe la chefuri nu mai ştiţi să discutaţi ? Poate nu se exprimase ea chiar aşa, dar asta înţelesese el şi îi revenea mereu în cap ideea că fata are dreptate. Era un sindrom clar; universul lui şi al prietenilor săi se limita la aceşti doi poli. Banii şi modul de a-i face este numitorul comun, alături de chefuri, când se defulează fiecare cum poate. Din când în când câte o femeie, dar aventuri fără importanţă, care nici nu merită să fie povestite, dacă nu au o nuanţă de umor sau tragic. Viaţa este o telenovelă, trase el concluzia şi hotărâ să schimbe lucrurile. În ce ? Dramă shakesperiană, comedie burlescă, de imitatio Christi ? Cel mai bun lucru era să discute cu Lapona, după ce va termina cu povestea asta bişniţărească. Grăbi paşii.
Consecvent cu obiceiurile sale, ajunse cu cinci minute înaintea orei fixate. Privi curios în jur. Într-adevăr, pe a doua masă era un cartonaş cu inscripţia REZERVAT. Iar la masă, Lapona îl aştepta zâmbind, cu o cafea aburindă pe masă şi o ţigare lungă şi maronie în mână.
- Tu, tu ce faci aici ? De la tine provine aparatul ? De ce nu mi-ai spus de la bun început şi ai făcut pe uituca ? bâigui George nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Lapona îi răspunse cun un zâmbet ironic şi cu ochii pe ceasul de pe perete. Întinse mâna, iar George îi dădu coletul. La două mese distanţă, un domn între două vârste îi urmărea, amuzat poate de avântul bărbatului trecut de patruzeci de ani când dă de o puştoaică. Fără un cuvânt, Lapona desfăcu cutia, scoase brăţara şi se ridică. Îl măsură pe George ca pe o gânganie exotică, zâmbi dispreţuitor şi spuse peste umăr, îndreptându-se spre toaletă:
- Acum e rândul meu, iubiţel. Să vezi şi tu ce se poate scoate din asta. Dispăru în spatele perdelei ce ascundea uşa înainte ca George să poată schiţa un gest. Când reuşi să se ridice, străfulgerarea răzbătută prin uşa întredeschisă îi demonstră că totul se terminase.
George rămase perplex. Simţea cum urechile îi vâjâie, iar sângele parcă îi dădea lovituri de ciocan în timpane. Maşinal, se îndreptă spre bar şi ceru o votcă dublă. Dădu sonda peste cap după primul pas făcut şi se întoarse după încă un rând. cu care ajunse însă la masă. Alcoolul îl mai desmetici. Gândurile încercau să găsească ceva logic în tot ceea ce se întâmplase, dar singurul lucru raţional care-i veni în minte era acela că acolo unde este implicată o femeie, logica iese pe uşa din dos.
- Nu vă supăraţi, domnule, nu cumva v-aţi pierdut buletinul ? se auzi o voce în dreapta lui.
Se întoarse, părându-i-se că recunoaşte vocea. În faţa sa, domnul bine de alături îi întindea un buletin. Îl luă, îl răsfoi şi rămase mut de uimire. Era acelaşi pe care i-l luase miliţia în parc cu câteva zile în urmă, cu douăzeci de ani în urmă.
- Pot să iau loc ? întrebă necunoscutul, fără să-i lase timp să-şi revină. Mă numesc Pavel, colonel în rezervă. George se recomandă şi el. Încântat, urmă interlocutorul, zâmbindu-i prietenos. De fapt, port buletinul ăsta la mine de douăzeci de ani ... Nu avea rost să cereţi altul. V-am scutit de un drum, l-am trecut la "găsite"
George îl privi cu atenţie Brusc avu revelaţia: în faţa sa era miliţianul care era gata să-l aresteze cu două săptămâni în urmă, pe când se afla în '72 ! Acelaşi care îl legitimase un an mai târziu. Totul părea să se prăbuşească sub el. În ciuda răcorii din bar şi a votcii băute, începură să-l treacă transpiraţiile.
