Sufăr de un plictis preferat, colorat şi îl ştiu pe de rost. Nu-l dau pe nimic, declar, e subţire, zvelt, pigmentat în verde – made în Ireland - , precizez - preferat de mine, al naibii, bravo lui. Doar puţin maculat pe spinare unde îşi ţine, pe noptieră, la vedere, biletul dus - întors spre toate interdicţiile nu întâmplător necesităţi, scurte, precise. El ştie prea multe, acolo, în mintea lui se petrec evenimente de unică folosinţă, împinge o roabă pe o hârtie de calc, pe care eu calc funcţiile altora cu sandale care ţipă ascuţit. Îşi discută mirosul de plictis pe plajă, pe malul mării de corali refuzaţi înainte de a fi furaţi. Este o mare albastră, dar care se aude portocalie cu urme de roşu. O înghit ca pe o duşcă - gâlţ pe gât - şi ne regăsim fericiţi. Admirând un idealist muritor de foame pe care nu-l ştiam şi maniac. Dintr-un motiv şi fără motiv adoram urletul lui plin de nisip de antalia şi aripile lui pe bascheţii mei. Aş fi făcut despre orice, orice. Câtă dreptate puteam sa dau, o aveam într-un pahar de coniac, fără coniac, pe care îl ţineam în calul meu troian. Cândva, aveam vedere la o stradă pe unde trecea o cale ferată, pe care urcam şi coboram, ceea ce doresc şi altora, pentru că era o cale ferată pe care te ia valul. Alergam toţi impostorii pe care îi scuipam din cada mea cu perle de baie.
Dintr-o femeie bulion îi creşteam pe toţi ca din apă: mari-frumoşi-complicaţi-chirciţi, în bulionul femeii ăleia, fermentat, satisfăcuţi. Stătea lângă mine plictisul, se uita la mine, se copăcea, nu mai ştiu ce făceam, nu-l vream eu pescuind pe lângă mine, pentru că nu înţelegea că nu vreau martori când le trec altora pe sub nas versuri speriate.
Pentru albumul ei, Femeia-bulion adună edili pe care să pună amprente cu secreţii, discrete, de sentimente însorite. Păcat că ei poartă haine de scoarţă întunecată şi inumană. Păcat ca am introdus edili aici. Vai, ce păcat! Am stricat totul, însă mai e puţin şi am să trec peste orice. Cât o să mă coste asta? A dvs, M.S.