În iubire nu am pierdut nimic niciodată fiindcă nu am avut nimic niciodată. Am trăit fiecare clipă cu o siguranţă de sine covârşitoare, cu o linişte interioară ce mi-a permis să simulez nestingherit neliniştea, singurătatea, până şi ireversibilul. “Vai! Ireversibilul!…” Nu-mi amintesc să fi avut o altă atitudine decât a celui care în autobuz se ţine cu amândouă mâinile de bară… oricât de aglomerat ar fi.
Hotărât lucru: singura mea bogăţie este Dumnezeu şi pe Dumnezeu nu au cum să ţi-L fure în autobuz.
Niciodată nu am mers mai mult de o staţie fiindcă viaţa îţi oferă un alt peisaj atunci când mergi pe picioarele tale, atunci când te opreşti exact în momentul în care doreşti să faci un popas. Nu cred că este ceva mai înălţător decât clipa în care te aşezi pe o bancă, tragi adânc aer în piept, priveşti lumea, ca apoi să porneşti din nou la drum.
Ei bine, recunosc, că de fapt poate să fie o teamă ascunsă în mine, o teamă de viteză, o teamă că m-aş putea îndrăgosti foarte uşor. De ce m-aş lăsa prins în mrejele unei călătorii lungi? Lungi de tot… lungi lungi de tot… ? Se întâmplă când nici nu te aştepţi. Prima oară te uiţi spre ea accidental. Apoi ea se uită la fel de accidental spre tine. Nu vreau să mai continui fiindcă fără îndoială aş aluneca în ridicol. Însă totul este de un banal aparent, fiindcă în realitate dragostea adevărată aduce după sine complicaţii adevărate. Euforia începutului pe care eu o numesc gripă maniaco-sentimentală.
Nu mai mănânci(anorexie), nu mai dormi(insomnie), nu te mai gândeşti la altceva(obsesie), uiţi lucrurile cu adevărat importante(amnezie)… Dragostea acest sindrom aproape ”imuno-deficitar”.
Am să mă opresc exact în acest punct fiindcă mi-am adus brusc aminte că eu trăiesc fiecare clipă cu o siguranţă de sine covârşitoare. De aceea, în iubire, nu am să pierd nimic niciodată fiindcă nu o să am nimic niciodată. Ba mai mult, de-acum încolo am să călătoresc şi cu ochii închişi.