- N-are de ce să-ţi fie frică, urmă Pavel. Nu-ţi pot face nimic, nici de-aş vrea. Legea veniturilor ilicite nu se mai aplică, altfel cine dracu ne-ar mai conduce, iar valută poţi să deţii cât te ţine punga, aşa că...
- Atunci ce... începu George, dar se opri la timp, căci ceea ce urma să rostească ar fi zgâriat urechile până şi unui birjar.
- Nimic, voiam să te cunosc doar. Ştii că şmenarii cotizau, ca şi acum, ca să fie lăsaţi în pace şi pentru că mai erau şi turnători, mai scăpau şi ei de cei care le încurcau socotelile. Ei bine, când apăreai tu era secetă, nimeni nu mai schimba nimic, valuta dispărea, preţul creştea şi o ţinea aşa o vreme, căci străinii voiau să discute numai cu tine.
- Dar cum m-aţi găsit ? întrebă George, oarecum mândru de belelele pe care le provocase. Se simţea chiar fost dizident, oricum încurcase regimul mai mult decât unii cu parafă în regulă şi asta parcă îi mai îndulci durerea mută lăsată de dispariţia Laponei.
- Uşor, dragă, foarte uşor. De cănd ţi-am luat buletinul te-am urmărit. O vreme am crezut că ai un frate mai mare, dar adresa, numele, data naşterii, toate mi-au arătat că aici se ascunde ceva mult mai interesant.Te-am mai şi prins prin '72 sau '73, când cred că habar n-aveai ce urma să faci şi că te intersectai cu tine la tot pasul... În '89, când ai schimbat buletinul şi l-ai primit pe ăsta am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior, te-am urmărit, dar nimic. După aia, în binecuvântata democraţie de azi, n-am mai avut timp de tine, trebuia să mă îngrijesc de propriile mele probleme. Fidel precum Castro, şmenarul care te-a turnat în '72 mi-a atras atenţia că ai apărut din nou.Nu ţi-ai dat seama, dar la el schimbai banii. Era uluit că n-ai îmbătrânit şi că ai păstrat banii atâta amar de vreme. Apropo, mai vrei un rând ?
George nu-l refuză. Plecarea Laponei îl întorsese pe dos, iar discursul fostului miliţian nu avea deloc darul de a-l pune pe linia de plutire, doar că îi îndulcea agonia.
- Dar unde-i tipul cu care trebuia să mă întâlnesc ? întrebă el când Pavel sosi cu două sonde şi două sticle de Coca-Cola (Jur că nu este reclmă mascată, dar la ora aceea aveau la frigider numai Coca şi Kinley, o sticlă din ultima marcă va bea doua zi, pentru a scăpa de mahmureală).
- De unde ştii că nu sunt eu acela ? Pui o grămadă de întrebări numai ca să ţi-o scoţi din cap pe fetişcana aceea. Bine faci, căci dacă lucrurile merg cum bănuiesc eu, nu o vei mai vedea niciodată...
George se înnecă cu votca. Îi dădură lacrimile, sau poate figura cu băutura fusese numai pentru a masca adevărata cauză a şuvoiului ce-i brăzda obrazul. Imagini disparate i se derulau în minte cu repeziciune. Imagini adevărate, amestecate cu ceea ce visa să facă împreună, după ce se va sfârşi tevatura asta temporală. Pavel îl lăsă câteva momente să-şi revină. Hotărât să taie în carne vie, Pavel continuă:
- Aparatul s-a adaptat parametrilor biocâmpului tău şi trebuie reprogramat. Pleacă automat la data când a fost setat de tine şi numai tu poţi să-l duci la zero, sau altcineva care ştie ce să facă. Altfel, pleacă la data când a fost setat, indiferent ce-i bagi în tărtăcuţă. În plus, persoana care îl foloseşte neautorizat va fi recompusă în trecut în mod defectuos, ca la un fel de teleportare nereuşită, numai că asta este pe vectorul timp...Tinerica ta se va trezi în buda acestui bar cu douăzeci de zile în urmă şi cu pachetul tău în mână. Probabil va fi amnezică, dar ceva o leagă de tine, căci iată, pune aparatul în pachet, ea poate să şi-l scoată căci nu-i setat pe parametrii ei, şi se duce glonţ la adresa scrisă pe el. A ta... Apoi iarăşi şi iarăşi. mereu în cerc, dar nu tot mai aproape, cum visa Colin...
