Puterea in cuplu

Intr-un cuplu in adevaratul sens al cuvantului nu se pune problema de putere. Un cuplu e puternic prin el insusi, prin capacitatea celor ce il formeaza de a fi un tot, doua entitati care se confunda, doua individualitati ce se completeaza reciproc, se intregesc prin minunea de a darui si a primi iubire.
Dar, din pacate, in majoritatea cazurilor, lucrurile nu stau asa. In iubirile zilelor noastre (sau, poate, ale tuturor timpurilor) fortele sunt inegale, lupta pentru suprematie in cuplu se duce cu inexplicabila indarjire, cu orgoliu nedisimulat, cu patima absurda. De parca sufletele pereche nu ar privi in aceeasi directie si nu si-ar construi acelasi drum pe care sa paseasca sigur, fara ambitii egoiste, impartasind doar puterea de a iubi si de a visa. Impreuna...pentru impreuna.
Nevoia de a domina e o caracteristica inerent umana. Vreau sa domin pentru a iesi biruitor in lupta cu sinele si cu ceilalti, pentru ca eul meu nu stie sa se dizolve, sa se contopeasca in infinit cu geamanul lui, ci cauta cu disperare sa-si confirme autonomia, unicitatea. Am nevoie de cele mai multe ori sa stiu ca pot sa-mi exercit puterea, nu neaparat s-o si fac. Asta imi da siguranta, ma zugraveste in ochii proprii, dar, mai ales, in ochii exigenti si necrutatori ai celorlalti drept o fiinta lipsita de vulnerabilitate si slabiciuni. Dar burdusita de prejudecati, de inchistari, de (auto)limitari rigide si perfide, de un conformism dramatic fata de niste tipare stramte si strambe, inradacinate in subconstient, rod al traditiei cultural-sociale, fara contur in timpul si spatiul istoric.
Nevoia de a domina, de a controla pleaca din frica de a nu fi luat prin surprindere si de a nu sti cum sa reactionezi, din teama ca ai putea pierde fara sansa de a riposta. Ne (auto)mutilam astfel, sufleteste (si nu numai), ne amagim cu surogate de fericire nascuta din meschinarii marunte, purtam cu infatuare masca indiferentei, „platosa” (sau pumnul) de otel. Nimic nu ma mai poate face sa sufar, dar nici nu ma poate misca nimic, in sensul celei mai pure emotii. Nu mai stiu sa uit de mine pentru a (ma) darui neconditionat, fara sa-mi pese cine duce gunoiul sau cine plateste intretinerea, cine conduce masina (si casa, si viata) sau cine hotaraste daca mergem sau nu la o petrecere.
Prea ancorati in lupta pentru putere, ne complacem in ipocrizie, uitand sa ne abandonam pornirilor generoase, ne adjudecam partenerul ca pe un bun personal castigat, fara sa mai stim sa-l cucerim, ne impregnam mintea si inima de credinta ca nu purtam nicicand vreo vina, ca celalalt merita mai putin, ca suntem invincibili. Cand, de fapt, puterea e in doi, barbatul si femeia isi convertesc puterile in puterea suprema a dragostei lor. Daca cel de langa tine nu ar fi fost puternic prin forta mintii, a sufletului, a chipului, a unui zambet sau a unei priviri, nu te-ai fi oprit din drum pentru el. Si invers.