Cand nu-i mai ramane omului decat cuvantul

Ne regasim din timp in timp trecutul
lasat in atarnare pe vreun gol
de suflet ratacit si fara de pilon.
N-avem de-ales atunci decat sa dezgropam...cuvantul.

Caci adunate stau durerile pe frunte,
brazdata nu de-ntelepciune ci de fum,
ce-n rotocoale translucide
se impresoara de jur imprejur.

Ne suntem suficienti din timp in timp,
ca odinioara-n umbra unui pom,
pe cand nu exista-ndoiala, dar nici simt,
si Dumnezeu nu fiinta decat in...om.

Dar - dezumbriti - suntem adesea mult prea mici
sa ne cuprindem egoismul si minciuna,
prelinse printre gratiile de spini
in care, 'ntemnitata, sta iubirea.

Si azvarlim cuvantul spart in versuri
ce nu-si gasesc nici ritmul si nici sensuri,
'cercand in van sa suscitam un zambet
schimonosit de-al disperarii urlet.

Ne regasim din timp in timp si-un cumpat,
pe care ni-l dozam cu-al mintii pai.
E-un zumzet permanent sub tample, dar nu-i bai!
Suntem, doar, deprinsi cu traiul de...cobai.