George nu mai trebui să se înece pentru a-şi da drumul lacrimilor. Pavel îl lăsă să se descarce, apoi îi dădu ultima lovitură. Sub centură:
- Las-o dracului, îşi merită soarta. Datorită ei a trebuit să plec din Poliţie. Mai bine hai să discutăm afaceri, nu uita că din cauza ta am pierdut o groază de bani ! Ca să nu mai spun că faceţi parte din regnuri diferite...
- Cum adică ?
- Foarte simplu, începu Pavel să explice ca un profesor ce predă mecanica cuantică la o şcoală de retardaţi mintali. Făcea trotuarul de la paişpe ani, cu şoferi, cu străini, cu ştabi, şefi de local, cu cine apuca. Am prins-o de nenumărate ori, dar întotdeauna intervenea câte un ştab şi o scăpa. Când s-a schimbat regimul, a făcut o tevatură imensă; m-a făcut torţionar, striga în gura mare că am arestat-o pentru că era anticomunistă. Auzi, ea care era mai comunistă ca Lenin; se dădea tuturor Ştii cântecul ăla: din cocoş nu faci găinăă, nici din curvă gospodinăăă. Hai, vino, vino, bea şi tu ceva...
Cânta cu o voce de stentor ce îi nedumeri pe puţinii clienţi ai localului. Lui George îi aminti de atmosfera de odinioară de la Pallas şi simţi cu forţă nevoia să cânte şi el. Dar altceva: Au moarcea nu vine, să mă ia pră min' cu cine, să ne ducă-n rai, c-acolo-i dă trai...
Pavel continuă, făcându-se că nu observă că George se scufundase undeva, într-un trecut ce refuza să mai sprijine prezentul, darămite vreun viitor:
- Hai să spunem că se cuminţeşte, cum scrie în romanele de doi lei că fac curvele. Cât crezi că ar fi ţinut ? Câteva luni, un an ? După aia, tot acolo ai fi ajuns. Nu uita, are destui ani ca să-şi aducă aminte că morcovul tânăr face zupa bună. Mai pierdeai şi bani, sau te lucra pe la spate... Nu vezi în jurul tău ? Şi în vremuri mai bune se întâmplă tot aşa. În cel mai bun caz "iubirea vieţii" ajunge să tolereze vecinătatea "scumpetei" de dragul copiilor, de nevoie, că "unde dracu' să mă mai duc la vârsta asta ?", din obişninţă, sau pur şi simplu pentru că la orizont nu se iveşte o altă "dragoste unică". Vrei să iubeşti şi să fii iubit ? Da, există o soluţie, ia-ţi un câine, ăsta nu te va trăda niciodată, nu te va părăsi şi chiar dacă-i în călduri, tot tu vei fi Dumnezeul lui ! Hai, lasă smiorcăiala, domnule, nu asta contează, e un fleac, la banii tăi poţi să regulezi tot judeţul, ce spun eu, ţara, Europa, care de când i-a pus-o Zeus are ceva cu noi ! Ori, te pomeni că ăsta-i numele grec al lui Zalmoxe ?
Cuvintele treceau pe lângă George fără să-l atingă. Îl privi de parcă ar fi surzit brusc, apoi scutură capul şi întrebă:
- Ce-i cu banii ?
- A, ai revenit cu picioarele pe pământ, făcu Pavel, realizând că George nu înţelesese mai nimic din expozeul său.Continuă, hotărâmdu-se să schimbe macazul:
- Păi, din cauza ta am pierdut o groază de valută...
- Cam cât ? Vă putem despăgubi. Punem mâna de la mână şi...
- Nici vorbă, i-o tăie Pavel am o idee mai bună...
Începu să-i explice cum, spre deosebire de societatea socialistă multilateral dezvoltată, unde banii se dosesc şi se cheltuie cu fereală să nu te vadă vecinul, în democraţie menirea minunatei invenţii a fenicienilor este să facă pui, iar de cheltuit poţi s-o faci în voie, dacă ştii ce pârghii să ungi.
- Ia fură o rudă de salam şi vezi câţi ani stai la mititica... Când ieşi, înceacă figura cu câteva miliarde şi mori liber, bătrân şi plictisit de o viaţă ce nu mai găseşte nimic nou să-ţi ofere.
George se uită la el şi se gândi la Casablanca, la scena când Humphrey Bogart îi spune poliţistului: poate acesta este începutul unei mari prietenii. În local nu cânta Sam, băutura era pe terminate aşa că propuse să schimbe locul de muncă.
Ieşi cu Pavel şi se îndreptă spre Continental-Cornel. Întâlnirea lor merita o masă festivă. În uşă, se ciocniră cu un personaj ciudat, amintind de Paganel al lui Jules Verne. Îşi cerură scuze reciproc şi îşi văzură fiecare de drumul lui.
"Paganel" se duse glonţ la masa numărul doi şi ezită când văzu paharele goale. Luă un suc de la bar şi se aşeză, cu ochii ţintă la ceas. Cartonul cu inscripţia rezervat era tot acolo. Ţigarea i se stinse între degete, iar durerea îi smulse un ţipăt. Se ridică în picioare şi se duse spăşit la bar.
- Nu vă supăraţi, nu m-a aşteptat nimeni la masa aceea ?, întrebă el aratănd locul de unde se ridicase.
- Ba da, a fost o domnişoară şi doi domni. Au plecat cu câteva secunde înainte de a veni dumneavoastră.
Personajul rămase perplex. Ochii îi căzură întâmplător pe ceasul de pe perete. Brusc, avu o revelaţie, îşi privi ceasul, apoi din nou pe cel de pe perete. Repetă gestul de câteva ori , apoi ţipă patetic pe un ton ce reuşi să-l trezească până şi pe beţivul ce dormea în partea din spatele barului:
- Dumnezeii mă-si ! E ora de vară, luate-ar dracu' de prost ce eşti, e ora de vară !
Fetele de la bar erau convinse că prostul era el.

CONCLUZII
• George, poreclit Riga, a înfinţat o firmă prosperă împreună cu colonelul (r) Pavel, cu nenumărate obiecte de activitate. Au cumpărat peste câţiva ani hotelurile Continental-Cornel, Banatul şi Timişoara, precum şi restaurantele Bulevard, Bingo-Pallace, Complex Bastion, mai mult dintr-o toană, căci recesiunea economică nu le aduce mari profituri. Lovitura au dat-o cu gama de produse cosmetice Lapona, care au dus de râpă produsele Coco-Chanel şi Oriflame,
• Dan s-a mutat la Bucureşti şi şi-a cheltuit o bună parte din bani mituind în dreapta şi în stânga, încercând să devină politician în oricare din părţi, în speranţa că funcţia îi va aduce banii înapoi îndoit. Se pare că va reuşi la viitoarele alegeri, anticipate sau nu,
• Mihai s-a mutat în Canada, de unde dirijează traficul de arme cu Orientul Mijlociu. Este persona non grata în România, dar nici aceasta nu-i este mai grata lui,
• Despre Lapona nu mai ştie nimeni, nimic. A fost dată "persoană dispărută", dar la intervenţia lui Pavel a dispărut şi dosarul.
Restul timişorenilor aşteaptă să le sune la uşă o mândră fecioară, care poate sâ fie şi numai mândră, dar să le aducă în dar o maşină de călătorit în timp, fie şi numai în trecut...
Pentru cei mai mulţi povestea s-a
SFÂRŞIT
cu această aşteptare
comenteaza . modifica . sterge
semnaleaza adminului . adauga la bookmarkuri

comentarii (0):

Nu exista comentarii

Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...